Partea cea mai delicată o privea pe Penelope. Trebuia s-oînşele pe Jacinta şi să-i ceară doicii să născocească un pretextca s-o scoată de la slujbă la ora unsprezece şi s-o ducă acasă.
Pe drum, Penelope urma să o roage s-o lase la întâlnirea cuJulián, promiţându-i că se va întoarce înainte ca familia să
ajungă acasă. Atunci, Penelope avea să profite şi să se ducă
la gară. Ştiau amândoi că, dacă i-ar fi spus adevărul, Jacintanu i-ar fi lăsat să plece. Îi iubea prea mult.
— E un plan desăvârşit, Miquel, spuse Julián după ceascultă strategia concepută de prietenul său.
Miquel încuviinţă cu tristeţe.
— Cu excepţia unui amănunt. Răul pe care îl veţi facemultora plecând pentru totdeauna.
Julián încuviinţase, gândindu-se la maică-sa şi la Jacinta.
Nu-i trecu prin minte că Miquel Moliner vorbea despre sine.
Partea cea mai dificilă a fost s-o convingă pe Penelope că
era absolut necesar ca Jacinta să nu aibă habar de plan.
Numai Miquel urma să ştie adevărul. Trenul pleca la ora unu.
Când aveau să descopere absenţa Penelopei, cei doi aveau să
fie deja dincolo de graniţă. O dată ajunşi la Paris, urmau să seinstaleze într-un hotel ca soţ şi soţie, folosindu-se de un numefals. Atunci i-ar fi trimis lui Miquel o scrisoare adresată
familiilor lor unde îşi mărturiseau dragostea, spunând că eraubine şi că îi iubeau, anunţându-şi cununia religioasă şi cerând
iertare şi înţelegere. Miquel Moliner urma să introducă
scrisoarea într-un al doilea plic, pentru a elimina ştampila dela Paris, plic pe care se angaja să-l expedieze dintr-o localitatedin apropiere.
— Când? întrebă Penelope.
— Peste şase zile, îi spuse Julián. Duminica asta.
Miquel estima că, pentru a nu trezi bănuieli, cel mai bine arfi fost ca, în zilele ce mai rămăseseră până la fugă, Julián să
n-o mai viziteze pe Penelope. Trebuiau că cadă la înţelegere şisă nu se mai vadă până când aveau să se întâlnească întrenul spre Paris. Şase zile fără s-o vadă, fără s-o atingă i sepăreau nesfârşite. Îşi pecetluiră înţelegerea, o căsătoriesecretă, pe buze.
Atunci Julián o conduse pe Penelope în dormitorul Jacinteide la catul al treilea. La etajul acela nu se aflau decâtîncăperile servitorilor şi Julián crezu că nimeni n-are să-igăsească. Se dezbrăcară cu febrilitate, cu mânie şi cu jind,zgâriindu-şi pielea şi topindu-se în tăceri. Îşi învăţară trupurilepe de rost şi îngropară acele şase zile de despărţire în sudoareşi salivă. Julián o penetră cu furie, ţintuind-o de lemnulpardoselii. Penelope îl primea cu ochii deschişi, cu picioareleînlănţuite în jurul mijlocului lui şi cu buzele întredeschise dedorinţă. Nu exista niciun licăr de fragilitate sau de copilărie înprivirea ei, în trupul călduţ care cerea mai mult. Mai apoi, cufaţa încă lipită de pântecele ei şi cu mâinile pe pieptul alb ceîncă palpita, Julián îşi dădu seama că trebuiau să-şi ia rămas-bun. Abia avu timp să se ridice, când uşa camerei se deschiseîncet şi silueta unei femei se profilă în prag. O secundă, Juliáncrezu că era Jacinta, însă îndată pricepu că era doamnaAldaya, care îi privea fermecată, cu o expresie de fascinaţie şirepugnanţă. Izbuti să bâiguie: „Unde-i Jacinta?― După care seîntoarse şi se îndepărtă în tăcere, în timp ce Penelope seghemuia pe duşumea într-o agonie mută, iar Julián simţea că
lumea se prăbuşea peste el.
— Du-te acum, Julián. Du-te înainte să vină tata.
— Dar…
— Du-te.
Julián încuviinţă.
— Orice-ar fi, duminică te aştept în tren.
Penelope izbuti să schiţeze o jumătate de zâmbet.
— Voi fi acolo. Acum du-te. Te rog…
Era goală când o lăsă şi coborî pe scara de serviciu, până lagaraje, iar de aici, până în noaptea cea mai rece de care-şiamintea.
Zilele următoare fură cele mai rele. Julián veghease toată
noaptea, aşteptând, dintr-o clipă în alta, să pice asasinii luidon Ricardo. Nu picară. A doua zi, la colegiul San Gabriel, nuobservă nicio schimbare în atitudinea lui Jorge Aldaya.
Devorat de nelinişte, Julián îi povesti lui Miquel Moliner ce sepetrecuse. Cu flegma sa obişnuită, Miquel clătină din cap:
— Eşti nebun, Julián, dar asta nu-i o noutate. Ciudat e că
nu s-a făcut vâlvă în casa Aldaya. Ceea ce, dacă stai şi tegândeşti, nu-i chiar aşa de surprinzător. Dacă, precum zici, v-adescoperit doamna Aldaya, e posibil ca ea însăşi să nu ştie ce-i de făcut. Am stat de vorbă de trei ori cu ea în viaţa mea şi amtras două concluzii: unu, doamna Aldaya are încă vârstamintală de doisprezece ani; doi, suferă de un narcisism croniccare îi răpeşte orice posibilitate de a vedea şi de a înţelegevreun lucru care nu este ceea ce vrea ea să vadă şi să creadă,mai ales referitor la ea însăşi.
— Scuteşte-mă de diagnostice, Miquel.
— Ceea ce vreau să spun e că, probabil, încă se maigândeşte ce să spună, cum, când şi cui s-o spună. Mai întâitrebuie să se gândească ce consecinţe va avea asta asupra ei:potenţialul scandal, furia soţului… Restul îndrăznesc să
presupun o lasă rece.
— Aşadar, crezi că nu va spune nimic?
