— Cu atât mai bine, fiindcă n-o să fiţi invitat.

— Vorbesc serios.

— Şi eu la fel. Faceţi-mi hatârul să opriţi şi să mă lăsaţi aici.

— În două minute suntem pe Colon.

— Mi-e totuna. Maşina asta miroase a mort, ca şi dumneavoastră. Lăsaţi-mă să cobor.

Palacios încetini şi opri pe acostament. Am coborât şi am trântit portiera, evitând privirea lui Palacios. Am aşteptat să

se îndepărteze, însă poliţistul nu se hotăra să demareze. M-am întors şi am văzut cum cobora geamul. Mi s-a părut că

citesc sinceritate, chiar durere pe chipul lui, însă am refuzat

să mă încred în el.

— Nuria Monfort a murit în braţele mele, Daniel, zise el.

Cred că ultimele ei cuvinte au fost un mesaj pentru tine.

— Ce-a spus? am întrebat eu, cu glasul sugrumat de frig.

Mi-a pomenit numele?

— Delira, însă cred că se referea la tine. La un moment dat, a spus că există temniţe mai grele decât cuvintele. Apoi, înainte să moară, m-a rugat să-ţi spun s-o laşi în plata Domnului.

L-am privit fără să pricep.

— Pe cine să las în plata Domnului?

— Pe o anumită Penelope. Mi-am închipuit că trebuie să fie iubita ta.

Palacios îşi coborî privirea şi se topi în amurg. Am rămas deconcertat, privind farurile maşinii cum se pierdeau în tenebrele albastre şi stacojii. În scurt timp, am apucat-o înapoi spre promenada Colon, repetând acele ultime cuvinte ale Nuriei Monfort, fără să le găsesc vreun sens. Când am ajuns în piaţa Portal de la Paz, m-am oprit să contemplu cheiurile, lângă debarcaderul şalupelor. M-am aşezat pe treptele ce se afundau în apele tulburi, în acelaşi loc unde, într-o noapte pierdută, cu mulţi ani în urmă, îl văzusem pentru prima oară pe Lain Coubert, omul fără chip.

— Există temniţe mai grele decât cuvintele, mi-am şoptit.

Abia atunci am priceput că mesajul Nuriei Monfort nu-mi era destinat mie. Nu eu trebuia s-o las în plata Domnului pe Penelope. Ultimele ei cuvinte nu fuseseră pentru un străin, ci pentru bărbatul pe care îl iubise în tăcere vreme de cincisprezece ani: Julián Carax.

44

Am ajuns în piaţa San Felipe Neri o dată cu căderea nopţii.

Banca unde o zărisem pentru întâia oară pe Nuria Monfort zăcea sub un felinar, gol şi tatuat cu briceagul, cu nume de îndrăgostiţi, înjurături şi promisiuni. Mi-am ridicat privirea spre ferestrele apartamentului Nuriei Monfort de la etajul al treilea şi am zărit o luminiţă arămie, şovăitoare. O lumânare.

Am pătruns în grota întunecată a camerei portarului şi am urcat scara pe bâjbâite. Mâinile îmi tremurau când am ajuns pe palierul de la etajul trei. O fâşie de lumină roşiatică se zărea pe sub uşa întredeschisă. Am pus mâna pe clanţă şi am rămas locului nemişcat, ascultând. Mi s-a părut că aud un susur, o răsuflare întretăiată ce venea dinăuntru. O clipă

m-am gândit că, dacă deschid uşa, o s-o găsesc aşteptându-mă de partea cealaltă, fumând lângă uşa de la balcon, cu picioarele strânse, rezemată de perete, ancorată în acelaşi loc în care o lăsasem. Încetişor, temându-mă să nu deranjez, am deschis uşa şi am intrat în apartament. Perdelele de la balcon unduiau în încăpere. Silueta stătea aşezată lângă

fereastră, cu chipul estompat contra luminii, nemişcată, cu o lumânare aprinsă în mână. O perlă sclipitoare îi alunecă pe piele, strălucitoare ca răşina proaspătă, şi îi căzu în poală.

Isaac Monfort se întoarse, cu chipul brăzdat de lacrimi.

— Nu te-am văzut în după-amiaza asta la înmormântare, am zis eu.

Tăgădui în tăcere, ştergându-şi ochii cu dosul reverului.

— Nuria nu era acolo, murmură el după o clipă. Morţii nu vin niciodată la propria lor înmormântare.

Aruncă o privire în jur, ca şi cum ar fi vrut să-mi arate astfel că fiica lui era în încăperea aceea, aşezată lângă noi, în penumbră, ascultându-ne.

— Dumneata ştii că n-am fost niciodată în casa asta?

întrebă el. De câte ori ne întâlneam, Nuria era cea care venea la mine. „E mai uşor pentru dumneata, tată, zice ea. De ce să

urci atâtea trepte?‖ Eu îi spuneam mereu: „Bine, dacă nu mă

inviţi, n-am să vin‖, iar ea îmi răspundea: „Nu-i nevoie să te

invit acasă la mine, tată, numai pe străini îi inviţi. Dumneata poţi veni când pofteşti‖. În mai bine de cincisprezece ani, n-am venit s-o văd nici măcar o dată. I-am spus dintotdeauna că şi-a ales un cartier prost. Fără lumină. Un bloc vechi. Ea doar încuviinţa. Ca şi atunci când îi spuneam că îşi alesese o viaţă proastă. Fără viitor. Un bărbat fără niciun căpătâi. E

curios cum îi judecăm pe ceilalţi şi nu ne dăm seama cât de mizerabil e dispreţul nostru până când nu ne lipsesc, până

când nu ne sunt luaţi. Ne sunt luaţi fiindcă nu ne-au aparţinut niciodată…

Glasul bătrânului, despuiat de vălul lui de ironie, tremura şi era aproape la fel de bătrân ca şi privirea lui.

— Nuria te iubea mult, Isaac. Să nu te îndoieşti nicio clipă.

Şi ştiu că şi ea se simţea iubită de dumneata, am improvizat eu.

Bătrânul Isaac tăgădui din nou. Zâmbea, însă lacrimile îi cădeau neîncetat, tăcute.

— Poate că mă iubea în felul ei, aşa cum şi eu am iubit-o într-al meu. Însă nu ne cunoşteam. Poate pentru că n-am lăsat-o niciodată să mă cunoască sau n-am făcut niciun pas ca s-o cunosc eu pe ea. Ne-am petrecut viaţa ca doi străini care se văd în fiecare zi şi se salută din politeţe. Şi mă

gândesc că, poate, a murit fără să mă ierte.

— Isaac, te asigur că…

— Daniel, dumneata eşti tânăr şi ai bunăvoinţă, însă, deşi am băut şi nici nu mai ştiu ce spun, încă n-ai învăţat să

minţi îndeajuns de bine ca să păcăleşti un bătrân cu inima roasă de mizerii.

Mi-am lăsat ochii în pământ.

— Poliţia spune că bărbatul care a omorât-o e prieten cu dumneata, zise Isaac într-o doară.

— Poliţia minte.