nu-i putea spune lui Julián adevărul. Dacă îi dezvăluia că

don Ricardo Aldaya o ţinea închisă pe Penelope şi că ea purta în pântece copilul lor, Julián n-avea să ia niciodată trenul spre Paris. Ştia că, dacă rămânea la Barcelona, asta ar fi însemnat sfârşitul prietenului său. Astfel, se hotărî să-l amăgească şi să-l lase să plece la Paris fără să ştie ce se petrecuse, făcându-l să creadă că Penelope avea să i se alăture mai devreme sau mai târziu. Când şi-a luat rămas-bun de la Julián în ziua aceea, pe peronul gării Francia, Miquel a vrut să creadă că nu era totul pierdut.

După câteva zile, când s-a aflat că Julián dispăruse, s-a dezlănţuit iadul pe pământ. Don Ricardo Aldaya făcea spume la gură. A pus aproape tot departamentul de poliţie să-l caute şi să-l captureze pe fugar, însă fără succes. Atunci l-a acuzat pe pălărier că sabotase planul asupra căruia căzuseră de acord şi l-a ameninţat cu ruina absolută. Pălărierul, care nu înţelegea nimic, a acuzat-o la rândul lui pe nevastă-sa, Sophie, că ticluise fuga fiului infam şi a ameninţat-o că o va arunca în stradă pentru totdeauna. Nimănui nu i-a trecut prim minte că Miquel Moliner fusese cel care pusese la cale

toată povestea. Nimănui, cu excepţia lui Jorge Aldaya, care, după două săptămâni, s-a dus să-l vadă. Acum nu mai emana teama şi îngrijorarea care îl strânseseră ca într-un cleşte în zilele din urmă. Acela era un alt Jorge Aldaya, adult şi lipsit de inocenţa de odinioară. Orice s-ar fi ascuns în spatele mâniei lui don Ricardo, Jorge aflase. Motivul vizitei era succint: i-a spus că ştia că el îl ajutase pe Julián să fugă.

L-a anunţat că nu mai erau prieteni, că nu mai voia să-l vadă

niciodată şi l-a ameninţat că îl va ucide dacă va mai povesti cuiva ceea ce îi dezvăluise el cu două săptămâni în urmă.

După câteva săptămâni, Miquel a primit scrisoarea pe care, sub un nume fals, Julián i-o trimisese de la Paris, dându-i adresa, comunicându-i că era bine şi că îi era dor de el şi întrebând de mama lui şi de Penelope. Includea o scrisoare adresată Penelopei, pe care Miquel trebuia s-o reexpedieze de la Barcelona, prima din multele pe care Penelope n-avea să ajungă să le citească vreodată. Prudent, Miquel a lăsat să se scurgă câteva luni. Îi scria lui Julián săptămânal, referindu-se doar la ceea ce credea el de cuviinţă, adică la mai nimic. La rândul lui, Julián îi vorbea despre Paris, despre cât de greu era totul, despre cât de singur şi de disperat se simţea. Miquel îi trimitea bani, cărţi şi prietenia lui. În fiecare scrisoare, Julián adăuga câte -o misivă pentru Penelope. Miquel le expedia de la oficii poştale diferite, deşi ştia că era în zadar. În scrisorile lui, Julián întreba mereu de Penelope. Miquel nu îi putea spune nimic.

Ştia de la Jacinta că Penelope nu ieşise din casa de pe bulevardul Tibidabo de când taică-său o închisese în camera de la etajul al treilea.

Într-o noapte, Jorge Aldaya i-a ieşit în cale, din întuneric, la două străzi de casă. „Ai venit să mă ucizi?‖, l-a întrebat Miquel. Jorge l-a anunţat că venea să le facă o favoare, lui şi prietenului său Julián. I-a înmânat o scrisoare şi i-a sugerat să facă în aşa fel încât să-i parvină lui Julián, oriunde s-ar fi ascuns acesta. „Spre binele tuturor‖, rosti el solemn. Plicul conţinea o foaie scrisă de mâna Penelopei Aldaya.

Dragă Julián,

Îţi scriu pentru a te anunţa despre viitoarea mea căsătorie şipentru a te ruga să nu-mi mai scrii, să mă uiţi şi să-ţi refaciviaţa. Nu-ţi port pică, însă n-aş fi sinceră dacă nu ţi-aş

mărturisi că nu te-am iubit niciodată şi că niciodată nu te voiputea iubi. Îţi doresc tot binele, oriunde te-ai afla.

