Aici l-a cunoscut Sophie pe unul dintre cei mai mari

binefăcători şi naşi financiari ai domnului Valls: don Ricardo Aldaya, moştenitor al imperiului Aldaya, încă de pe atunci marea speranţă a plutocraţiei catalane a sfârşitului de secol.

Cu câteva luni în urmă, Ricardo Aldaya se căsătorise cu o bogată moştenitoare de o frumuseţe orbitoare şi cu un nume imposibil de pronunţat, atribute pe care gurile rele le dădeau drept veridice, căci se spunea că nici proaspătul ei soţ nu vedea la ea vreo urmă de frumuseţe şi nu se deranja să-i menţioneze numele. Fusese o căsătorie între familii şi între bănci, nu o copilărie romantică, spunea domnul Valls, căruia îi era foarte limpede că una e patul şi alta e faptul.

Sophiei i-a fost îndeajuns să încrucişeze o privire cu don Ricardo ca să-şi dea seama că era pierdută pentru totdeauna. Aldaya avea o privire de lup, lacomă şi pătrunzătoare, care îşi deschidea drum şi ştia unde şi când să-şi plaseze muşcătura mortală. Aldaya i-a sărutat mâna încetişor, mângâindu-i cu buzele nodurile degetelor. Tot ceea ce pălărierul distila în afabilitate şi entuziasm, don Ricardo emana în cruzime şi putere. Zâmbetul său canin lăsa să se vadă limpede că era în stare să-i citească gândurile şi dorinţele şi că râdea de ele. Sophie a simţit pentru el acel vag dispreţ pe care îl trezesc în noi lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult, fără să ştim. Şi-a spus că nu-l va mai revedea, că, dacă era nevoie, renunţa să-i mai dea ore elevei sale preferate, ca doar să nu mai dea peste Ricardo Aldaya. Nimic nu o înspăimântase în viaţă mai mult ca presimţirea animalităţii din propriul ei sânge şi recunoaşterea prădătorului, îmbrăcat în veşminte de in. Toate aceste gânduri i-au trecut prin minte în doar câteva secunde, în timp ce însăila un pretext cusut cu aţă albă pentru a se retrage, dinaintea perplexităţii domnului Valls, a hohotului de râs al lui Aldaya şi a privirilor înfrânte ale micii Ana, care se pricepea la oameni mai bine decât la muzică şi ştia că îşi pierduse definitiv profesoara.

O săptămână mai târziu, la poarta şcolii de muzică de pe strada Diputacion, Sophie s-a pomenit cu don Ricardo Aldaya, care o aştepta fumând şi răsfoind un ziar. Au încrucişat o privire şi, fără a rosti o vorbă, el a condus-o într-

o clădire aflată la două străzi mai încolo. Era un imobil nou, încă fără chiriaşi. Au urcat până la apartamentul principal.

Don Ricardo a deschis uşa şi i-a făcut loc să intre. Sophie a pătruns în apartament, un labirint de coridoare şi galerii, de pereţi goi şi tavane invizibile. Nu existau mobile, nici tablouri, nici lămpi, nici vreun obiect care să fi identificat acel spaţiu ca fiind o locuinţă. Don Ricardo Aldaya a închis uşa şi cei doi s-au privit.

— M-am gândit tot timpul la tine săptămâna asta. Spune-mi că n-ai făcut la fel şi-am să te las să pleci şi nu mă vei mai vedea niciodată, i-a zis don Ricardo.

Sophie a tăgăduit.

Istoria întâlnirilor lor pe ascuns a durat nouăzeci şi şase de zile. Se vedeau după prânz, întotdeauna în apartamentul acela gol de la intersecţia străzii Diputacion cu Rambla de Cataluna. Marţea şi joia, la ora trei după-amiaza. Uneori, după ce Aldaya pleca, Sophie rămânea singură, plângând sau tremurând în dormitor. Apoi, când venea duminica, Sophie căuta cu disperare în ochii pălărierului vestigii ale femeii care era pe punctul să dispară, urmărindu-i cu nesaţ

devotamentul şi amăgirea. Pălărierul nu vedea semnele de pe piele, tăieturile şi arsurile presărate pe tot trupul ei. Nu vedea disperarea din zâmbetul ei, din docilitatea ei. Nu vedea nimic. Poate că de aceea i-a acceptat cererea în căsătorie.

