— Inspectorul Francisco Javier Fumero…

— Fală şi bastion al Comandamentului Superior al Poliţiei.

Ştii ce înseamnă asta, Daniel?

— Că am tot dat lovituri în vânt de la bun început.

Barcelo îşi luă pălăria şi bastonul şi se îndreptă spre uşă, negând în şoaptă.

— Nu, că loviturile abia acum încep.

40

Mi-am petrecut după-amiaza veghind asupra acelei scrisori neîndurătoare prin care eram chemat la oaste şi aşteptând un semn de viaţă de la Fermín. Trecuse o jumătate de ceas de la ora închiderii şi încă nu ştiam nimic despre el. Am luat telefonul şi am sunat la pensiunea din strada Joaquin Costa.

A răspuns dona Encarna, care mi-a zis, cu glas răguşit, că

nu-l mai văzuse pe Fermín din dimineaţa aceea.

— Dacă nu apare în jumătate de oră, o să primească o cină

rece, că doar aici nu suntem la Ritz. Nu i s-a întâmplat nimic, nu-i aşa?

— N-aveţi nicio grijă, dona Encarna. Avea de dus un comision şi-o fi întârziat. În orice caz, dacă îl vedeţi înainte să

meargă la culcare, v-aş fi recunoscător dacă i-aţi spune să-mi dea un telefon. Daniel Sempere, vecinul prietenei dumneavoastră Merceditas.

— Nicio grijă, numai că vă previn, eu la opt jumate mă bag în pat.

Imediat am sunat acasă la Barcelo, sperând că Fermín trecuse pe-acolo pentru a-i goli cămara Bernardei sau pentru a o încolţi în camera de călcat rufe. Nu mi-a dat prin cap că-mi va răspunde chiar Clara.

— Daniel, asta chiar că e o surpriză.

Aşa zic şi eu, m-am gândit. Executând nişte ocolişuri demne de profesorul don Anacleto, am menţionat ca din întâmplare şi scopul apelului meu, căruia abia dacă i-am acordat importanţă, în treacăt.

— Nu, Fermín n-a trecut pe-aici azi. Iar Bernarda a fost cu mine toată după-amiaza, poate c-o fi ştiind ea. Am tot vorbit de tine, ştii?

— Ce subiect plictisitor v-aţi găsit.

— Bernarda zice că te-ai făcut tare arătos, un bărbat în toată puterea cuvântului.

— Iau multe vitamine.

O tăcere lungă.

— Daniel, crezi că vom putea fi din nou prieteni într-o zi?

Câţi ani îţi trebuie ca să mă ierţi?

— Prieteni suntem, Clara, iar eu n-am pentru ce să te iert.

O ştii şi tu.

— Unchiul meu spune că încă mai faci cercetări în legătură cu Julián Carax. Poate treci într-o zi pe la noi să iei masa şi îmi povesteşti ceva noutăţi. Şi eu am ce să-ţi povestesc.

— Într-una din zilele astea, negreşit.

— Mă mărit, Daniel.

Am rămas uitându-mă la receptor. Am avut impresia că

picioarele mi se afundă în pământ sau că scheletul mi se micşorează cu câţiva centimetri.

— Daniel, mai eşti acolo?

— Da.

— Te-a surprins.

Am înghiţit o salivă de consistenţa betonului armat.

— Nu. Ce mă surprinde e că încă nu te-ai măritat până

acum. Nu ţi-or fi lipsit pretendenţii. Cine-i norocosul?

— Nu-l cunoşti. Se numeşte Jacobo. E un prieten al unchiului meu Gustavo. Şef la Banca Spaniei. Ne-am cunoscut la un recital de operă organizat de unchiul meu.

Jacobo e pasionat de operă. E mai în vârstă decât mine, dar suntem buni prieteni şi asta e tot ce contează, nu crezi?

Gura mi s-a aprins de maliţiozitate, însă mi-am muşcat limba. Avea gust de otravă.

— Sigur… Uite, prea bine, felicitări.

— N-ai să mă ierţi niciodată, nu-i aşa, Daniel? Pentru tine voi fi mereu Clara Barcelo cea perfidă.

— Pentru mine vei fi mereu Clara Barcelo şi-atât. Ştii şi tu asta.

Urmă altă tăcere, din acelea în care îţi ies peri albi într-o veselie.

— Şi tu, Daniel? Fermín mi-a spus că ai o iubită tare frumoasă.

— Trebuie să te las, Clara, a intrat un client. Te sun într-o zi, săptămâna asta, şi stabilim cu masa. Felicitări încă o dată.

Am pus telefonul în furcă şi am oftat.

Tata s-a întors de la clientul lui cu o înfăţişare abătută şi cu prea puţin chef de conversaţie. A pregătit cina în timp ce eu aşterneam masa, fără să mă întrebe de Fermín sau de ce se mai întâmplase la librărie. Am cinat cu privirea adâncită

în farfurie, refugiindu-ne în trăncăneala ştirilor de la radio.