încheg imaginea, atingerea şi mirosul Beei. Cum cu o noapte în urmă nu închisesem un ochi, oboseala mă copleşi repede.

În vis, silueta cu gluga trasă a unei Parce din aburi călărea pe deasupra Barcelonei, o străfulgerare spectrală ce se zărea peste turnuri şi acoperişuri, purtând agăţate de funiile ei

negre sute de mici sicrie albe, care lăsau în urma lor o dâră

de flori negre pe ale căror petale, scris cu sânge, se putea citi numele Nuriei Monfort.

M-am trezit în nişte zori cenuşii, cu geamuri aburite. M-am îmbrăcat pentru vreme rece şi am încălţat nişte cizme. Am ieşit tiptil pe culoar şi am străbătut apartamentul pe bâjbâite. M-am strecurat pe uşă şi am ieşit în stradă.

Chioşcurile de pe Rambla îşi arătau deja luminile în depărtare. M-am apropiat de cel ce naviga în dreptul strâmtorii în care se transformase strada Tallers şi am cumpărat prima ediţie a zilei, care încă mai mirosea a tuş

călduţ. Am străbătut paginile în graba mare, până ce am dat de secţiunea cu anunţuri mortuare. Numele Nuriei Monfort zăcea sub o cruce de tipar şi am simţit cum îmi tremură

privirea. M-am îndepărtat cu ziarul îndoit sub braţ, căutând întunericul. Înmormântarea era în acea după-amiază, la ora patru, la cimitirul Montjuic. M-am întors acasă făcând un ocol. Tata dormea şi m-am dus înapoi în camera mea. M-am aşezat la masa de scris şi mi-am scos din penar stiloul Meinsterstuck. Am luat o foaie albă şi mi-am dorit ca stiloul să mă călăuzească. În mâna mea, stiloul n-avea nimic de zis.

Am invocat zadarnic cuvintele pe care voiam să i le ofer Nuriei Monfort şi am fost incapabil să scriu ori să simt ceva, în afară de groaza aceea inexplicabilă a absenţei sale, de a o şti pierdută, smulsă din rădăcini. Am ştiut că într-o zi avea să se întoarcă la mine, peste luni sau peste ani, că aveam să-i port mereu amintirea în atingerea unui străin, a unor imagini ce nu-mi aparţineau, neştiind dacă eram demn de toate acestea. Te duci în beznă, m-am gândit. Aşa cum ai trăit.

43

Cu puţin înainte de ora trei, m-am urcat, pe Paseo de Colon, într-un autobuz ce urma să mă ducă până la cimitirul Montjuic. Prin geam puteam contempla pădurea de catarge şi pavilioane fluturând pe cheiul portului. Autobuzul, aproape gol, înconjură muntele Montjuic şi o apucă pe drumul care urca spre intrarea dinspre răsărit a marelui cimitir al oraşului. Eu eram ultimul pasager.

— La ce oră trece ultimul autobuz? l-am întrebat pe şofer înainte să cobor.

— La patru şi jumătate.

Şoferul mă lăsă la poartă. O alee străjuită de chiparoşi se ridica în ceaţă. Chiar şi de acolo, de la poalele muntelui, se zărea infinita cetate a morţilor, care escaladase colina, trecând dincolo de culme. Alei de morminte, promenade de pietre funerare şi străduţe de mausolee, turnuri surmontate de îngeri de foc şi păduri de cavouri se multiplicau, unele pe fundalul celorlalte. Cetatea morţilor era o groapă de palate, un osuar de mausolee monumentale străjuite de armate de statui din piatră putrezită ce se scufundau în tină. Am respirat adânc şi am pătruns în labirint. Mama zăcea îngropată la vreo sută de metri de acea potecă flancată de galerii nesfârşite ale morţii şi dezolării. La fiecare pas puteam simţi frigul, golul şi furia acelui loc, groaza tăcerii sale, a chipurilor prinse în vechi portrete abandonate în compania unor lumânări şi a unor flori veştejite. Îndată am izbutit să

văd, în depărtare, felinarele de gaz aprinse în jurul gropii.

Siluetele a şase persoane se aliniau pe fundalul unui cer de cenuşă. Am iuţit pasul şi m-am oprit în punctul până unde ajungeau cuvintele preotului.

