— La cine, Fermín?
— La Bernarda. Dacă tot trebuie s-o mierlesc, măcar să fiu în braţele ei.
32
În noaptea aceea m-am întors în apartamentul din Plaza Real, unde jurasem să nu mai pun piciorul cu ani în urmă.
Vreo doi clienţi care asistaseră la bătaie din uşa de la Xampanet s-au oferit să mă ajute să-l duc pe Fermín până la o staţie de taxiuri de pe strada Princesa, în timp ce un ospătar suna la numărul pe care i-l dădusem ca să anunţe că soseam. Cursa taxiului mi se păru că nu se mai termină.
Fermín îşi pierduse cunoştinţa înainte de a demara. Eu îl ţineam în braţe, strângându-l la piept şi încercând să-l încălzesc. Îi simţeam sângele călduţ îmbibându-mi hainele. Îi şopteam la ureche, spunându-i că ajungem îndată, că n-are să se întâmple nimic. Glasul îmi tremura. Şoferul îmi arunca priviri îngrijorate din oglindă.
— Auziţi, eu nu vreau necazuri, da? Dacă moare, coborâţi.
— Dumneata accelerează şi taci.
Când am ajuns în strada Fernando, Gustavo Barcelo şi Bernarda aşteptau la poarta clădirii, însoţiţi de doctorul Soldevila. Văzându-ne plini de sânge şi de noroi, Bernarda începu să ţipe, într-un atac de panică. Doctorul îi luă repede pulsul lui Fermín şi ne asigură că pacientul era viu.
Tuspatru izbutirăm să-l urcăm pe scări şi să-l ducem până în camera Bernardei, unde o infirmieră adusă de doctor pregătea totul. Când pacientul fu întins pe pat, infirmiera începu să-l dezbrace. Doctorul Soldevila insistă să ieşim toţi din cameră şi să-l lăsăm să-şi facă treaba. Ne închise uşa în nas cu un succint „va trăi‖.
Pe culoar, Bernarda plângea nemângâiată, gemând că, de cum îşi găsea şi ea o dată un bărbat cumsecade, venea Dumnezeu şi i-l smulgea în bătaie. Don Gustavo Barcelo o luă în braţe şi o duse în bucătărie, unde începu s-o îmbuibe cu coniac, până când sărmana abia se mai ţinu pe picioare.
Când cuvintele servitoarei începură să devină neinteligibile, librarul îşi turnă un pahar pentru el şi îl goli dintr-o înghiţitură.
— Îmi pare rău. Nu ştiam unde să mă duc… am început
eu.
— Fii liniştit. Ai făcut bine. Soldevila e cel mai bun traumatolog din toată Barcelona, zise, fără să se adreseze nimănui în mod deosebit.
— Mulţumesc, am murmurat.
Barcelo suspină şi îmi turnă o înghiţitură bună de coniac într-un pahar. I-am declinat oferta, care trecu în mâna Bernardei şi dispăru printre buzele ei ca prin farmec.
— Rogu-te, fă un duş şi pune-ţi nişte straie curate, mă
sfătui Barcelo. Dacă te întorci acasă cu petele alea, taică-tău are să moară de frică.
— Nu-i nevoie… Sunt bine, am zis eu.
— Atunci, nu mai tremura. Hai, du-te, poţi folosi baia mea, care are boiler. Ştii drumul. Eu, între timp, am să-l sun pe taică-tău şi-am să-i spun că… Ei bine, nu ştiu ce-am să-i spun. O să-mi treacă ceva prin minte.
Am încuviinţat.
— Simte-te tot ca la tine acasă, Daniel, zise Barcelo în timp ce se îndepărta pe culoar. Ne-a fost dor de tine.
Am fost în stare să găsesc baia lui Gustavo Barcelo, însă
nu şi întrerupătorul pentru lumină. Dacă stau şi mă
gândesc, mi-am zis, prefer să fac duş pe întuneric. M-am dezbrăcat de hainele pătate de sânge şi de noroi şi m-am căţărat în cada imperială a lui Gustavo Barcelo. O ceaţă
perlată se strecura prin fereastra care dădea spre curtea interioară a proprietăţii, sugerând profilurile încăperii şi jocul de plăcuţe emailate de pe jos şi de pe pereţi. Apa ţâşnea fierbinte, cu o presiune care, comparată cu modestia băii noastre de pe strada Santa Ana, mi se păru demnă de hotelurile de lux unde nu pusesem piciorul niciodată. Am rămas mai multe minute nemişcat sub şuvoaiele de abur ale duşului.
Ecoul loviturilor căzând asupra lui Fermín îmi izbea în continuare timpanele. Nu-mi puteam scoate din minte cuvintele lui Fumero, nici faţa poliţistului care mă ţinuse, probabil ca să mă protejeze. Imediat am băgat de seamă că
apa începea să se răcească şi am presupus că epuizam rezerva amfitrionului meu. Am stors ultima picătură de apă
călduţă şi am închis. Aburul se ridica din pielea mea ca nişte fire de mătase. Prin perdeaua duşului, am întrezărit o siluetă
nemişcată în dreptul uşii. Privirea îi strălucea ca a unei pisici.
— Poţi ieşi fără grijă, Daniel. În ciuda tuturor răutăţilor mele, tot nu te pot vedea.
— Bună, Clara.
Îmi întinse un prosop curat. L-am luat şi m-am înfăşurat îl el cu pudoarea unei eleve de pension. Chiar în penumbra plină de abur, am putut vedea cum Clara zâmbea, ghicindu-mi mişcările.
— Nu te-am auzit intrând.
— N-am bătut. De ce faci duş pe întuneric?
— De unde ştii că lumina nu-i aprinsă?
— Bâzâitul becului, zise ea. Nu te-ai mai întors să-ţi iei rămas-bun.
Ba m-am întors, m-am gândit eu, dar erai foarte ocupată.
Cuvintele îmi pieriră pe buze, o dată cu ranchiuna şi amărăciunea lor, îndepărtate, ridicole dintr-o dată.
