— Nu-i nimeni, am zis eu. Probabil că a fost o rafală de vânt.
— Vântul nu izbeşte cu pumnii în uşă, Daniel. Să plecăm.
M-am întors în încăpere şi am adunat hainele noastre.
— Ţine, îmbracă-te. Hai să aruncăm o privire.
— Mai bine plecăm acum.
— Îndată. Vreau doar să verific un lucru.
Ne-am îmbrăcat în grabă, pe nevăzute. În câteva secunde ne-am putut vedea propria răsuflare conturându-se în aer.
Am luat de pe jos una din lumânări şi am aprins-o. Un
curent de aer rece aluneca prin casă, ca şi când cineva ar fi deschis uşi şi ferestre.
— Vezi? E vântul.
Bea se mărgini să tăgăduiască în tăcere. Ne-am întors spre sală, ocrotind flacăra cu mâna. Bea mă urma îndeaproape, aproape fără să respire.
— Ce căutăm, Daniel?
— Durează doar un minut.
— Nu. Să plecăm acum.
— De acord.
Ne-am întors ca să ne îndreptăm spre ieşire şi chiar atunci am băgat de seamă. Uşa cea mare din lemn sculptat de la capătul coridorului, pe care încercasem s-o deschid cu o oră
sau două în urmă fără să izbutesc, era întredeschisă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Bea.
— Aşteaptă-mă aici.
— Daniel, te rog…
Am luat-o înainte pe coridor, ţinând lumânarea care tremura în suflarea rece a vântului. Bea oftă şi mă urmă
scrâşnind din dinţi. M-am oprit în faţa uşii. Se zăreau nişte trepte de marmură coborând în beznă. Am pornit-o pe scară.
Bea, împietrită, ţinea lumânarea în prag.
— Te rog, Daniel, să plecăm…
Am coborât treaptă cu treaptă, până la capătul scării.
Haloul spectral al lumânării de sus schiţa conturul unei săli dreptunghiulare, cu pereţi din piatră goală, acoperiţi de crucifixe. Frigul ce domnea în acea încăpere îţi tăia respiraţia. În faţă se ghicea o lespede din marmură şi deasupra ei, aliniate unul lângă celălalt, mi se păru că
recunosc două obiecte similare, de mărime diferită, albe.
Reflectau tremurul lumânării mai intens decât restul sălii şi mi-am închipuit că era vorba de lemn smălţuit. Am făcut încă un pas în faţă şi abia atunci am priceput. Cele două
obiecte erau două racle albe. Una din ele măsura doar vreo trei palme. Am simţit un val de frig în ceafă. Era sicriul unui copil. Mă aflam într-o criptă.
Fără să-mi dau seama ce fac, m-am apropiat de lespedea de marmură până când am ajuns destul de aproape ca să pot
întinde mâna şi s-o ating. Atunci am observat că pe cele două
racle erau gravate un nume şi o cruce. Praful, o mantie de cenuşă, le ascundea. Încet, parcă în transă, fără să mă
gândesc ce fac, am îndepărtat cenuşa ce acoperea capacul raclei. Abia se putea citi în negura roşiatică a lumânărilor.
+
Penelope Aldaya
1902-1919
Am rămas paralizat. Ceva sau cineva se apropia din beznă.
Am simţit cum aerul rece îmi aluneca pe piele şi abia atunci am făcut câţiva paşi înapoi.
— Ieşi afară, murmură glasul din întuneric.
L-am recunoscut pe dată. Lain Coubert. Vocea diavolului.
