băiatului un costum de marinar.
La vremea aceea, Francisco Javier împlinise dejaşaptesprezece ani, iar costumul acela albastru, cu pantaloniscurţi şi aflat, în mod limpede, în acord cu rafinatasensibilitate a donei Yvonne îi venea grotesc şi umilitor. Presatde maică-sa, Francisco Javier acceptă şi îşi petrecu o
săptămână cioplind un cuţit pentru deschis scrisori cu care segândea să-l onoreze pe Jorge. În ziua petrecerii, dona Yvonnestărui să-şi însoţească fiul până la poarta casei familieiAldaya. Voia să simtă mirosul de regalitate şi să respire gloriade a-şi vedea odrasla cucerind porţi ce, în curând, aveau să ise deschidă şi ei. Când sosi ceasul să-şi îmbrace grotesculcostum de marinar, Francisco Javier descoperi că îi era mic.
Yvonne hotărî să-l dreagă în pripă. Întârziară. Între timp,profitând de forfota petrecerii şi de absenţa lui don Ricardo,care, cu siguranţă, în clipa aceea savura crema rasei slave şipetrecea în felul său, Julián se fofilase de la petrecere.
Stabilise o întâlnire cu Penelope în bibliotecă, unde nu existariscul să dea peste niciunul dintre aleşii şi cultivaţii membri aiînaltei societăţi. Prea ocupaţi să-şi devoreze reciproc buzele,nici Julián şi nici Penelope nu văzură deliranta pereche ce seapropia de porţile casei. Francisco Javier, gătit în marinar laprima sa împărtăşanie şi roşu ca sfecla de umilinţă, veneaaproape târât de dona Yvonne, care, cu acest prilej, decisesesă scuture de praf o pălărie de paie asortată cu o rochie cupliuri şi ghirlande care o făcea să semene cu un chioşc dedulciuri sau, în cuvintele lui Miquel Moliner, care o zărise dedeparte, cu un bizon deghizat în Madame de Recamier. Poartaera străjuită de doi oameni de serviciu. Aceştia nu părură preaimpresionaţi de vizitatori. Dona Yvonne anunţă că fiul ei, donFrancisco Javier Fumero de Sotoceballos, îşi făcea intrarea.
Cei doi servitori îi replicară, în zeflemea, că acest nume nu lespunea nimic. Înfuriată, însă menţinându-şi atitudinea demare doamnă, Yvonne îşi somă fiul să arate invitaţia. Dinnenorocire, când cu dresul veşmintelor, cartonaşul cu pricinarămăsese pe masa de cusut a donei Yvonne.
Francisco Javier încercă să explice situaţia, dar se bâlbâia,iar râsetele celor doi servitori nu ajutau la lămurireaneînţelegerii. Fură trimişi la plimbare. Dona Yvonne, aprinsă
de mânie, îi anunţă că nu ştiau cu cine se jucau. Servitorii îireplicară că postul de spălătoreasă la bucătărie era ocupat. Dela fereastra camerei sale, Jacinta văzu cum Francisco Javierse îndepărta deja când, dintr-o dată, se opri. Băiatul seîntoarse şi, dincolo de spectacolul maică-sii care îşi spărgea
bojocii în zbierete la adresa servitorilor obraznici, îi zări. Juliáno săruta pe Penelope în fereastra cea mare a bibliotecii. Sesărutau cu intensitatea celor care îşi aparţin unul altuia,străini de lume.
