Într-o dimineaţă, cu două zile înainte să ajungă la Buenos Aires, Jorge s-a deşteptat şi a constatat că patul tatălui său era gol. A ieşit să-l caute pe puntea pustie, presărată cu ceaţă şi cu silitră. I-a găsit halatul abandonat la pupa, călduţ

încă. Siajul navei se pierdea într-o pădure de ceţuri purpurii,

iar oceanul lucea liniştit, sângeriu. Atunci a văzut că şirul de rechini nu-i mai urmărea şi că mai multe înotătoare dorsale se agitau într-un cerc, undeva departe. În restul traversadei, niciun pasager nu a mai zărit şirul de rechini, iar când Jorge Aldaya a debarcat la Buenos Aires şi ofiţerul de la vamă l-a întrebat dacă a călătorit singur, s-a mărginit să încuviinţeze.

De mult călătorea singur.

5

După zece ani de la debarcarea la Buenos Aires, JorgeAldaya, sau rămăşiţele omeneşti în care se transformase, s-aîntors la Barcelona. Nenorocirile care începuseră să lovească

familia Aldaya în Lumea Veche nu făcuseră decât să seînmulţească în Argentina. Acolo, Jorge fusese nevoit să deapiept singur cu lumea şi cu dispoziţia testamentară a luiRicardo Aldaya, o luptă pentru care el n-a avut niciodată niciarmele, nici aplombul tatălui său. Ajunsese la BuenosAires cu inima golită şi cu sufletul ros de remuşcări.

America, avea să spună mai târziu, ca scuză ori ca epitaf, e unmiraj, o ţară de prădători şi de mâncători de hoituri, iar elfusese educat pentru privilegiile şi nazurile nesăbuite alevechii Europe, un cadavru ce abia se mai ţinea, din inerţie. Încâţiva ani a pierdut totul, începând cu reputaţia şi sfârşind cuceasul de aur pe care taică-său i-l dăruise cu prilejul primeisale împărtăşanii. Mulţumită acestuia şi-a putut cumpărabiletul de întoarcere. Omul care a ajuns înapoi în Spania eraaproape un cerşetor, un sac de amărăciune şi de ratare ce numai păstra decât amintirea a ceea ce simţea că îi fusese furatşi ura faţă de cel pe care îl considera vinovat pentru ruina lui:Julián Carax.

Încă îi ardea în minte promisiunea făcută tatălui său. Decum a sosit la Barcelona, a adulmecat urma lui Carax pentru adescoperi că Julián, la fel ca el însuşi, dispăruse dintr-oBarcelonă ce nu mai era aceea pe care o lăsase în urmă cuzece ani. Pe atunci s-a întâlnit, din întâmplare sau din voiadestinului, cu un vechi personaj din tinereţe. După o carieră

marcantă în casele de corecţie şi în închisorile statului,Francisco Javier Fumero intrase în armată, ajungând la rangulde locotenent. Mulţi îi prevesteau un viitor de general, însă unscandal dubios, ce nu s-a lămurit niciodată, i-a atrasexpulzarea din armată. Încă de pe atunci, reputaţia îi depăşearangul şi atribuţiile. Despre el se spuneau multe, însă, într-o şimai mare măsură, lumea se temea de el. Francisco JavierFumero, băiatul sfios şi dezechilibrat care obişnuia să strângă

frunzele uscate în curtea colegiului San Gabriel, era acum unasasin. Se zvonea că Fumero lichida personaje notorii pentrubani, că elimina figuri politice din însărcinarea diferitor mâininegre şi că era moartea personificată.

Aldaya şi el s-au recunoscut pe dată în fumul cafeneleiNovedades. Aldaya era bolnav, mistuit de o stranie febră

pentru care învinuia insectele din junglele americane. „Acolopână şi ţânţarii sunt nişte nemernici―, se lamenta el. Fumero îlasculta cu un amestec de fascinaţie şi repulsie. El veneraţânţarii şi insectele în general. Le admira disciplina, puterea şispiritul de organizare. La ei nu exista lene, obrăznicie, sodomieori degenerarea rasei. Specimenele sale predilecte erauarahnidele, cu rara lor ştiinţă de a ţese o capcană în care, cu orăbdare nesfârşită, îşi aşteptau prăzile care, mai devreme saumai târziu, sucombau, din prostie sau din neglijenţă. În opinialui, societatea civilă avea multe de învăţat de la insecte.

Aldaya era un caz clar de ruină morală şi fizică. Îmbătrânisevizibil şi arăta amărât, fără tonus muscular. Fumero detestaoamenii fără tonus muscular. Îi făceau greaţă.

— Javier, îmi merge ca naiba, l-a implorat Aldaya. Îmi poţida o mână de ajutor pentru câteva zile?

