— Fumero vă transmite cele mai sincere felicitări pentru căsătorie, a zis el îndreptându-se spre uşă.

Cuvintele acelea mi-au îngheţat inima. Miquel n-a vrut să

spună nimic, însă în noaptea aceea, în timp ce îl ţineam în braţe şi amândoi încercam zadarnic să aţipim, am ştiut că

Aldaya spusese adevărul. Eram blestemaţi.

Au trecut mai multe luni fără să aflăm nimic de Julián sau de Aldaya. Miquel mai avea câteva colaborări fixe cu ziarele din Barcelona şi din Madrid. Muncea necontenit, aşezat la maşina de scris, distilând ceea ce el numea neghiobii şi hrană pentru cititorii din tramvaie. Eu îmi păstrasem postul la Editura Cabestany, poate pentru că aceea era singura modalitate de a mă simţi mai aproape de Julián. Îmi trimisese o scurtă notă, anunţându-mă că lucra la un nou roman, intitulat Umbra vântului, pe care trăgea nădejde să-l termine în câteva luni. Scrisoarea nu făcea nicio referire la cele petrecute la Paris. Tonul era mai rece şi mai distant ca niciodată. Încercările mele de a-l urî au fost zadarnice.

Începeam să cred că Julián nu era un bărbat, ci o boală.

Miquel nu-şi făcea iluzii în privinţa sentimentelor mele. Îmi

dăruia afecţiunea şi devotamentul său fără să ceară în schimb nimic altceva decât compania şi, poate, discreţia mea. Nu auzeam de pe buzele lui niciun reproş, niciun regret. Cu timpul, am început să simt pentru el o tandreţe infinită, dincolo de prietenia care ne unise şi de compasiunea care, mai apoi, ne condamnase. Miquel deschisese pe numele meu un cont de economii, unde depunea aproape toate veniturile pe care le obţinea scriind articole. Niciodată nu spunea nu când era vorba de o colaborare, de o critică sau de vreo gazetuţă. Scria sub trei pseudonime, între paisprezece şi şaisprezece ore zilnic. Când îl întrebam de ce lucrează atâta, se mărginea să-mi zâmbească sau îmi spunea că, nefăcând nimic, s-ar plictisi. Între noi n-a existat nicio amăgire, nici măcar din acelea fără cuvinte. Miquel ştia că va muri curând, că boala nemiloasă îi mai lăsase la dispoziţie doar câteva luni.

— Trebuie să-mi promiţi că, dacă se întâmplă ceva, vei lua banii ăştia şi te vei recăsători, că vei avea copii şi că ne vei uita pe toţi, pe mine în primul rând.

— Cu cine să mă căsătoresc, Miquel? Nu vorbi prostii.

Uneori îl surprindeam privindu-mă dintr-un ungher, cu un zâmbet blând, ca şi cum simpla contemplare a chipului meu ar fi fost cea mai mare comoară a lui. În fiecare după-amiază

venea să mă aştepte la ieşirea de la editură, singurul lui moment de odihnă din întreaga zi. Eu îl vedeam umblând încovoiat, tuşind şi simulând o tărie ce i se dusese pe apa sâmbetei. Mergeam să luăm masa ori să ne uităm la vitrinele de pe strada Fernando şi apoi ne întorceam acasă, unde el continua să lucreze până după miezul nopţii. Binecuvânta în tăcere fiecare minut pe care îl petreceam împreună şi în fiecare noapte adormea îmbrăţişându-mă, iar eu trebuia să-mi ascund lacrimile iscate de mânia că fusesem incapabilă

să-l iubesc pe omul acela cum mă iubea el pe mine, incapabilă să-i ofer ceea ce aş fi depus la picioarele lui Julián fără să primesc nimic în schimb. În multe nopţi mi-am jurat că aveam să-l uit pe Julián, că aveam să-mi dedic restul vieţii ca să-l fac fericit pe acel sărman şi să-i înapoiez măcar câteva firimituri din ce-mi oferise el. Fusesem amanta lui Julián

două săptămâni, însă urma să fiu nevasta lui Miquel pentru tot restul vieţii mele. Dacă, într-o bună zi, aceste pagini vor ajunge în mâinile tale şi mă vei judeca, aşa cum am făcut şi eu atunci când le-am scris şi m-am privit în această oglindă

de blesteme şi de remuşcări, aşa să-ţi aduci aminte de mine, Daniel.

