— Poate că va întârzia o zi-două. Dar nu cred că e în staresă păstreze un asemenea secret faţă de soţul ei. Ce s-a maiîntâmplat cu planul de fugă? A rămas în picioare?
— Mai mult ca oricând.
— Mă bucur să aud asta. Fiindcă acum chiar mi se pare că
nu mai există cale de întoarcere.
Zilele acelei săptămâni trecură într-o lentă agonie. Julián seducea în fiecare zi la colegiul San Gabriel bântuit deincertitudine. Îşi petrecea orele prefăcându-se că era prezent,
abia fiind în stare să schimbe câteva priviri cu Miquel Moliner,care începea să fie tot atât de îngrijorat ca el, dacă nu maimult. Jorge Aldaya nu spunea nimic. Se arăta la fel depoliticos ca întotdeauna. Jacinta nu mai apăruse să-l ia peJorge. Şoferul lui don Ricardo venea în fiecare după-amiază.
Julián simţea că moare, aproape dorindu-şi să se întâmpleceva, orice, numai ca aşteptarea aceea să se sfârşească odată. Joi după-amiază, la sfârşitul orelor, Julián începu să
creadă că norocul era de partea lui. Doamna Aldaya nuspusese nimic, probabil de ruşine, din prostie sau din oricaredintre motivele întrezărite de Miquel. Prea puţin conta. Singurullucru care conta era să păstreze secretul până duminică. Înnoaptea aceea, pentru prima oară după mai multe zile, izbutisă aţipească.
Vineri dimineaţa, când îşi făcu apariţia la şcoală, părinteleRomanones îl aştepta la poartă.
— Julián, trebuie să stau de vorbă cu tine.
— Cum doriţi, părinte.
— Mereu am ştiut că va sosi ziua asta şi trebuie să-ţimărturisesc că mă bucur să fiu eu cel care-ţi dă vestea.
— Ce veste, părinte?
Julián Carax nu mai era elev al colegiului San Gabriel.
Prezenţa sa în incintă, în sălile de clasă şi chiar în grădini eradefinitiv interzisă. Rechizitele lui, manualele şi toate lucrurilecare îi aparţineau treceau în proprietatea colegiului.
— Termenul tehnic e expulzare instantanee, rezumă
părintele Romanones.
— Pot să întreb din ce pricină?
— Îmi vin în minte o duzină, dar sunt sigur că vei şti s-oalegi pe cea mai potrivită. Bună ziua, Carax. Noroc în viaţă.
Vei avea nevoie.
La vreo treizeci de metri, în curtea cu fântâni, mai mulţi elevise uitau la el. Unii râdeau, făcând cu mâna gesturi de rămas-bun. Alţii îl priveau cu uimire şi compătimire. Numai unul îizâmbea cu tristeţe: prietenul Miquel Moliner, care se mărginisă încuviinţeze şi să murmure în tăcere nişte cuvinte pe careJulián crezu că le aude în văzduh: „Pe duminică―.
Întorcându-se la apartamentul din Ronda de San Antonio,
Julián băgă de seamă că Mercedes Benz-ul lui don RicardoAldaya era parcat în faţa magazinului de pălării. Se opri la colţ
şi aşteptă. În scurt timp, don Ricardo ieşi din prăvălia lui taică-său şi intră în maşină. Julián se ascunse într-un portal până
când acesta dispăru spre piaţa Universităţii. Abia atunci segrăbi să urce pe scară, până acasă. Maică-sa, Sophie, îlaştepta acolo, înecată în lacrimi.
— Ce-ai făcut, Julián? murmură ea, fără mânie.
— Iartă-mă, mamă…
Sophie îşi îmbrăţişă fiul cu putere. Slăbise şi eraîmbătrânită, ca şi cum toţi cei din jur i-ar fi răpit viaţa şitinereţea. „Eu mai mult ca oricare altul‖, se gândi Julián.
— Ascultă-mă bine, Julián. Tatăl tău şi cu don RicardoAldaya au pus la cale să te trimită în armată peste câteva zile.
Aldaya are influenţă… Trebuie să pleci, Julián. Trebuie să
pleci undeva unde niciunul din ei nu te va putea găsi…
Lui Julián i se păru că vede o umbră în privirea maică-sii,care o mistuia pe dinăuntru.
— Mai e ceva, mamă? Ceva ce nu mi-ai zis?
Sophie îl privi cu buzele tremurând.
— Trebuie să pleci. Amândoi trebuie să plecăm de-aicipentru totdeauna.
Julián o îmbrăţişă cu putere şi îi şopti la ureche:
— Nu-ţi face griji pentru mine, mamă. Nu-ţi face griji.
Julián îşi petrecu sâmbăta închis în cameră, printre cărţile şicaietele sale de desen. Pălărierul coborâse în prăvălie dis-de-dimineaţă şi nu se mai întoarse până după miezul nopţii. „Nare curajul să mi-o spună în faţă―, se gândi Julián. În noapteaaceea, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, îşi luă rămas-bun de laanii petrecuţi în acea cămăruţă întunecată şi rece, pierdut învise despre care acum ştia că n-aveau să se împlinească
nicicând. În zorii zilei de duminică, având doar o geantă cuhaine şi câteva cărţi, o sărută pe frunte pe Sophie, caredormea ghemuită între pleduri în sufragerie, şi plecă. Străzileerau înveşmântate într-o ceaţă albăstrie şi sclipiri arămiitresăreau pe acoperişurile oraşului vechi. Păşi încet, luându-şirămas-bun de la fiecare portal, de la fiecare colţ, întrebându-sedacă nu cumva capcana timpului e adevărată şi într-o zi nu va
mai fi în stare să-şi amintească decât partea bună, să uitesingurătatea care, de atâtea ori, îl urmărise pe străzile acelea.
