— Aici o să stau perfect, dacă asta nu presupune un deranj pentru tine sau pentru Kurtz.

Kurtz şi Julián schimbară o privire. Julián clătină din cap

că nu, iar motanul îi imită gestul. Nu-mi dădusem seama cât de mult semănau unul cu celălalt. Julián insistă să-mi cedeze dormitorul. El, a pretextat, abia dacă dormea şi avea să se instaleze în hol, într-un fotoliu pliant pe care i-l împrumutase vecinul lui, monsieur Darcieu, un bătrân iluzionist care le citea în palmă fetelor, pe un sărut. În acea primă noapte am adormit imediat, epuizată din cauza călătoriei. M-am trezit în zori şi am constatat că Julián ieşise.

Kurtz dormea pe maşina de scris a stăpânului său. Sforăia ca un dulău. M-am apropiat de masa de scris şi am văzut noul roman pe care venisem să-l ridic.

Hoţul de catedrale

Pe prima pagină, la fel ca în toate romanele lui Julián, era legenda, scrisă de mână:

Pentru P.

M-am simţit ispitită să încep să citesc. Eram pe punctul de a trece la pagina a doua, când am băgat de seamă că

motanul Kurtz mă privea chiorâş. Aşa cum îl văzusem făcând pe Julián, am clătinat din cap a negare. Motanul negă la rândul lui, şi am pus paginile la locul lor. În scurt timp, Julián s-a întors cu nişte pâine abia făcută, un termos cu cafea şi caş proaspăt. Am luat micul dejun pe balconaş.

Julián vorbea neîncetat, însă îmi ocolea privirea. În lumina zorilor, mi s-a părut un copil îmbătrânit. Se bărbierise şi îmbrăcase ceea ce am bănuit că era singura lui vestimentaţie decentă, un costum din bumbac crem, vizibil uzat, dar elegant. L-am ascultat vorbindu-mi despre misterele de la Notre Dame, despre un presupus vas-fantomă ce traversa Sena pe timp de noapte culegând sufletele iubiţilor fără

speranţă care se sinuciseseră în apele îngheţate, despre o mie şi una de vrăji pe care le inventa din mers, numai ca să

nu-mi dea voie să-l întreb ceva. Eu îl urmăream în tăcere, încuviinţând, căutându-l în el pe omul ce scrisese cărţile pe care aproape că le ştiam pe de rost, tot recitindu-le, pe

băiatul pe care Miquel Moliner mi-l descrisese de atâtea ori.

— Câte zile ai să rămâi la Paris? m-a întrebat el.

Treburile la Gallimard urmau să-mi ia o zi sau două, am presupus eu. Prima întâlnire o aveam chiar în acea după-amiază. I-am spus că mă gândisem să-mi iau vreo două zile pentru a vizita oraşul înainte să mă întorc la Barcelona.

— Parisul îţi cere mai mult de două zile, mi-a spus Julián.

El nu ţine seama de alte motive.

— Nu dispun de mai mult timp, Julián. Domnul Cabestany e un patron generos, însă totul are o limită.

— Cabestany e un pirat, dar până şi el ştie că Parisul nu-l vezi în două zile, nici în două luni, nici în doi ani.

— Nu pot rămâne doi ani la Paris, Julián.

Julián mă privi o vreme în tăcere, apoi îmi zâmbi.

— De ce nu? Te aşteaptă cineva?

Negocierile cu Gallimard şi vizitele de curtoazie la diferiţii editori cu care Cabestany avea contracte mi-au ocupat trei zile întregi, întocmai cum prevăzusem. Julián îmi făcuse rost de un ghid şi protector, un băiat pe nume Herve, care n-avea decât treisprezece ani şi cunoştea oraşul ca-n palmă. Herve mă însoţea din uşă-n uşă, avea grijă să-mi arate în ce cafenele să iau o gustare, ce străzi să ocolesc, ce privelişti să

mă grăbesc să văd. Mă aştepta câteva ceasuri la uşa editorilor fără să-şi piardă zâmbetul şi fără să accepte vreun bacşiş. Herve rupea o spaniolă amuzantă, amestecată cu tente de italiană şi de portugheză.

— Signore Carax ya me ha pagato con tuoda generosidade por meus servicios…

După cum am putut deduce, Herve era orfanul uneia dintre damele din localul Irenei Marceau, la al cărui ultim cat locuia. Julián îl învăţase să citească, să scrie şi să cânte la pian. Duminica îl ducea la teatru sau la concert. Herve îl idolatriza pe Julián şi părea gata să facă orice pentru el, inclusiv să mă călăuzească până la capătul lumii, dacă ar fi fost nevoie. În a treia zi de când umblam împreună, m-a întrebat dacă eu eram iubita lui signor Carax. I-am zis că nu, eram doar o prietenă în vizită. A părut decepţionat.