A doua zi, în timpul recreaţiei de prânz, Francisco Javierapăru pe neaşteptate. Vestea scandalului din ziua precedentă
se răspândise printre elevi, iar râsetele nu se lăsaseră
aşteptate, nici întrebările despre ce făcuse cu costumul demarinar. Râsetele încetară brusc când elevii băgară de seamă
că băiatul ţinea în mână puşca lui taică-său. Se făcu linişte şimulţi se îndepărtară. Numai cei din cercul lui Aldaya, Moliner,Fernando şi Julián se întoarseră şi se opriră să-l privească pebăiat, neînstare să priceapă. Fără să stea pe gânduri,Francisco Javier ridică arma şi ochi. Ulterior, martorii au spuscă pe chipul său nu era nici mânie, nici turbare. FranciscoJavier afişa aceeaşi răceală de automat cu care îşi executamuncile de curăţenie din grădină. Primul glonţ trecu şuierândpe lângă capul lui Julián. Al doilea i-ar fi străpuns gâtlejul,dacă Miquel Moliner nu s-ar fi repezit la fiul portarului şi nu i-ar fi smuls puşca, luându-l la pumni. Julián Caraxcontemplase scena uluit, paralizat. Cu toţii crezură că
împuşcăturile îi erau adresate lui Jorge Aldaya, ca răzbunarepentru umilinţa suferită în seara dinainte. Abia mai târziu,când Garda Civilă îl luase pe băiat, iar perechea de portarifusese alungată din locuinţă aproape în şuturi, Miquel Molinerse apropie de Julián şi îi zise, fără mândrie, că îi salvaseviaţa. Nici nu-şi închipuia Julián că viaţa aceea, sau partea pecare el voia să o trăiască din ea, se apropia de sfârşit.
Acela era ultimul an pe care Julián şi colegii săi îl petreceaula colegiul San Gabriel. Care mai mult, care mai puţin, fiecareîşi declara planurile proprii sau planurile pe care familia lefăcuse în privinţa lui pentru anul următor. Jorge Aldaya ştiadeja că taică-său avea să-l trimită să studieze în Anglia, iarMiquel Moliner îşi considera ca şi făcută intrarea laUniversitatea din Barcelona. Fernando Ramos pomenise nu odată că poate avea să intre în seminarul ordinului, perspectivă
pe care dascălii lui o considerau cea mai înţeleaptă, dată fiindsituaţia sa. Cât despre Francisco Javier Fumero, tot ce se ştia
era că, prin intercesiunea lui don Ricardo Aldaya, băiatulintrase într-o casă de corecţie pierdută prin Valle de Aran,unde îl aştepta o iarnă lungă. Văzându-şi colegii cum o apucauîntr-o direcţie sau în alta, Julián se întreba ce se va alege deel. Visele şi ambiţiile sale literare îi păreau mai îndepărtate şimai neviabile ca oricând. Singura lui ambiţie era să stea lângă
Penelope.
În timp ce el îşi punea întrebări în legătură cu viitorul său,alţii îl plănuiau în locul lui. Don Ricardo Aldaya îi pregăteadeja un post în cadrul firmei, pentru a-l iniţia în afacere.
Pălărierul, la rândul lui, hotărâse că, dacă fiu-său nu voia să
urmeze afacerea familiei, îşi putea lua adio de la a mai creştepe socoteala lui. În acest scop, iniţiase în taină preparativelepentru a-l trimite pe Julián în armată, unde câţiva ani de viaţă
de cazarmă aveau să-l lecuiască de delirul grandorii. Juliánnu ştia de aceste planuri, iar când avea să afle de ele, eradeja prea târziu. Numai Penelope îi ocupa gândul, iar distanţasimulată şi întâlnirile pe furiş de odinioară nu-l maisatisfăceau. Stăruia s-o vadă mai des, riscând din ce în ce maimult ca relaţia lui cu fata să fie descoperită. Jacinta făcea totce putea ca să-i acopere: minţea la nesfârşit, plănuia întâlnirisecrete şi urzea o mie şi unu de şiretlicuri pentru a le acordacâteva clipe între patru ochi. Înţelegea şi ea că asta nu mai erade-ajuns, că fiecare minut petrecut împreună de Penelope şiJulián îi unea şi mai mult. De mult observase doica în privirilelor sfidarea şi sfruntarea dorinţei: o voinţă oarbă să fiedescoperiţi, ca taina lor să devină un scandal şi să nu mai fienevoiţi să se ascundă prin unghere şi poduri pentru a se iubipe bâjbâite. Uneori, când Jacinta mergea s-o îmbrace pePenelope, fata hohotea de plâns şi îi mărturisea dorinţa ei de afugi cu Julián, de a lua primul tren şi de a se duce undenimeni nu-i va recunoaşte. Jacinta, care îşi amintea ce lume seîntindea dincolo de gardurile vilei Aldaya, se înfiora şi căuta s-o convingă să renunţe. Penelope era un suflet ascultător, iarteama pe care o vedea pe chipul Jacintei era suficientă ca s-oastâmpere. Cu Julián era altă poveste.
