— Ştiu. Iartă-mă.
Am ieşit de la duş şi m-am proţăpit pe covoraşul de pluş.
Haloul aburului ardea în bobiţe argintii, luminozitatea lucarnei azvârlind un văl alb peste chipul Clarei. Nu se schimbase niciun pic faţă de cum mi-o aminteam eu. Patru ani de absenţă nu-mi slujiseră la nimic.
— Ţi s-a schimbat vocea, zise ea. Te-ai schimbat şi tu, Daniel?
— Sunt la fel de prostovan ca înainte, dacă de asta eşti curioasă.
Şi mai laş, am adăugat în sinea mea. Ea îşi păstrase acel zâmbet sfâşietor, care durea chiar şi în penumbră. Întinse mâna şi, la fel ca în acea după-amiază din urmă cu opt ani, în biblioteca Ateneului, am înţeles îndată. I-am îndreptat mâna spre faţa mea udă şi i-am simţit degetele descoperindu-mă din nou, buzele desenându-i cuvinte în tăcere.
— N-am vrut să-ţi fac niciun rău, Daniel. Iartă-mă.
I-am luat mâna şi i-am sărutat-o în întuneric.
— Iartă-mă tu pe mine.
Orice urmă de melodramă se făcu ţăndări când Bernarda se ivi în uşă şi, cu toate că era practic beată, mă descoperi gol, şiroind, ţinând mâna Clarei în dreptul buzelor, cu lumina stinsă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, domnişorule Daniel! Ce ruşine! Doamne Isuse Hristoase! Unii nu se învaţă minte…
Bernarda bătu în retragere, zbuciumată, şi am fost încredinţat că, atunci când efectele coniacului aveau să se diminueze, amintirea a ceea ce văzuse avea să se risipească
din mintea ei ca un crâmpei de vis. Clara se retrase câţiva paşi şi îmi întinse hainele pe care le ţinea sub braţul stâng.
— Unchiu-meu mi-a dat costumul ăsta al lui ca să ţi-l pui.
E de când era tânăr. Zice că ai crescut tare mult şi că o să-ţi vină bine. Te las să te îmbraci. N-ar fi trebuit să intru fără să
bat la uşă.
Am luat schimburile pe care mi le oferea şi am început să-mi pun lenjeria călduţă şi parfumată, cămaşa trandafirie din bumbac, şosetele, jiletca, pantalonii şi haina. Oglinda arăta un vânzător la domiciliu, dezarmat de zâmbet. Când m-am întors în bucătărie, doctorul Soldevila ieşise pentru o clipă
din camera unde îl îngrijea pe Fermín pentru a informa asistenţa în privinţa stării sale.
— Deocamdată, ce era mai rău a trecut, anunţă el. Nu există motive de îngrijorare. Întotdeauna lucrurile astea par mai grave decât sunt. Prietenul vostru a suferit o fractură la braţul stâng şi are două coaste rupte, a pierdut trei dinţi şi prezintă vânătăi multiple, tăieturi şi contuzii, însă, din fericire, nu există hemoragie internă, nici simptome de leziune cerebrală. Ziarele îndoite pe care pacientul le purta pe sub îmbrăcăminte împotriva frigului şi ca să-şi sporească
proporţiile trupeşti, cum spune el, i-au servit la amortizarea loviturilor. Acum câteva clipe, când şi-a redobândit cunoştinţa pentru câteva minute, pacientul m-a rugat să vă
spun că se simte ca un băieţaş de douăzeci de ani, că vrea un sandviş cu cârnaţi şi usturoi proaspăt, o ciocolată şi bomboane Sugus de lămâie. În principiu, nu văd niciun inconvenient, deşi cred că, deocamdată, e mai bine să
înceapă cu nişte sucuri, iaurt şi, poate, nişte orez fiert. În plus, drept dovadă a vigorii şi prezenţei sale de spirit, pacientul mi-a indicat să vă transmit că, atunci când infirmiera Amparito l-a înţepat de câteva ori în picioare, a avut o erecţie ca un aisberg.
— El e un bărbat în toată puterea cuvântului, zise Bernarda, pe un ton de dezvinovăţire.
— Când o să-l putem vedea? am întrebat eu.
— Acum, mai bine nu. Poate în zori. Îi va prinde bine un pic de odihnă şi chiar mâine aş vrea să-l duc la Hospital del Mar şi să-i fac o encefalogramă, ca să ne liniştim, însă cred că nu există riscuri şi că domnul Romero de Torres va fi ca nou în câteva zile. Dacă e să judecăm după semnele şi cicatricele de pe trup, omul ăsta a scăpat din situaţii mai rele şi e un supravieţuitor din cap până-n picioare. Dacă aveţi nevoie de o copie a expertizei ca să depuneţi plângere la poliţie…
— Nu va fi necesar, l-am întrerupt.
— Tinere, te previn că ar fi putut fi ceva foarte serios.
Trebuie anunţată poliţia imediat.
Barcelo mă observa atent. I-am întors privirea, iar el a încuviinţat.
— Vom avea timp pentru aceste demersuri, domnule doctor, dumneavoastră să n-aveţi nicio grijă, zise Barcelo.
Acum, important e să ne asigurăm că pacientul e în bună
stare. Chiar eu voi prezenta plângerea cuvenită, mâine la prima oră. Autorităţile au şi ele dreptul la un pic de pace şi de odihnă pe timp de noapte.
În mod evident, doctorul nu vedea cu ochi buni sugestia mea de a ascunde incidentul faţă de poliţie, însă când văzu că Barcelo îşi asuma răspunderea pe această temă, ridică din umeri şi se întoarse în cameră spre a-şi continua îngrijirea.
De cum dispăru doctorul, Barcelo îmi făcu semn să-l urmez în birou. Bernarda ofta pe taburet, sub puterea coniacului şi a spaimei.
— Bernarda, fă şi dumneata ceva. De pildă, nişte cafea.
Tare de tot.
— Da, domnule. Chiar acum.
L-am urmat pe Barcelo în biroul său, o peşteră cufundată
în neguri de tutun de pipă ce se profila printre coloane de cărţi şi de hârtii. Ecourile pianului Clarei ajungeau până la noi în efluvii, în contratimp. Era limpede că lecţiile maestrului Neri nu serviseră la mare lucru, cel puţin în domeniul muzicii. Librarul mă îndemnă să iau loc şi începu să-şi pregătească o pipă.
— L-am sunat pe taică-tău şi i-am zis că Fermín a avut un mic accident şi că tu l-ai adus aici.
