ştiam, fără să-l mai întreb, că o iubea în continuare pe Penelope. Îmi amintesc că în zilele acelea m-am deprins s-o urăsc pe fata aceea de şaptesprezece ani (fiindcă, pentru mine, Penelope a avut întotdeauna şaptesprezece ani) pe care nu o cunoscusem şi pe care începeam să o visez. Am născocit o mie şi unul de pretexte ca să-i telegrafiez lui Cabestany şi să-mi prelungesc şederea. Nu mă mai îngrijora că o să-mi pierd slujba, după cum nu mă mai îngrijora nici existenţa cenuşie pe care o lăsasem la Barcelona. De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva, când ajunsesem la Paris, viaţa mea era atât de goală, încât căzusem în braţele lui Julián precum fetele Irenei Marceau, care, vrând-nevrând, cerşeau afecţiune. Ştiu doar că acele două săptămâni petrecute cu Julián au fost singura perioadă din viaţa mea când am simţit, în sfârşit, că eram eu însămi, când am înţeles, cu acea limpezime absurdă a lucrurilor inexplicabile, că nu voi putea iubi nicicând un alt bărbat aşa cum îl iubeam pe Julián, chiar dacă aveam să-mi petrec restul zilelor încercând s-o fac.

Într-o zi, Julián a rămas adormit în braţele mele, epuizat.

Cu o după-amiază în urmă, trecând prin faţa vitrinei unei case de amanet, se oprise să-mi arate un stilou care stătea expus de ani de zile şi care, potrivit spuselor negustorului, îi aparţinuse lui Victor Hugo. Julián nu avusese niciodată bani ca să-l poată cumpăra, însă îl vizita în fiecare zi. M-am îmbrăcat pe furiş şi am coborât la prăvălie. Stiloul costa o avere pe care n-o aveam, însă negustorul mi-a zis că acceptă

un cec în pesete, la orice bancă spaniolă care avea o filială la Paris. Înainte să moară, mama îmi spusese că economisise ani de zile bani ca să-mi cumpere o rochie de mireasă. Stiloul lui Victor Hugo avu câştig de cauză în faţa voalului meu şi, cu toate că ştiam că era o nebunie, niciodată n-am cheltuit nişte bani cu mai multă plăcere. Când am ieşit din prăvălie cu penarul cel fabulos, am băgat de seamă că mă urmărea o femeie. Era o damă foarte elegantă, cu părul argintiu şi cu ochii cei mai albaştri pe care îi văzusem vreodată. S-a apropiat de mine şi s-a prezentat. Era Irene Marceau, protectoarea lui Julián. Ghidul meu, Herve, îi vorbise despre

mine. Voia doar să mă cunoască şi să mă întrebe dacă eu eram femeia pe care Julián o aşteptase în toţi aceşti ani. N-a trebuit să răspund. Irene s-a mărginit să dea din cap şi m-a sărutat pe obraz. Am văzut-o îndepărtându-se în josul străzii şi am ştiut atunci că Julián n-avea să fie niciodată al meu, că

îl pierdusem încă înainte de a începe. M-am întors la mansardă cu penarul ascuns în geantă. Julián mă aştepta, treaz. M-a dezbrăcat în tăcere şi am făcut dragoste pentru ultima oară. Când m-a întrebat de ce plângeam, i-am spus că

erau lacrimi de fericire. Mai târziu, când Julián a coborât după câte ceva de-ale gurii, mi-am făcut bagajele şi am lăsat penarul cu stiloul pe maşina de scris. Am pus manuscrisul romanului în valiză şi am plecat înainte să se întoarcă

Julián. Pe palier m-am întâlnit cu monsieur Darcieu, bătrânul iluzionist care le citea în palmă fetelor pe un sărut.

Mi-a luat mâna stângă şi m-a privit cu tristeţe.

— Vous avez poison au coeur, mademoiselle.

Când am vrut să-i achit tariful, m-a refuzat cu blândeţe şi mi-a sărutat mâna.

Am ajuns în gara Austerlitz tocmai la vreme ca să iau trenul de la ora douăsprezece spre Barcelona. Controlorul care mi-a vândut biletul m-a întrebat dacă mă simţeam bine.

Am răspuns că da şi m-am închis în compartiment. Trenul tocmai plecase când m-am uitat pe fereastră şi am zărit pe peron silueta lui Julián, în acelaşi loc unde îl văzusem prima oară. Am închis ochii şi nu i-am mai deschis până când trenul nu a lăsat în urmă gara şi acel oraş fermecat în care nu m-am mai putut întoarce vreodată. Am ajuns la Barcelona a doua zi, în zori. În ziua aceea am împlinit douăzeci şi patru de ani, ştiind că lăsasem în urmă partea cea mai frumoasă a vieţii mele.