Teribil de curios, Fumero s-a hotărât să-l ia pe Jorge Aldayaacasă la el. Fumero locuia într-un apartament tenebros dinRaval, pe strada Cadena, în compania a numeroase insecte pecare le depozita în flacoane de medicamente şi într-o jumătatede duzină de cărţi. Fumero ura cărţile la fel de mult pe câtadora insectele, însă acelea nu erau nişte volume oarecare:erau romanele lui Julián Carax publicate de EdituraCabestany. Fumero le-a plătit pe femeile uşoare care ocupauapartamentul de vizavi – un duet mamă şi fiică, ce se lăsau pişcate şi arse cu trabucul atunci când clientela lâncezea, mai ales la sfârşit de lună – ca să aibă grijă de Aldaya cât timp el era plecat la lucru. Nu avea niciun interes să-l vadă murind.

Nu încă.

Francisco Javier Fumero intrase în Brigada Criminală, undeîntotdeauna se găsea de lucru pentru personalul calificat, înstare să înfrunte problemele cele mai ingrate care trebuiausoluţionate cu discreţie, pentru ca oamenii respectabili să-şi

poată trăi iluziile mai departe. Cam aşa ceva îi spuseselocotenentul Duran, un om cu înclinaţie spre formulărilesolemne, sub a cărui comandă s-a iniţiat în corpul militar.

— Să fii poliţist nu e o meserie, e o misiune, proclamaDuran. Spania are nevoie de mai multe coaie şi de mai puţinecenacluri literare.

Din nenorocire, locotenentul Duran avea să-şi piardă viaţaîn curând, într-un accident spectaculos survenit în timpul uneirazii în Barceloneta.

În vălmăşagul ciocnirii cu nişte anarhişti, Duran căzuseprintr-un luminator, de la etajul al cincilea, plesnind într-unmorman de măruntaie. Toată lumea a căzut de acord că

Spania pierduse un mare om, un bărbat ilustru cu viziuneasupra viitorului, un gânditor ce nu se temea de acţiune.

Fumero i-a preluat postul cu mândrie, conştient că făcuse bineatunci când îl îmbrâncise, fiindcă Duran era cam bătrânpentru această meserie. Lui Fumero, bătrânii – deopotrivă cuinfirmii, ţiganii şi pederaştii – îi făceau silă, cu sau fără tonusmuscular. Uneori, Dumnezeu greşea. Datoria oricărui omintegru era să corijeze aceste mici neajunsuri şi să păstrezelumea prezentabilă.

La câteva săptămâni după întâlnirea din cafeneauaNovedades, din martie 1932, Jorge Aldaya a început să sesimtă mai bine şi i-a spus lui Fumero tot ce avea pe suflet, i-acerut scuze pentru felul în care îl tratase în zilele adolescenţeişi, cu lacrimi în ochi, i-a povestit toată istoria lui, fără să lasenimic deoparte. Fumero l-a ascultat în tăcere, încuviinţând,absorbind. Între timp, se întreba dacă trebuia să-l omoare peAldaya în clipa aceea sau să mai aştepte. Se întreba dacă nucumva acesta era atât de slăbit, încât lama cuţitului abia dacă

ar fi produs o agonie căldicică în carnea lui puturoasă şiînmuiată de indolenţă. S-a hotărât să amâne vivisecţia.

Povestea îl făcea tare curios, mai ales în privinţa lui JuliánCarax.

Ştia, din câte putuse afla de la Editura Cabestany, că Juliántrăia la Paris, însă Parisul era un oraş foarte mare şi nimenidin editură nu părea să-i cunoască adresa exactă. Nimeni, cuexcepţia unei femei pe nume Monfort, care refuza s-o divulge.

Fumero o urmărise de două-trei ori la ieşirea de la editură,fără ca ea să bage de seamă. Ajunsese să meargă în tramvaila o jumătate de metru de ea. Femeile nu-l observau niciodată,iar dacă o făceau, îşi întorceau privirea în altă parte,prefăcându-se că nu l-au văzut. Într-o noapte, după ce ourmărise până la uşa casei sale din Plaza del Pino, Fumero s-aîntors acasă şi s-a masturbat furios în timp ce-şi imagina cumîmplântă lama cuţitului în trupul acelei femei, câte doi-treicentimetri la fiecare lovitură, lent şi metodic, privind-o în ochi.

Poate că atunci ar fi catadicsit să-i dea adresa lui Carax şi să-ltrateze cu respectul cuvenit unui ofiţer de poliţie.