Penelope

Miquel citi şi reciti scrisoarea de o mie de ori. Caracterele erau inechivoce, însă n-a crezut că Penelope scrisese acea scrisoare din voinţă proprie. „Oriunde te-ai afla…‖ Penelope ştia perfect unde se afla Julián: la Paris, aşteptând-o. Dacă

se prefăcea că nu-i cunoaşte ascunzătoarea, a reflectat Miquel, era ca să-l protejeze. Tocmai din acest motiv, Miquel nu izbutea să priceapă ce ar fi putut-o determina să scrie acele rânduri. Ce alte ameninţări putea azvârli asupra ei don Ricardo, pe lângă faptul că o ţinea închisă de luni de zile în dormitorul acela, ca pe o deţinută? Penelope ştia mai bine ca oricine că acea scrisoare era o lovitură de pumnal otrăvit în inima lui Julián, un tânăr de nouăsprezece ani, pierdut întrun oraş îndepărtat şi ostil, abandonat de toţi, abia supravieţuind din zadarnica speranţă de a o revedea. De ce anume voia să-l protejeze când îl alunga de lângă ea în felul acela? După ce a meditat îndelung, Miquel a hotărât să nu trimită scrisoarea. Nu înainte de a-i afla cauza. Fără un motiv întemeiat, nu mâna lui avea să împlânte acel pumnal în sufletul prietenului său.

După câteva zile, a aflat că don Ricardo Aldaya, sătul să o tot vadă pe Jacinta Coronado pândind ca o santinelă la poarta casei sale, recursese la multele sale influenţe şi o închisese la balamucul Horta. Când Miquel Moliner a vrut să

o viziteze, nu i s-a dat voie. Jacinta Coronado urma să-şi petreacă primele trei luni într-o celulă izolată. După trei luni de tăcere şi beznă, i-a explicat un doctor, un individ foarte tânăr şi zâmbitor, docilitatea pacientei era garantată.

Urmându-şi un imbold al inimii, Miquel s-a decis să viziteze pensiunea unde locuise Jacinta în lunile după ce fusese

concediată. Când s-a prezentat, patroana şi-a amintit că

Jacinta lăsase un mesaj pe numele lui şi chiria neachitată pe trei săptămâni. A achitat datoria, de a cărei veracitate se îndoia, şi a primit mesajul în care doica îi spunea că, din câte aflase, una dintre fetele în casă, Laura, fusese concediată

când s-a aflat că trimisese, în secret, o scrisoare a Penelopei pentru Julián. Miquel a dedus că singura adresă la care, din captivitatea ei, Penelope ar fi putut expedia misiva era apartamentul părinţilor lui Julián din Ronda de San Antonio, în speranţa că aceştia, la rândul lor, aveau să i-o transmită

fiului lor, la Paris.

Prin urmare, s-a hotărât s-o viziteze pe Sophie Carax, în intenţia de a recupera acea scrisoare pentru a i-o trimite lui Julián. Când s-a prezentat la domiciliul familiei Fortuny, Miquel s-a ales cu o surpriză de rău augur: Sophie Carax nu mai locuia acolo. Îşi părăsise soţul cu câteva zile în urmă, sau acesta era zvonul care circula în scară. Atunci, Miquel a încercat să vorbească cu pălărierul, care îşi petrecea zilele închis în prăvălie, ros de mânie şi de umilinţă. Miquel i-a spus că era în căutarea unei scrisori care sosise probabil pe numele fiului său Julián, cu câteva zile în urmă.

— Eu nu am niciun fiu, a fost singurul răspuns pe care l-a obţinut.

Miquel Moliner a părăsit acel loc fără să ştie că scrisoarea încăpuse pe mâna portăresei clădirii şi că, mulţi ani mai târziu, tu, Daniel, aveai să o găseşti şi să citeşti cuvintele pe care Penelope i le trimisese, de astă dată din inimă, lui Julián şi pe care el n-a ajuns să le primească niciodată.

Când a ieşit din magazinul de pălării Fortuny, o vecină de scară care s-a prezentat ca fiind Vicenteta s-a apropiat de el şi l-a întrebat dacă o căuta pe Sophie. Miquel a răspuns afirmativ.

— Sunt un prieten al lui Julián.

Vicenteta l-a informat că Sophie trăia ca vai de capul ei într-o pensiune aflată pe o ulicioară din spatele clădirii Poştei, aşteptând să plece vaporul care să o ducă în America.

Miquel s-a dus la adresa respectivă, o scară îngustă şi mizerabilă, ocolită de lumină şi de aer. În vârful acelei spirale

prăfoase de trepte înclinate, Miquel a găsit-o pe Sophie Carax, într-o cameră de la etajul al patrulea, băltind de umbre şi de umezeală. Mama lui Julián stătea la fereastră, aşezată pe marginea unui pat nenorocit pe care zăceau două

valize închise ca nişte coşciuge, pecetluind cei douăzeci şi doi de ani petrecuţi de ea la Barcelona.

Când a citit scrisoarea semnată de Penelope pe care Jorge Aldaya i-o predase lui Miquel, Sophie a vărsat lacrimi de furie.

— Ea ştie, şopti. Sărăcuţa de ea, ştie…

— Ce ştie? întrebă Miquel.

— Eu sunt vinovată, zise Sophie. Eu sunt vinovată.

