— Cine-i? întrebă tata.
— Don Anacleto, domnule Sempere.
Tata suspină. Am deschis uşa şi am dat cu ochii de profesor, mai palid ca oricând.
— Don Anacleto, ce s-a întâmplat? Vă simţiţi bine? întrebă
tata, invitându-l să intre.
Profesorul aducea un ziar împăturit. Se mărgini să ni-l întindă, cu o privire îngrozită. Hârtia încă era călduţă şi cerneala proaspătă.
— Ediţia de dimineaţă, bâigui don Anacleto. Pagina şase.
Primul lucru care mi-a sărit în ochi au fost cele două
fotografii ce susţineau titlul. Prima înfăţişa un Fermín mai bine acoperit cu carne şi păr, probabil cu cincisprezece-douăzeci de ani mai tânăr. A doua prezenta chipul unei femei cu ochii închişi şi cu pielea de marmură. Mi-au trebuit câteva secunde s-o recunosc, fiindcă mă obişnuisem s-o văd în semiîntuneric.
UN OM AL STRĂZII ASASINEAZĂ O FEMEIE
ÎN PLINĂ ZI
Barcelona / agenţii (Redacţie)
Poliţia caută un om al străzii care a asasinat-o azi după-amiază, cu lovituri de cuţit, pe Nuria Monfort Masdedeu, învârstă de treizeci şi şapte de ani, domiciliată în Barcelona.
Crima a avut loc în toiul după-amiezii în cartierul SanGervasio, unde victima a fost atacată, aparent fără niciunmotiv, de vagabondul care, pe cât se pare şi potrivit unor
informaţii ale Înaltului Comisariat al Poliţiei, o urmărise operioadă, din raţiuni ce au rămas încă neelucidate.
Pe cât se pare, asasinul, Antonio Jose Gutierrez Alcayete, învârstă de cincizeci şi unu de ani, născut în Villa Inmunda,provincia Caceres, e un vagabond cunoscut cu un lung cazierde dezechilibre mentale, evadat din închisoarea Modelo acumşase ani şi care, de atunci, a reuşit să eludeze autorităţileasumându-şi diferite identităţi. În momentul crimei purtasutană. E înarmat şi poliţia îl califică drept extrem depericulos. Încă nu se ştie dacă victima şi asasinul secunoşteau sau care a fost mobilul crimei, deşi surse din ÎnaltulComisariat al Poliţiei afirmă că totul conduce spre această
ipoteză. Victima a primit şase lovituri de armă albă înabdomen, gât şi piept. La acest atac, care a avut loc înapropierea unui colegiu, au asistat mai mulţi elevi care auanunţat profesorii instituţiei, care, la rândul lor, au chematpoliţia şi o ambulanţă. Potrivit raportului poliţiei, rănile victimeis-au dovedit mortale. Victima a fost înregistrată deja moartă laSpitalul Clinic din Barcelona, la ora 18:15.
41
N-am mai aflat nimic despre Fermín toată ziua. Tata a insistat să deschidem librăria ca în orice altă zi şi să afişăm o expresie de normalitate şi inocenţă. Poliţia plasase un agent în faţa scării, iar un al doilea supraveghea piaţa Santa Ana, adăpostit în portalul bisericii, ca un sfânt de ultimă oră. Îi vedeam zgribuliţi de frig sub ploaia deasă ce venise o dată cu zorii, suflând pe nări aburi din ce în ce mai străvezii, cu mâinile afundate în buzunarele pardesielor. Vecinii din cartier treceau la distanţă, uitându-se cu coada ochiului prin vitrină, însă niciunul nu s-a aventurat să intre.
— Probabil că s-a răspândit vestea, am zis eu.
Tata se mărgini să dea din cap. În toată dimineaţa nu-mi adresase niciun cuvânt, exprimându-se doar prin gesturi.
Pagina cu ştirea despre asasinarea Nuriei Monfort zăcea pe tejghea. La fiecare douăzeci de minute, se apropia şi o recitea cu o expresie de nepătruns. Tot aduna mânie în sinea lui, de -
a lungul întregii zile, ermetic.
— Oricât de mult ai citi o ştire, o dată şi încă o dată, tot n-o să fie adevărat, am zis eu.
Tata îşi ridică privirea şi mă privi sever.
— Tu o cunoşteai pe femeia asta? Pe Nuria Monfort?
— Am vorbit cu ea de vreo două ori, am spus eu.
Chipul Nuriei Monfort îmi răpi gândurile. Lipsa mea de sinceritate avea gust de greaţă. Încă mă urmăreau mirosul ei şi atingerea buzelor sale, imaginea acelui birou ordonat grijuliu şi privirea ei tristă şi înţeleaptă. „De vreo două ori.―
— De ce a trebuit să vorbeşti cu ea? Ce avea de-a face cu tine?
— Era o veche prietenă a lui Julián Carax. Am vizitat-o ca s-o întreb ce-şi amintea de Carax. Asta-i tot. Era fiica lui Isaac, paznicul. El mi-a spus unde o găsesc.
— Fermín o cunoştea?
— Nu.
— De unde şi până unde eşti atât de sigur?
— De unde şi până unde te poţi tu îndoi de el, dând
crezare balivernelor ăstora? Tot ce ştia Fermín despre femeia asta e ceea ce i-am povestit eu.
— Şi de aceea o urmărea?
— Da.
— Fiindcă l-ai rugat tu.
Am tăcut. Tata oftă.
— Nu înţelegi, tăticule.
— Fireşte că nu. Nu te înţeleg nici pe tine, nici pe Fermín, nici…
— Tată, după câte ştim noi despre Fermín, ce scrie aici e imposibil.
— Dar ce ştim noi despre Fermín, ia zi? Pentru început, reiese că nu ştiam nici cum îl cheamă de-adevăratelea.
— Te înşeli în privinţa lui.
— Nu, Daniel. Tu te înşeli, şi chiar în mai multe privinţe.
Cine te pune să scormoneşti prin vieţile oamenilor?
— Sunt liber să vorbesc cu oricine.
— Presupun că te simţi liber şi de consecinţe.
— Insinuezi că sunt răspunzător de moartea femeii ăsteia?
— Femeia asta, cum îi spui tu, avea un nume şi un prenume, şi o cunoşteai.
