— Sau din cauza înfierbântării. Când te vezi cu femeiuşcă?
— Nu-i treaba dumitale.
— Nu te văd prea bine. Te fereşti de vorbele usturătoare?
Vezi că-i un vasodilatator mortal.
— Du-te învârtindu-te.
Aşa cum se întâmpla din ce în ce mai des, am avut o după-amiază lentă şi mizerabilă. Un cumpărător în întregime cenuşiu, de la pardesiu până la glas, intră să întrebe dacă
avem vreo carte de Zorrilla, convins că era vorba de o cronică
a aventurilor unei ştioarfe tinerele din Madridul de pe vremea Casei de Austria. Tata nu ştiu ce să-i spună, însă Fermín îi sări în ajutor, păstrând în sfârşit măsura.
— Vă înşelaţi, stimate domn. Zorrilla e un dramaturg.
Poate că vă interesează Don Juan. Are multe daravere cu fuste şi, în plus, protagonistul se cordeşte c-o măicuţă.
— O iau.
Se însera când metroul m-a lăsat la poalele bulevardului Tibidabo. Silueta tramvaiului albastru se ghicea printre faldurile ceţii dese, vineţii, îndepărtându-se. Am hotărât să
nu mai aştept să se întoarcă şi am făcut drumul pe jos, în timp ce se lăsa noaptea. Îndată am zărit silueta „Îngerului de negură―. Am scos cheia pe care mi-o dăduse Bea şi am deschis portiţa decupată în grilaj. Am pătruns pe proprietate şi am lăsat uşa aproape închisă, pregătită să-i înlesnească
trecerea Beei. Venisem mai devreme în mod deliberat. Ştiam că urma să sosească abia peste vreo treizeci-patruzeci de minute. Voiam să simt de unul singur prezenţa casei, să o explorez înainte ca Bea să apară şi să pună stăpânire pe ea.
M-am oprit o clipă să contemplu fântâna şi mâna îngerului ridicându-se din apele cu tente stacojii. Degetul arătător, acuzator, părea ascuţit ca un pumnal. M-am apropiat de marginea bazinului. Chipul sculptat, fără privire şi fără
suflet, tremura sub suprafaţa apei.
Am urcat treptele ce duceau spre intrare. Uşa principală
era întredeschisă câţiva centimetri. Am simţit un val de nelinişte, căci credeam că o închisesem atunci când ieşisem, în noaptea precedentă. Am examinat broasca; nu părea forţată, şi am presupus că uitasem s-o închid. Am împins-o încet şi am simţit suflarea casei mângâindu-mi faţa, o adiere de lemn ars, de umezeală şi de flori moarte. Am scos cutia de chibrituri pe care o luasem înainte să plec de la librărie şi am îngenuncheat să aprind prima din lumânările lăsate de Bea.
Un bulbuc de culoarea aramei se aprinse în mâinile mele, dezvăluind contururile dansante ale unor ziduri brodate cu lacrimi de umezeală, acoperişuri prăbuşite şi uşi hodorogite.
Am înaintat până la următoarea lumânare şi am aprins-o.
Încetul cu încetul, parcă urmând un ritual, am străbătut traseul lumânărilor lăsate de Bea şi le-am aprins una câte una, creând un halou de lumină de chihlimbar ce plutea prin
văzduh ca o pânză de păianjen atârnată între mantii de beznă de nepătruns. Itinerarul meu se sfârşi lângă şemineul din bibliotecă, lângă pledurile ce rămăseseră pe jos, mânjite de cenuşă. M-am aşezat acolo, cu faţa spre încăpere. Mă
aşteptasem să găsesc o tăcere deplină, dar casa respira mii de zgomote. Scârţâieli în lemn, bătaia vântului peste ţiglele de pe acoperiş, o mie şi una de ciocăneli printre ziduri, pe sub podea, deplasându-se pe după pereţi.
Se scurseseră vreo treizeci de minute, când am băgat de seamă că frigul şi întunericul începeau să mă adoarmă. M-am ridicat şi am început să cutreier prin încăpere ca să mă
încălzesc. În şemineu abia dacă mai rămăseseră resturile unui trunchi şi am presupus că, atunci când avea să
sosească Bea, temperatura din interiorul casei va fi coborât îndeajuns pentru a-mi inspira momente de puritate şi de castitate şi pentru a-mi şterge din minte toate mirajele febrile pe care le ţinusem în mine atâtea zile. Găsind un scop practic, mai puţin poetic decât contemplarea ruinelor timpului, am luat o lumânare şi m-am pregătit să explorez vila, în căutarea unui material combustibil cu care să fac locuibilă încăperea şi acele două pleduri care acum tremurau în faţa şemineului, străine de călduroasele amintiri pe care le păstram despre ele.
Noţiunile mele de literatură victoriană îmi sugerau că cel mai rezonabil era să-mi încep căutarea în pivniţă, unde, cu siguranţă, se aflaseră bucătăriile şi o formidabilă cărbunărie.