2

Când m-am întors la Barcelona, am lăsat să treacă o bucată de vreme înainte să-l vizitez din nou pe Miquel Moliner. Aveam nevoie să mi-l scot din minte pe Julián şi îmi dădeam seama că, dacă Miquel are să mă întrebe despre el, n-am să ştiu ce să-i spun. Când ne-am reîntâlnit, n-a trebuit să-i spun nimic. Miquel m-a privit în ochi şi s-a mărginit să

clatine din cap afirmativ. Mi s-a părut mai slab decât înainte de călătoria mea la Paris, cu chipul de o paloare parcă

bolnăvicioasă, pe care eu am atribuit-o excesului de muncă

cu care se pedepsea. Mi-a mărturisit că trecea prin dificultăţi economice. Cheltuise în donaţii filantropice aproape toţi banii moşteniţi, iar acum avocaţii fraţilor lui încercau să-l evacueze din vilă, pe motiv că o clauză din testamentul bătrânului Moliner specifica că Miquel putea face uz de acel spaţiu numai în condiţiile în care îl menţinea în bune condiţii şi se demonstra solvabil pentru întreţinerea proprietăţii. În caz contrar, palatul de la Puertaferrisa urma să treacă în custodia fraţilor săi.

— Chiar înainte de a muri, tata a intuit că aveam să-i cheltuiesc banii cu tot ceea ce el detesta mai mult în viaţă, până la ultimul sfanţ.

Veniturile lui ca jurnalist şi traducător erau departe de a-i permite să întreţină o asemenea locuinţă.

— Partea grea nu e să câştigi bani pur şi simplu, se văita el. Partea grea e să-i câştigi făcând un lucru căruia să merite să-ţi dedici viaţa.

Am bănuit că începuse să bea pe ascuns. Uneori îi tremurau mâinile. Îl vizitam în fiecare duminică şi îl sileam să iasă pe stradă şi să se desprindă de masa de lucru şi de enciclopedii. Ştiam că îl durea să mă vadă. Se purta de parcă

nu-şi amintea că mă ceruse în căsătorie şi că îl respinsesem, însă uneori îl surprindeam observându-mă cu dorinţă, cu o privire de om învins. Singurul meu pretext pentru a-l supune la acea cruzime era pur egoist: numai Miquel ştia adevărul despre Julián şi Penelope Aldaya.

În acele luni pe care le-am petrecut departe de Julián, Penelope se transformase într-un spectru care îmi devora somnul şi gândurile. Încă îmi aminteam expresia de decepţie de pe chipul Irenei Marceau când a constatat că nu eram femeia pe care o aştepta Julián. Penelope Aldaya, absentă, nevăzută, era o duşmană prea puternică pentru mine.

Invizibilă fiind, mi-o imaginam perfectă, ca o lumină în a cărei umbră eu mă pierdeam, nedemnă, comună, tangibilă.

Nu crezusem vreodată că eram în stare să urăsc atâta, şi atât de fără să vreau, o persoană pe care nici măcar nu o cunoşteam, pe care nu o văzusem nici măcar o dată.

Credeam, pesemne, că, dacă o întâlneam faţă în faţă, dacă

puteam constata că era din carne şi oase, vraja ei avea să se rupă şi Julián avea să devină din nou liber. Şi eu o dată cu el. Am vrut să cred că era o chestiune de timp, de răbdare.

Mai devreme sau mai târziu, Miquel avea să-mi spună

adevărul, iar adevărul avea să mă elibereze.

Într-o zi, în timp ce ne plimbam prin claustrul catedralei, Miquel îşi declară încă o dată interesul pentru persoana mea.

M-am uitat la el şi am văzut un om singur, lipsit de speranţă.

Ştiam ce făceam când l-am dus acasă şi m-am lăsat sedusă

de el. Ştiam că îl amăgeam şi că o ştia şi el, însă nu mai aveam nimic pe lume. Aşa am devenit amanţi, din disperare.