Încă de pe atunci presimţea că purta în pântece copilul lui Aldaya, însă i-a fost teamă să i-o spună, aproape la fel de mult pe cât îi era teamă să nu-l piardă. Încă o dată, Aldaya a fost acela care a văzut în ea ceea ce Sophie era incapabilă să

mărturisească. I-a dat cinci sute de pesete, o adresă de pe strada Plateria şi ordinul să se descotorosească de copil.

Când Sophie a refuzat, don Ricardo Aldaya a pălmuit-o până

ce i-a dat sângele pe urechi şi a ameninţat-o că va pune să

fie omorâtă dacă va îndrăzni să pomenească de întâlnirile lor sau să afirme că acel copil era al lui. Când i-a spus pălărierului că nişte hoţi o atacaseră în piaţa Pino, el a crezut-o. Când i-a spus că voia să fie soţia lui, el a crezut-o.

În ziua nunţii, cineva a trimis la biserică, din greşeală, o coroană funerară. Toată lumea a râs nervos pe seama

confuziei florarului. Toată lumea în afară de Sophie, care ştia prea bine că don Ricardo Aldaya îşi amintea de ea şi în ziua cununiei.

4

Sophie Carax n-avea de unde şti că, după mulţi ani, avea să-l revadă pe Ricardo (acum un bărbat în puterea vârstei, aflat în fruntea imperiului său familial, tată a doi copii) şi nici că Aldaya avea să se întoarcă pentru a-şi cunoaşte fiul pe care voise să-l elimine plătind cinci sute de pesete.

— O fi din cauză că îmbătrânesc, a fost singura lui explicaţie, dar vreau să-l cunosc pe băiatul ăsta şi să-i ofer oportunităţile pe care le merită un fiu din sângele meu. Nu mi s-a întâmplat să mă gândesc la el în toţi aceşti ani, iar acum, ciudat, nu mă mai pot gândi la altceva.

Ricardo Aldaya hotărâse că nu se recunoştea pe sine în primul său născut, Jorge. Băiatul era slab, retras şi îi lipsea prezenţa de spirit a tatălui său. Îi lipsea totul, mai puţin numele. Într-o zi, don Ricardo se trezise în patul unei servitoare, simţind că trupul îi îmbătrânea, că Dumnezeu îi retrăsese darul. Panicat, a dat fuga, în pielea goală, să se privească în oglindă şi a simţit că oglinda îl minţea. Acela nu era el.

A vrut atunci să-l regăsească pe bărbatul ce îi fusese furat.

De ani de zile ştia de fiul pălărierului. Nici pe Sophie n-o uitase, în felul lui. Don Ricardo Aldaya nu uita niciodată

nimic. Când a sosit clipa, s-a hotărât să-l cunoască pe băiat.

Era prima oară în cincisprezece ani când dădea peste cineva căruia nu-i era frică de el, care îndrăznea să-l sfideze şi chiar să-l ia peste picior. A recunoscut în el tăria, ambiţia tăcută

pe care nătângii nu o văd, dar care te mistuie pe dinăuntru.