Julián Carax era singurul om pe care Fumero îşi propusesesă-l ucidă şi nu reuşise. Poate pentru că fusese primul şi totulse învaţă cu timpul. Când i-a auzit din nou numele, a zâmbit înfelul acela care le speria atât de tare pe vecinele lui, femeileuşoare, fără să clipească, lingându-şi încet buza de sus. Încă

şi-l amintea pe Carax sărutând-o pe Penelope Aldaya în vilade pe bulevardul Tibidabo. Penelope a lui. Iubirea lui fuseseuna pură, adevărată, se gândea Fumero, ca acelea din filme.

Lui Fumero îi plăceau foarte mult filmele şi mergea lacinematograf de cel puţin două ori pe săptămână. Într-o sală

de cinema înţelesese Fumero că Penelope fusese iubirea vieţiisale. Restul, mai ales maică-sa, fuseseră nişte curve.

Ascultând ultimele frânturi din relatarea lui Aldaya, a hotărâtcă n-avea să-l omoare. De fapt, s-a bucurat că destinul îiadusese din nou împreună. A avut o viziune, ca în filmele pecare le savura atât de mult: Aldaya avea să i-i servească peceilalţi ca pe tavă. Mai devreme sau mai târziu, cu toţii aveausă sfârşească încâlciţi în plasa lui.

6

În iarna lui 1934, fraţii Moliner au izbutit, în sfârşit, să-l evacueze pe Miquel din vila de la Puertaferrisa, care a rămas până astăzi goală, în ruină. Nu voiau decât să-l vadă în stradă, deposedat de puţinul pe care îl mai avea, de cărţi şi de acea libertate a izolării care îi jignea, aprinzându-le măruntaiele de ură. N-a vrut să-mi spună nimic şi nici să

vină să-mi ceară ajutor. Am aflat că se transformase aproape într-un cerşetor abia când m-am dus să-l caut la fosta lui locuinţă şi am dat peste oamenii angajaţi de fraţii lui, care făceau inventarul proprietăţii şi lichidau cele câteva obiecte care îi aparţinuseră. Miquel dormea de câteva nopţi într-o pensiune de pe strada Canuda, o cocioabă lugubră şi umedă

ce avea culoarea şi mirosul unui osuar. Când am văzut încăperea în care ajunsese, un soi de sicriu fără ferestre, cu o laviţă de temniţă, l-am luat pe Miquel şi l-am dus acasă la mine. Tuşea încontinuu şi se vedea că e mistuit. El a spus că

era un guturai încă nevindecat, o afecţiune pasageră de fată

bătrână, care avea să dispară de la sine. Două săptămâni mai târziu, era mai rău.

Cum se îmbrăca mereu în negru, am înţeles prea târziu că

petele acelea de pe mâneci erau de sânge. Am chemat un medic care, de cum l-a consultat, m-a întrebat de ce nu-l chemasem mai devreme. Miquel avea tuberculoză. Ruinat şi bolnav, trăia din amintiri şi din remuşcări. Era omul cel mai amabil şi mai fragil pe care îl cunoscusem, singurul meu prieten. Ne-am căsătorit într-o dimineaţă de februarie, la un tribunal municipal. Călătoria noastră de nuntă s-a limitat la funicularul de pe Tibidabo, cu care am urcat să contemplăm Barcelona de pe terasele din parc, o miniatură de ceţuri. N-am spus nimănui că ne-am căsătorit, nici lui Cabestany, nici tatălui meu, nici familiei lui, care îl credea mort. Am apucat să-i scriu o scrisoare lui Julián, în care îi povesteam totul, însă nu i-am mai trimis-o. Căsătoria noastră a fost una secretă. La câteva luni după nuntă, a bătut la uşă un individ care a spus că se numeşte Jorge Aldaya. Era un om dărâmat,

cu chipul scăldat în sudoare, în ciuda frigului de care plesneau şi pietrele. Când s-au reîntâlnit după mai bine de zece ani, Aldaya a zâmbit amar şi a zis: „Suntem cu toţii blestemaţi, Miquel. Tu, Julián, Fumero şi cu mine‖. A adăugat că motivul vizitei lui era un gest de reconciliere cu vechiul său prieten Miquel, cu încrederea că acesta îi va spune cum îl putea contacta pe Julián Carax, pentru care avea un mesaj foarte important din partea defunctului său tată, don Ricardo Aldaya. Miquel i-a spus că nu ştia unde era Carax.

— De câţiva ani buni am pierdut legătura, a minţit el.

Ultimul lucru pe care l-am aflat despre el e că trăia în Italia.

Aldaya se aştepta la acest răspuns.

— Mă dezamăgeşti, Miquel. Mă bizuiam că timpul şi nenorocirea au să te facă mai înţelept.

— Există dezamăgiri care îi onorează pe cei ce le inspiră.

Aldaya, mic, rahitic, pe punctul de a se prăbuşi în ţăndări de necaz, a râs.