Cu această idee în minte, mi-au trebuit cam cinci minute ca să identific o uşă sau o scară care să mă conducă spre beci.
Am ales o uşă din lemn sculptat aflată la capătul unui coridor. Părea o piesă de ebenisterie aleasă, cu reliefuri în formă de îngeri şi văluri şi cu o cruce mare în mijloc.
Încuietoarea se afla în centru, sub cruce. Am încercat s-o forţez, fără succes. Mecanismul era, probabil, înţepenit sau, pur şi simplu, ros de rugină. Singurul mod de a trece de uşa aceea era să o forţez cu o rangă sau să o dobor cu securea, alternative pe care le-am scos repede din calcul. Am examinat uşa în lumina lumânărilor, gândindu-mă că inspira
mai degrabă imaginea unui sarcofag. M-am întrebat ce se ascundea de partea cealaltă.
O privire mai atentă asupra îngerilor sculptaţi pe uşă îmi tăie cheful de a mai cerceta; m-am îndepărtat de locul acela.
Eram pe cale să renunţ la căutarea unui drum de acces spre pivniţă când, aproape întâmplător, am dat, în celălalt capăt al coridorului, peste o uşiţă pe care la început am luat-o drept un dulap pentru mături şi găleţi. Am încercat clanţa, care a cedat de îndată. De partea cealaltă se întrezăreau nişte trepte ce coborau în picaj către un hârdău de întuneric.
Mă izbi un miros puternic de pământ jilav. În prezenţa acelei duhori, atât de ciudat de familiare, şi cu privirea căzută în puţul de beznă din faţa mea, îmi veni în minte o imagine pe care o păstram din copilărie, îngropată între perdele de teamă.
Într-o după-amiază ploioasă, în partea de est a cimitiruluiMontjuic, uitându-mă spre mare printr-o pădure de mausoleeimposibile, o pădure de cruci şi de pietre funerare sculptate cuimagini de hârci şi de copii fără buze şi fără privire, careduhnea a moarte, siluetele a vreo douăzeci de adulţi pe carenu mai izbuteam să mi-i amintesc decât ca pe nişte costumenegre îmbibate de ploaie şi mâna tatei strângând-o pe a meacu prea multă putere, ca şi cum astfel ar fi vrut să-şi reducă latăcere lacrimile, în timp ce cuvintele goale ale unui preotcădeau în groapa aceea de marmură unde trei ciocli fără chipîmpingeau un coşciug cenuşiu peste care aversa lunecaprecum ceara topită şi din care mi se părea că aud glasulmamei chemându-mă, implorându-mă să o eliberez dintemniţa aceea de piatră şi de beznă, în vreme ce eu nureuşeam decât să tremur şi să-i şoptesc tatei, fără glas, să nu-mi mai strângă mâna aşa de tare, fiindcă mă durea, iarmirosul acela de pământ proaspăt, pământ de cenuşă şi deploaie, înghiţea totul, miros de moarte şi de vid.
Am deschis ochii şi am coborât treptele aproape orbeşte, căci lumina lumânării abia dacă izbutea să smulgă
întunericului vreo câţiva centimetri. Când am ajuns jos, am
ridicat lumânarea şi am privit în jur. N-am descoperit nicio bucătărie, nicio cămară ticsită cu buşteni uscaţi. Dinaintea mea se deschidea un culoar îngust ce dădea într-o sală în formă de semicerc, unde se înălţa o siluetă cu chipul brăzdat de lacrimi de sânge şi cu doi ochi negri fără fund, cu braţele deschise ca nişte aripi şi cu un şarpe de spini ivindu-i-se din tâmple. Am simţit un val de frig străpungându-mi ceafa. În câteva momente, mi-am redobândit calmul şi am înţeles că
aveam în faţă efigia unui Crist sculptat în lemn pe peretele unei capele. Am înaintat câţiva metri şi am întrezărit o imagine spectrală. O duzină de torsuri femeieşti, nude, se înghesuiau într-un ungher al vechii capele. Am băgat de seamă că le lipseau braţele şi capul şi că stăteau pe câte un trepied. Fiecare avea o formă vizibil deosebită şi nu mi-a luat prea mult ca să discern conturul unor femei de vârste şi constituţii diferite. Pe pântece erau nişte cuvinte trasate cu cărbunele. „Isabel. Eugenia. Penelope.‖ Până la urmă, tot lecturile mele victoriene mi-au sărit în ajutor şi am înţeles că
acea viziune reprezenta ruina unei practici căzute în uitare, ecoul unor timpuri când familiile înstărite dispuneau de manechine create după talia membrilor familiei, pentru confecţionarea îmbrăcăminţii şi altor articole casnice. În pofida privirii severe şi ameninţătoare a Cristului, n-am putut rezista ispitei de a întinde mâna şi de a mângâia talia manechinului ce purta numele Penelopei Aldaya.