Dumnezeu îi înapoiase tinereţea. Sophie, abia o umbră a femeii pe care şi-o amintea, n-avea putere să se interpună

între ei. Pălărierul nu era decât un bufon, un mârlan răutăcios şi ranchiunos a cărui complicitate o considera ca şi asigurată. S-a hotărât să-l smulgă pe Julián din acea lume irespirabilă a mediocrităţii şi sărăciei, spre a-i deschide porţile paradisului său financiar. Avea să fie educat la colegiul San Gabriel, să se bucure de toate privilegiile clasei sale şi să se iniţieze pe drumurile pe care taică-său le alesese

pentru el. Don Ricardo îşi dorea un succesor demn de el însuşi. Jorge avea să trăiască mereu la adăpostul privilegiilor sale, ascunzându-şi eşecul şi mediocritatea în umbra confortului. Penelope, frumoasa Penelope, era femeie şi, ca atare, tezaur, iar nu trezorier. Julián, care avea suflet de poet şi, ca atare, de asasin, întrunea toate calităţile. Era doar o chestiune de timp. Don Ricardo socotea că, în zece ani, avea să se sculpteze pe sine în băiatul acela. Niciodată în tot acel timp petrecut de Julián cu familia Aldaya, ca unul dintre ei (ba chiar drept cel ales), nu i-a trecut prin minte că acesta nu dorea de la el nimic, doar pe Penelope. Nu i-a trecut nicio clipă prin minte că, în sinea lui, Julián îl dispreţuia şi că

toată farsa aceea nu era pentru el decât un pretext ca să se afle aproape de Penelope. Ca să o posede pe deplin. În această privinţă, într-adevăr, cei doi se asemănau.

Când soţia l-a anunţat că îi descoperise pe Julián şi Penelope dezbrăcaţi în împrejurări inechivoce, universul întreg a fost cuprins de flăcări. Groaza şi trădarea, mânia nespusă de a se şti ultragiat în tot ce era mai sfânt pentru el, batjocorit în propriul său joc, umilit şi înjunghiat de cel pe care se deprinsese să-l adore ca pe el însuşi l-au asaltat cu o asemenea furie, încât nimeni n-a putut înţelege dimensiunile sfâşierii sale interioare. Când medicul care venise să o consulte pe Penelope a confirmat că fata fusese deflorată şi că probabil era însărcinată, sufletul lui don Ricardo s-a cufundat în lichidul dens şi vâscos al urii oarbe. Îşi vedea propria mână în mâna lui Julián, mâna care împlântase pumnalul în adâncul cel mai adânc al inimii sale. Nu-şi dădea încă seama, dar ziua în care a poruncit Penelope să fie închisă sub cheie în dormitorul de la etajul al treilea a fost ziua în care a început să moară. Tot ce a făcut de atunci înainte n-au fost decât horcăituri ale autodistrugerii.

În înţelegere cu pălărierul, pe care îl dispreţuise atât de mult, a plănuit ca Julián să dispară din scenă şi să fie trimis în armată, unde el urma să dea ordin ca moartea lui să fie declarată un accident. Le-a interzis tuturor, şi medicilor, şi servitorilor, şi membrilor familiei, cu excepţia lui, să o vadă

pe Penelope în lunile cât fata a rămas încarcerată în acea

încăpere ce mirosea a moarte şi a boală. Încă de pe atunci, partenerii săi îi retrăseseră în secret sprijinul pe care i-l acordaseră şi executau manevre pe la spate pentru a-i smulge puterea, folosindu-se de averea pe care el le-o înlesnise. Încă de pe atunci, imperiul Aldaya se prăbuşea în tăcere, în reuniuni secrete şi în întâlniri la o plimbare prin Madrid şi prin băncile din Elveţia. Julián, cum ar fi trebuit să

bănuiască, fugise. În adâncul inimii, se simţea cumva mândru de băiat, chiar dacă-i dorea moartea. Făcuse ce ar fi făcut şi el, în locul lui. Altcineva urma, totuşi, să plătească.

Penelope Aldaya a născut un copil mort, în ziua de 26

septembrie 1919. Dacă un medic ar fi consultat-o, ar fi diagnosticat că micuţul era în pericol de câteva zile şi că era necesar să se intervină printr-o cezariană. Dacă un medic ar fi fost de faţă, poate că ar fi putut opri hemoragia care i-a luat viaţa Penelopei în urlete, în timp ce zgâria uşa închisă.