Miquel îi ţinea mâinile, neînţelegând. Sophie nu a cutezat să-i susţină privirea.

— Penelope şi Julián sunt fraţi, a şoptit ea.

3

Cu mulţi ani înainte să devină sclava lui Antoni Fortuny, Sophie Carax fusese o femeie care îşi câştigase existenţa de pe urma propriului talent. N-avea decât nouăsprezece ani când sosise la Barcelona în căutarea făgăduinţei unui loc de muncă ce nu avea să se mai materializeze. Înainte să moară, tatăl ei îi obţinuse referinţe pentru a intra în serviciul clanului Benarens, o prosperă familie de negustori alsacieni stabilită la Barcelona.

— Când am să mor, a insistat el, să te duci la ei, te vor primi ca pe fiica lor.

Primirea călduroasă de care s-a bucurat a constituit o parte a problemei. Monsieur Benarens a hotărât s-o întâmpine cu braţele, dar şi cu gonadele deschise şi cu toate pânzele sus. Madame Benarens, nu fără a se înduioşa de ea şi de nenorocul ei, i-a dat o sută de pesete şi a scos-o în stradă.

— Tu ai viaţa înainte, însă eu nu-l am decât pe soţul ăsta mizerabil şi destrăbălat.

O şcoală de muzică de pe strada Diputacion s-a învoit să-i dea un post de profesoară particulară de pian şi solfegiu. Pe atunci, era de bon-ton ca fetele din familiile înstărite să fie instruite în artele sociale şi garnisite cu harul muzicii de salon, unde o poloneză era mai puţin periculoasă decât o conversaţie sau nişte lecturi îndoielnice. Astfel, Sophie Carax şi-a început rutina de a vizita casele mari şi vilele unde servitoare scrobite şi mute o conduceau în saloanele de muzică în care ostila odrăslime a aristocraţiei industriale o aştepta ca să-şi bată joc de accentul, de timiditatea sau de condiţia ei de aservită, cu sau fără portativ. Cu timpul, s-a deprins să se concentreze doar asupra acelei infime a zecea părţi dintre elevii ei care se ridicau mai presus de condiţia unor animăluţe parfumate şi să uite de restul.

Pe atunci, Sophie a cunoscut un tânăr pălărier (căci aşa îşi spunea el, cu mândrie de breaslă) pe nume Antoni Fortuny, care părea hotărât să-i facă curte cu orice preţ. Antoni

Fortuny, pentru care Sophie simţea o caldă prietenie şi nimic mai mult, n-a întârziat s-o ceară în căsătorie, ofertă pe care Sophie o respingea de vreo douăsprezece ori pe lună. Ori de câte ori se despărţeau, Sophie trăgea nădejde că nu-l va mai revedea, fiindcă nu dorea să-l rănească. Pălărierul, impermeabil la orice refuz, revenea la atac, invitând-o la un dans, la o plimbare sau la o gustare cu biscuiţi şi ciocolată

pe strada Canuda. Fiind singură în Barcelona, Sophiei îi venea greu să reziste unor asemenea manifestări de entuziasm, tovărăşie şi devotament. Ii era suficient să-l privească pe Antoni Fortuny ca să-şi dea seama că nu-l va putea iubi niciodată. Nu aşa cum visa ea că va ajunge să

iubească pe cineva într-o bună zi. Însă îi venea greu să refuze imaginea ei înseşi pe care o vedea în ochii vrăjiţi ai pălărierului. Numai în ei o vedea pe acea Sophie care şi-ar fi dorit să fie.

Aşadar, din nevoie sau din slăbiciune, Sophie continua să

se joace cu propunerile pălărierului, crezând că, într-o zi, el avea să-şi găsească o fată mai interesată şi avea s-o apuce pe căi mai profitabile. Între timp, faptul că se simţea dorită şi apreciată îi era de-ajuns ca să-şi mistuie singurătatea şi dorul de cele lăsate în urmă. Restul săptămânii îl dedica orelor sale de muzică. Eleva ei preferată era o copilă cu un talent remarcabil, pe nume Ana Valls, fata unui prosper fabricant de maşini textile care făcuse avere pornind de la nimic, prin eforturi şi sacrificii enorme, în principal ale altora. Ana îşi declara dorinţa de a deveni o mare compozitoare şi interpreta pentru Sophie mici piese pe care le compunea imitând motive din Grieg şi Schumann, nu fără o anumită ingeniozitate. Domnul Valls, convins că femeile nu sunt în stare că compună altceva decât ciorapi şi cergi împletite, vedea totuşi cu ochi buni faptul că fiică-sa putea deveni o competentă interpretă a claviaturii, întrucât plănuia să o mărite cu un moştenitor dintr-o familie bună şi ştia că

oamenii rafinaţi apreciau, la fetele de măritat, anumite calităţi extravagante, pe lângă docilitate şi fertilitatea exuberantă a unei tinereţi în floare.