Sicriul, un coşciug din lemn de pin necurăţat, odihnea în noroi. Doi gropari îl străjuiau, rezemaţi în lopeţi. I-am scrutat pe cei de faţă. Bătrânul Isaac, paznicul de la Cimitirul Cărţilor Uitate, nu venise la înmormântarea fiicei sale. Am recunoscut-o pe vecina de palier, care sughiţa scuturând din cap în timp ce un bărbat cu aspect sărăcăcios o consola

mângâind-o pe spate. Soţul ei, am presupus. Lângă ea era o femeie de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată în cenuşiu şi ţinând în mână un buchet de flori. Plângea în tăcere, întorcându-şi privirea de la groapă şi strângând din buze. N-o văzusem niciodată. Separat de grup, îmbrăcat într-un pardesiu închis la culoare şi ţinându-şi pălăria la spate, stătea poliţistul care îmi salvase viaţa cu o zi înainte.

Palacios. Îşi ridică privirea şi mă observă fără să clipească, preţ de câteva secunde. Cuvintele oarbe, lipsite de sens ale preotului erau tot ce ne despărţea de cumplita tăcere. Am contemplat coşciugul stropit de noroi. Mi-am imaginat-o întinsă înăuntru şi nu mi-am dat seama că plângeam până

când necunoscuta în cenuşiu nu s-a apropiat de mine şi mi-a oferit o floare din buchetul ei. Am rămas acolo până când grupul s-a risipit şi, la un semn al preotului, groparii s-au pregătit să-şi facă treaba la lumina felinarelor. Am vârât floarea în buzunarul pardesiului şi m-am îndepărtat, nefiind în stare să rostesc acel adio pe care-l purtasem cu mine până

acolo.

Începea să se lase noaptea când am ajuns la poarta cimitirului, şi am bănuit că pierdusem ultimul autobuz. M-am pregătit să încep o lungă preumblare prin umbra necropolei şi am pornit la drum pe şoseaua care merge de-a lungul portului, înapoi spre Barcelona. Un automobil negru era parcat la vreo douăzeci de metri în faţă, cu farurile aprinse. Când m-am apropiat, Palacios a deschis portiera din dreapta şi mi-a făcut semn să urc.

— Urcă, te duc până aproape de casă. La ora asta n-ai să

găseşti pe-aici nici autobuze, nici taxiuri.

Am şovăit o clipă.

— Prefer să merg pe jos.

— Nu vorbi prostii. Urcă.

Vorbea cu tonul oţelit al celui deprins să poruncească şi să

i te supui pe dată.

— Te rog, adăugă el.

Am urcat în maşină şi poliţistul porni motorul.

— Enrique Palacios, zise, întinzându-mi mâna.

Nu i-am strâns-o.

— Dacă mă lăsaţi pe Colon, e foarte bine.

Maşina demară dintr-un foc. Ne-am pierdut pe şosea şi am străbătut o bună bucată de drum fără să ne desferecăm buzele.

— Vreau să ştii că-mi pare tare rău de doamna Monfort.

În gura lui, cuvintele acelea îmi părură o obscenitate, o insultă.

— Eu vă mulţumesc că mi-aţi salvat viaţa deunăzi, însă

trebuie să vă spun că nu-mi pasă nici pe dracu’ cât de rău vă

pare, domnule Enrique Palacios.

— Nu sunt ceea ce crezi tu, Daniel. Aş vrea să te ajut.

— Dacă vă aşteptaţi să vă spun unde-i Fermín, mă puteţi lăsa chiar aici…

— Nu mă interesează nici cât negru sub unghie unde-i prietenul tău. Acum nu sunt de serviciu.

N-am zis nimic.

— N-ai încredere în mine, şi nu te învinovăţesc. Dar cel puţin ascultă-mă. Toate astea au mers deja prea departe.

Femeia aceea nu avea de ce să moară. Te rog să laşi în plata Domnului toată povestea asta şi să uiţi o dată pentru totdeauna de omul acela, de Carax.

— Vorbiţi de parcă ceea ce se întâmplă e din voinţa mea.

Eu nu-s decât un spectator. Reprezentaţia o daţi şeful dumneavoastră şi dumneavoastră înşivă.

— Sunt sătul de înmormântări, Daniel. Nu vreau să

trebuiască să asist şi la a ta.