Iar de cealaltă parte a uşii, tatăl plângea în tăcere şi mama îl privea tremurând. Dacă un medic ar fi fost de faţă, l-ar fi acuzat pe don Ricardo de asasinat, căci nu existau cuvinte care să poată descrie viziunea închisă în acea celulă

însângerată şi întunecată. Însă nu era nimeni acolo, iar când, în cele din urmă, au deschis uşa şi au găsit-o pe Penelope moartă, întinsă într-o băltoacă de sânge, îmbrăţişând un copilaş purpuriu şi strălucitor, nimeni n-a fost în stare să-şi desferece buzele. Cele două trupuri au fost îngropate în cripta din pivniţă, fără ceremonie şi fără martori.

Cearşafurile şi rufele au fost azvârlite în flăcări, iar încăperea a fost pecetluită cu un zid de piatră.

Când Jorge Aldaya, năucit de vinovăţie şi de ruşine, i-a dezvăluit cele întâmplate lui Miquel Moliner, acesta s-a hotărât să-i trimită lui Julián acea scrisoare semnată de Penelope, unde ea declara că nu-l iubeşte şi îl ruga s-o uite, anunţând o căsătorie fictivă. A preferat ca Julián să creadă

acea minciună şi să-şi refacă viaţa la adăpostul unei trădări, decât să-i spună adevărul. Doi ani mai târziu, când doamna Aldaya a murit, unii au dat vina pe vrăjile din casă, însă fiul ei Jorge a ştiut că ceea ce o ucisese fuseseră focul care o mistuia pe dinăuntru, ţipetele Penelopei şi loviturile ei

disperate în acea uşă, care continuau să-i izbească în minte, neîncetat. Încă de pe atunci familia căzuse în dizgraţie, iar averea clanului Aldaya se destrăma în castele de nisip dinaintea mareei celei mai furioase lăcomii, a revanşei şi a istoriei inevitabile. Secretarii şi trezorierii au urzit fuga în Argentina, începutul unei noi afaceri, mai modeste. Ceea ce conta era să plece cât mai departe. Departe de spectrele care bântuiau coridoarele vilei Aldaya, care le bântuiseră

dintotdeauna.

Au plecat într-o dimineaţă a anului 1926, în cel mai negru dintre anonimate, călătorind sub nume fals la bordul unui vapor care avea să-i ducă, peste Atlantic, până în portul La Plata. Jorge şi tatăl său împărţeau cabina. Bătrânul Aldaya, duhnind a moarte şi a boală, abia se mai ţinea pe picioare.

Medicii cărora nu le îngăduise s-o consulte pe Penelope se temeau prea mult de el ca să-i spună adevărul, însă el ştia că

trupul pe care Dumnezeu începuse să i-l răpească în zorii acelei zile când se hotărâse să-şi caute fiul, pe Julián, se mistuia. În timpul lungii traversade, aşezat pe punte, tremurând sub pleduri şi privind infinitul gol al oceanului, a înţeles că nu va mai apuca să vadă uscatul. Uneori, aşezat la pupa, observa şirul de rechini care începuse să urmărească

vaporul la puţin după escala din Tenerife. L-a auzit pe unul dintre ofiţeri spunând că acel cortegiu funest era obişnuit pentru croazierele transoceanice. Bestiile se hrăneau din hoiturile pe care vaporul le tot lăsa în urmă. Însă don Ricardo Aldaya nu-l credea. Era convins că demonii aceia îl urmăreau pe el. „Mă aşteptaţi‖, se gândea, văzând în ei adevăratul chip al lui Dumnezeu. Atunci l-a pus pe fiul său Jorge, pe care de atâtea ori îl dispreţuise şi la care acum se vedea obligat să recurgă în lipsă de altă soluţie, să jure că-i va îndeplini ultima dorinţă.

— Ai să-l găseşti pe Julián Carax şi ai să-l ucizi. Jură-mi.