Eu vedeam în ochii lui ceea ce aş fi vrut să văd în ai lui Julián. Simţeam că, atunci când mă dăruiam lui, mă

răzbunam pe Julián şi Penelope şi pe tot ceea ce mi se refuzase. Miquel, care era bolnav de dorinţă şi de singurătate, ştia că dragostea noastră era o farsă, însă, chiar şi aşa, nu mă putea părăsi. Bea din ce în ce mai mult şi, de multe ori, abia dacă mă mai putea poseda. Atunci glumea cu amărăciune că, la urma urmei, devenisem un cuplu matrimonial exemplar într-un timp record. Ne făceam rău unul altuia din disperare şi din laşitate. Într-o noapte, cam la un an după întoarcerea mea de la Paris, l-am rugat să-mi spună adevărul despre Penelope. Miquel băuse şi a devenit violent, cum nu-l mai văzusem niciodată până atunci. Plin de mânie, m-a insultat şi m-a acuzat că nu l-am iubit niciodată, că eram o ştioarfă oarecare. Mi-a rupt rochia în fâşii, iar când

a vrut să mă violeze eu m-am întins, oferindu-mă fără să

opun rezistenţă şi plângând în tăcere. Miquel s-a prăbuşit şi m-a implorat să-l iert. Cât mi-ar fi plăcut să-l iubesc pe el, şi nu pe Julián, să fi putut alege să rămân alături de el! Însă

nu puteam. Ne-am îmbrăţişat în întuneric şi i-am cerut iertare pentru tot răul pe care i-l făcusem. Mi-a zis atunci că, dacă asta era într-adevăr ceea ce voiam, avea să-mi povestească adevărul despre Penelope Aldaya. Până şi aici m-am înşelat.

În acea duminică a anului 1919 când Miquel Molier se dusese la gara Francia să-i predea biletul pentru Paris prietenului Julián şi să-şi ia rămas-bun de la el, ştia că

Penelope n-avea să vină la întâlnire. Ştia că, în urmă cu două

zile, când don Ricardo Aldaya se întorsese de la Madrid, nevastă-sa îi mărturisise că îi surprinsese pe Julián şi pe fiica lor Penelope în camera doicii Jacinta. Jorge Aldaya îi dezvăluise lui Miquel cele întâmplate cu o zi înainte, punându-l să jure că nu va spune nimănui nimic, niciodată.

Jorge i-a povestit că, atunci când a primit vestea, don Ricardo a explodat de mânie şi, ţipând ca un nebun, a alergat în camera Penelopei, care, auzind urletele lui taică-său, se închisese cu cheia şi plângea de groază. Don Ricardo a dărâmat uşa în şuturi şi a găsit-o pe Penelope în genunchi, tremurând şi implorându-l s-o ierte. Atunci don Ricardo i-a administrat o palmă care a trântit-o la podea. Nici Jorge n-a fost în stare să repete cuvintele proferate de don Ricardo, care luase foc de mânie. Toţi membrii familiei şi servitorii aşteptau jos, speriaţi, neştiind ce să facă. Jorge s-a ascuns în camera lui, pe întuneric, dar până şi acolo ajungeau strigătele lui don Ricardo. Jacinta a fost concediată chiar în ziua aceea. Don Ricardo n-a catadicsit nici măcar să se uite la ea. Le-a poruncit valeţilor s-o alunge din casă şi i-a ameninţat cu aceeaşi soartă dacă vreunul dintre ei avea să

păstreze legătura cu ea.

Când don Ricardo a coborât în bibliotecă, era miezul nopţii. O lăsase pe Penelope închisă sub cheie în camera care fusese a Jacintei şi a interzis categoric s-o vadă cineva, din familie sau din servitorime. Din camera lui, Jorge şi-a

ascultat părinţii vorbind la etajul inferior. Doctorul a sosit dis-de-dimineaţă. Doamna Aldaya l-a condus până în dormitorul unde o ţineau închisă pe Penelope şi a aşteptat la uşă cât timp a consultat-o medicul. Când a ieşit, doctorul s-a mărginit să încuviinţeze din cap şi să-şi încaseze onorariul.

Jorge l-a auzit pe don Ricardo spunându-i că, dacă va comenta cu cineva ceea ce văzuse acolo, el personal avea să

se asigure că-i va ruina reputaţia şi că-l va împiedica să mai practice vreodată medicina. Până şi Jorge ştia ce însemna asta.

Jorge a mărturisit că era foarte îngrijorat pentru Penelope şi pentru Julián. Nu-şi văzuse niciodată tatăl posedat de o asemenea furie. Chiar ţinând seama de jignirea pe care i-o aduseseră amanţii, nu pricepea proporţiile acelei mânii.

Trebuie să mai fie ceva, a spus el, încă ceva. Don Ricardo dăduse deja ordin ca Julián să fie dat afară de la colegiul San Gabriel şi îl contactase pe tatăl băiatului, pălărierul, ca să-l trimită imediat în armată. Auzind asta, Miquel a hotărât că