Mi se păru atunci că aud paşi la etajul superior. M-am gândit că Bea sosise şi că, probabil, umbla prin casă
căutându-mă. Am părăsit capela cu un sentiment de uşurare şi m-am îndreptat din nou spre scară. Tocmai mă pregăteam să urc, când mi-am dat seama că la celălalt capăt al coridorului se desluşeau un boiler şi o instalaţie de încălzire, aparent în bună stare, care erau incongruente cu restul pivniţei. Mi-am amintit că Bea îmi spusese că agenţia imobiliară care mai mulţi ani de zile încercase să vândă vila Aldaya realizase unele lucrări de îmbunătăţire, în intenţia de a-i atrage pe potenţialii cumpărători, însă fără succes. M-am apropiat să examinez instalaţia mai pe îndelete şi am constatat că era vorba de un sistem de radiatoare alimentat
de un mic boiler. Dedesubt, am dat peste mai multe găleţi de cărbune, bucăţi de lemn presat şi câteva cutii din tablă
despre care am presupus că trebuiau să conţină petrol lampant. Am deschis capacul boilerului şi m-am uitat înăuntru. Totul părea în ordine. Perspectiva de a face să
funcţioneze rabla aceea după atâţia ani mi se păru improbabilă, dar asta nu m-a împiedicat să încep să umplu boilerul cu bucăţi de cărbune şi de lemn şi să le stropesc cu un duş sănătos de petrol. Între timp, mi se păru că desluşesc un scârţâit de lemn vechi şi m-am întors o clipă să mă uit îndărăt. Mă năpădi viziunea unor spini însângeraţi desprinzându-se din buşteni şi, înfruntând întunericul, m-am temut că văd ridicându-se, la doar câţiva paşi, figura acelui Crist care-mi ieşea în întâmpinare arborând un zâmbet lupesc.
La atingerea lumânării, boilerul se aprinse cu o scăpărare şi un huruit metalic. Am închis capacul şi m-am retras câţiva paşi, din ce în ce mai nesigur de ceea ce urmăream. Boilerul părea să tragă destul de anevoios şi m-am hotărât să mă
întorc la parter, ca să verific dacă acţiunea mea avea vreo consecinţă practică. Am urcat scara şi m-am pomenit din nou în salonul mare, sperând s-o găsesc pe Bea, însă nici urmă de ea. Am presupus că trecuse cam o oră de când sosisem, iar temerile că obiectul dorinţelor mele tulburi n-avea să se mai ivească au căpătat aspectul unei dureroase certitudini. Spre a-mi omorî neliniştea, am decis să-mi continuu isprăvile de lampist şi am pornit-o în căutarea unor radiatoare care să-mi confirme că resuscitarea boilerului fusese un succes. Cele pe care le-am găsit s-au dovedit potrivnice năzuinţelor mele, rămânând îngheţate ca nişte ţurţuri. Toate, mai puţin unul. Într-o cămăruţă nu mai mare de patru-cinci metri pătraţi, o baie, care am bănuit că se afla chiar deasupra boilerului, se percepea o oarecare încălzire.
Am îngenuncheat şi am constatat cu bucurie că plăcile din pardoseală erau călduţe. Aşa mă găsi Bea, pe vine, pipăind plăcuţele dintr-o baie, ca un imbecil, cu zâmbetul nătăfleţ al măgarului flautist întipărit pe chip.
Acum, când mă întorc înapoi cu privirea, încercând să
reconstitui întâmplările din acea noapte petrecută în vila Aldaya, singurul pretext care îmi dă prin minte pentru a-mi justifica purtarea e că, la cei optsprezece ani ai mei, în lipsă
de subtilitate şi de o mai mare experienţă, un vechi lavabou poate funcţiona ca un paradis. Mi-au fost suficiente două
minute ca s-o conving pe Bea să luăm pledurile din salon şi să ne închidem în acea încăpere micuţă, cu singura companie a două lumânări şi a câtorva aplice de baie de muzeu. Principalul meu argument, climatologic, a dat-o gata imediat pe Bea, căreia căldura emanată de dalele de pe jos îi alungă temerile iniţiale că născocirea mea zănatică avea să
dea foc casei. Apoi, în penumbra roşiatică a lumânărilor, în timp ce o dezbrăcăm cu degete tremurătoare, ea surâdea, căutându-mi privirea şi dovedindu-mi că, atunci şi întotdeauna, orice mi s-ar fi putut întâmpla mie, ei i se întâmplase deja dinainte.
Mi-o amintesc aşezată, cu spatele rezemat de uşa închisă a încăperii, cu braţele căzute pe lângă trup, cu palmele deschise spre mine. Îmi amintesc cum îşi ţinea capul sus, sfidător, în timp ce îi mângâiam gâtul cu vârfurile degetelor.
Îmi amintesc cum mi-a luat mâinile şi le-a aşezat pe sâni şi cum îi tremurau privirea şi buzele când i-am luat sfârcurile între degete şi le-am ciupit năuc, cum a alunecat pe podea în timp ce îi căutam pântecele cu buzele şi coapsele ei albe mă
primeau.
— Ai mai făcut asta vreodată, Daniel?
— În vise.
— Serios.
— Nu. Dar tu?
— Nu. Nici măcar cu Clara Barcelo?
Am râs, probabil de mine însumi.
— Ce ştii tu de Clara Barcelo?
— Nimic.
— Eu şi mai puţin.
— Nu te cred.
Bea zâmbi. Mâna mi-a alunecat între coapsele ei şi m-am repezit să-i caut buzele, convins că, la ceasul acela,
canibalismul era incarnarea supremă a înţelepciunii.
— Daniel? zise Bea cu un firicel de glas.
— Ce-i? am întrebat.
Răspunsul nu-i mai ajunse pe buze. Dintr-o dată, o limbă
de aer rece şuieră pe sub uşă şi, în acea secundă
interminabilă, înainte ca vântul să stingă lumânările, privirile noastre s-au întâlnit şi am simţit cum farmecul momentului se făcea ţăndări. Nu ne-au trebuit mai mult de câteva secunde ca să ne dăm seama că de partea cealaltă a uşii era cineva. Am văzut cum frica se contura pe chipul Beei şi, într-o clipită, ne-a învăluit bezna. Lovitura în uşă a venit după
aceea. Brutal, ca şi cum un pumn din oţel ar fi izbit-o, smulgând-o din ţâţâni.
Am simţit trupul Beei sărind în întuneric şi am prins-o în braţe. Ne-am retras spre mijlocul încăperii, chiar înainte ca a doua lovitură să cadă peste uşă, izbind-o de perete cu o putere cumplită. Bea ţipă şi se agăţă de mine. O clipă, abia dacă am apucat să zăresc ceaţa albastră care se târa dinspre coridor şi şerpii de fum din lumânările stinse, urcând în spirale. Cadrul uşii contura umbre aidoma unor fălci şi mi s-a părut că văd o siluetă colţuroasă profilându-se în pragul beznei.
Am păşit pe coridor temându-mă, ori poate dorindu-mi, să
întâlnesc un simplu străin, un vagabond care se aventurase într-o casă ruinată, căutând adăpost într-o noapte mohorâtă.
Însă nu era nimeni, doar limbile albastre exhalate de ferestre.
Ghemuită într-un ungher al încăperii, tremurând, Bea mă
chemă în şoaptă.