În acea ultimă primăvară petrecută la San Gabriel, Juliándescoperi cu nelinişte că don Ricardo Aldaya şi maică-sa,
Sophie, se întâlneau din când în când pe ascuns. La început setemu că industriaşul hotărâse că Sophie era o cucerireapetisantă, bună de adăugat la colecţie, dar înţelese curândcă aceste întâlniri, care aveau loc întotdeauna în cafenelele dincentru şi se desfăşurau în limitele celui mai strict respect, selimitau la conversaţie. Sophie păstra aceste întâlniri în secret.
Când, în sfârşit, Julián hotărî să-l abordeze pe don Ricardo şisă-l întrebe ce se petrecea între el şi maică-sa, industriaşulrâse.
— Nu-ţi scapă nimic, aşa-i, Julián? Adevărul e că aveam degând să-ţi vorbesc despre subiectul ăsta. Mama ta şi cu minediscutăm despre viitorul tău. Ea a venit să mă vadă acumcâteva săptămâni, îngrijorată că taică-tău plănuieşte să tetrimită la anul în armată. Mama ta, cum e şi firesc, îţi vreanumai binele şi a venit la mine ca să vedem dacă, împreună,putem să facem ceva. Ai încredere în noi.
Julián ar fi vrut să aibă încredere, însă don Ricardo inspiraorice, numai încredere nu. Când se sfătui cu Miquel Moliner,băiatul fu de acord cu Julián.
— Dacă ceea ce vrei e să fugi cu Penelope, Domnul să teaibă-n paza Lui, ceea ce-ţi trebuie sunt nişte bani.
Banii erau ceea ce îi lipsea lui Julián.
—Asta se poate aranja, îl informă Miquel. De aceea există
prietenii bogaţi.
Astfel, Miquel şi Julián începură să plănuiască fugaamanţilor. La sugestia lui Moliner, destinaţia urma să fieParisul. Moliner era de părere că, chiar dacă erai un artistboem şi mort de foame, cel puţin decorul parizian erainegalabil. Penelope vorbea ceva franceză, iar pentru Julián,mulţumită lecţiilor mamei sale, franceza era ca o a doua limbă.
— În plus, Parisul e îndeajuns de mare ca să te pierzi în el,dar şi îndeajuns de mic ca să găseşti ocazii, estima Miquel.
Prietenul său adună o mică avere din economiile pe care, de-a lungul anilor, le storsese de la taică-său sub pretextele celemai felurite. Numai Miquel avea să ştie unde se duceau.
— Iar eu am de gând să amuţesc de îndată ce vă urcaţi întren.
Chiar în acea după-amiază, după ce puse la punct cu
Moliner ultimele detalii, Julián merse la casa de pe bulevardulTibidabo pentru a-i explica planul Penelopei.
— Ceea ce am să-ţi spun n-ai să poţi povesti nimănui.
Nimănui. Nici măcar Jacintei, începu Julián.
Fata îl ascultă, uluită şi fermecată. Planul lui Moliner eraimpecabil. Miquel urma să cumpere biletele folosindu-se de unnume fals şi angajând un necunoscut să le ridice de la ghişeulde la gară. Dacă, în mod întâmplător, poliţia avea să dea pesteel, tot ce le putea oferi acesta era descrierea unui personajcare nu semăna cu Julián. Julián şi Penelope urmau să sevadă în tren. Nu aveau să se întâlnească pe peron, ca să nuofere prilejul de a fi văzuţi. Fuga urma să aibă loc într-oduminică, la prânz. Julián urma să ajungă singur la garaFrancia. Acolo avea să-l aştepte Miquel cu biletele şi cu banii.