Julián îşi petrecea mai toate nopţile treaz, aşezat la masa

de scris, cu motanul Kurtz în poală, recitind unele pagini sau, pur şi simplu, privind siluetele turnurilor catedralei, în zare. Într-o noapte în care nici eu n-am reuşit să adorm din cauza zgomotului ploii ce cădea pe acoperiş, am ieşit pe hol.

Ne-am privit fără să spunem nimic, iar Julián mi-a oferit o ţigară. Am contemplat ploaia în tăcere o bună bucată de vreme. Apoi, când ploaia s-a sfârşit, l-am întrebat cine era P.

— Penelope, mi-a răspuns.

L-am rugat să-mi vorbească despre ea, despre acei treisprezece ani de exil la Paris. În semiîntuneric, Julián mi-a spus, în şoaptă, că Penelope era singura femeie pe care o iubise.

Într-o noapte de iarnă din anul 1921, Irene Marceau l-a întâlnit pe Julián Carax rătăcind pe străzi, incapabil să-şi amintească nici măcar cum îl chema şi vomând sânge. N-avea la el decât câteva monede şi câteva pagini îndoite, scrise de mână. Irene le-a citit şi a crezut dă dăduse peste un autor faimos, beţivan de zile mari, şi că poate vreun editor generos urma s-o recompenseze când el avea să-şi recapete cunoştinţa. Asta, cel puţin, era versiunea ei, însă Julián ştia că îi salvase viaţa din milostenie. A petrecut şase luni într-o cameră de la ultimul cat al bordelului Irenei, revenindu-şi.

Medicii o preveniseră pe Irene că, dacă individul acela mai bea, ei nu răspundeau pentru el. Îşi distrusese stomacul şi ficatul şi urma să-şi petreacă restul zilelor fără să mai poată

mânca altceva decât lapte, caş proaspăt şi pâine moale. Când Julián şi-a recăpătat darul vorbirii, Irene l-a întrebat cine era.

— Nimeni, i-a răspuns Julián.

— Nimeni ăsta trăieşte pe cheltuiala mea. Ce ştii să faci?

Julián îi zise că ştia să cânte la pian.

— Ia să vedem.

Julián se aşeză la pianul din salon şi, în faţa unei asistenţe pline de curiozitate, alcătuită din cincisprezece curviştine adolescente în lenjerie de corp, interpretă o nocturnă de Chopin. Toate aplaudară, mai puţin Irene, care zise că aceea era muzică pentru morţi şi că afacerea lor era

cu cei vii. Julián cântă pentru ea un ragtime şi două piese de Offenbach.

— E mai bine.

Noua slujbă îi asigura un salariu, un acoperiş şi două

mese calde pe zi.

La Paris a supravieţuit mulţumită carităţii Irenei Marceau, singura persoană care îl încuraja să mai scrie. Ei îi plăceau romanele romantice şi biografiile sfinţilor şi ale martirilor, care îi trezeau un interes enorm. În opinia ei, problema lui Julián era că avea inima otrăvită şi numai de asta putea scrie istoriile acelea cu spaime şi cu ceţuri. În ciuda reţinerilor ei, Irene fusese cea care îl ajutase pe Julián să

găsească un editor pentru primele lui romane, cea care îi oferise camera de la mansardă unde se ascundea de lume, cea care îl îmbrăca şi îl scotea din casă la soare şi la aer, cea care îi cumpăra cărţi şi îl punea să o însoţească la slujba de duminică, iar apoi să se plimbe prin grădinile Tuilleries. Irene Marceau îl menţinea în viaţă fără să-i ceară în schimb nimic altceva decât prietenia şi promisiunea că va continua să

scrie. Cu timpul, Irene îi dădu voie să aducă în mansardă pe câte una din fetele ei, fie şi numai ca să doarmă îmbrăţişaţi.

Irene glumea că ele erau aproape la fel de singure ca el şi că

singurul lucru pe care îl doreau era un pic de afecţiune.

— Vecinul meu, monsieur Dardieu, mă consideră omul cel mai norocos din univers.

L-am întrebat de ce nu se întorsese la Barcelona în căutarea Penelopei. S-a cufundat într-o tăcere lungă, iar când i-am căutat chipul în întuneric, l-am văzut şiroind de lacrimi. Fără să-mi dau seama prea bine ce fac, am îngenuncheat lângă el şi l-am îmbrăţişat. Am rămas aşa, îmbrăţişaţi în scaunul acela, până ne-au prins zorii. Nu mai ştiu cine pe cine a sărutat primul, şi nici nu mai are vreo importanţă. Ştiu că i-am găsit buzele şi că m-am lăsat mângâiată fără să-mi dau seama că şi eu plângeam şi nu ştiam de ce. În dimineaţa aceea, şi în toate care au urmat în cele două săptămâni petrecute cu Julián, ne-am iubit pe podea, întotdeauna în tăcere. Apoi, aşezându-ne în vreo cafenea sau plimbându-ne pe străzi, îl priveam în ochi şi