Manuscrisul ultimului roman al lui Julián a sosit spre sfârşitul anului 1935. Nu ştiu dacă din ciudă sau din teamă, l-am predat tipografului fără să-l citesc. Din ultimele economii ale lui Miquel, editarea fusese deja finanţată cu câteva luni înainte. Lui Cabestany, care încă de pe atunci avea probleme de sănătate, de restul nu-i păsa nici cât negru sub unghie. Chiar în acea săptămână, doctorul care îl consulta pe Miquel a venit să mă vadă la editură, foarte îngrijorat. Mi-a explicat că, dacă Miquel nu-şi reducea ritmul de lucru şi nu se odihnea, până şi puţinul pe care el îl putea face pentru a lupta cu tuberculoza avea să se spulbere.

— Ar trebui să stea la munte, nu în Barcelona, respirând nori de leşie şi de cărbune. El nu-i un motan cu nouă vieţi, cum eu nu-s dădacă. Adu-l dumneata cu picioarele pe pământ. Pe mine nu mă ascultă.

În ziua aceea, la amiază, m-am hotărât să merg acasă şi să

vorbesc cu el. Înainte să deschid uşa apartamentului, am auzit glasuri înăuntru. Miquel discuta cu cineva. La început am crezut să era cineva de la ziar, însă mi s-a părut că aud pomenindu-se numele lui Julián. Am auzit paşi care se apropiau de uşă şi am dat fuga să mă ascund pe palierul de la mansardă. De acolo l-am putut zări pe vizitator.

Un om îmbrăcat în negru, cu trăsături ce exprimau indiferenţă şi buze subţiri ca o cicatrice deschisă. Avea ochi negri, lipsiţi de expresie, nişte ochi de peşte. Înainte să

dispară pe scări în jos, s-a oprit şi şi-a ridicat privirea spre penumbră. M-am lipit de perete, ţinându-mi răsuflarea.

Vizitatorul a rămas acolo preţ de câteva clipe, ca şi când m-ar fi putut mirosi, lingându-şi buzele cu un rânjet canin. Am aşteptat ca paşii să i se stingă de-a binelea înainte să-mi părăsesc ascunzătoarea şi să intru în apartament. În aer plutea un miros de camfor. Miquel stătea lângă fereastră, cu

mâinile căzute de-o parte şi de alta a scaunului. Buzele îi tremurau. L-am întrebat cine era omul acela şi ce voia.

— Era Fumero. A venit să aducă veşti despre Julián.

— Ce ştie el de Julián?

Miquel m-a privit, mai abătut ca niciodată.

— Julián se însoară.

Vestea m-a lăsat fără grai. M-am prăbuşit într-un scaun şi Miquel mi-a luat mâinile. Vorbea cu greu, ostenit. Înainte să

apuc să spun ceva, Miquel mi-a rezumat faptele relatate de Fumero şi ceea ce se putea deduce în această privinţă.

Fumero se folosise de legăturile lui cu poliţia din Paris ca să

afle unde se ascundea Julián Carax şi să-l ţină sub observaţie. Miquel presupunea că toate acestea s-ar fi putut întâmpla cu câteva luni sau chiar ani în urmă. Ceea ce-l îngrijora nu era că Fumero îl găsise pe Carax, asta era doar o chestiune de timp, ci că se hotărâse să-i dezvăluie asta acum, o dată cu ciudata veste a unei nunţi improbabile.

Cununia, din câte se ştia, urma să aibă loc la începutul verii lui 1936. Despre mireasă nu se ştia decât numele, care în acest caz era mai mult decât suficient: Irene Marceau, patroana stabilimentului unde Julián lucrase ca pianist mai mulţi ani.

— Nu înţeleg, am bâiguit eu. Julián se căsătoreşte cu protectoarea lui?

— Întocmai. Nu e o nuntă. E un contract.

Irene Marceau era mai în vârstă decât Julián cu vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani. Miquel bănuia că Irene hotărâse să aranjeze această cununie cu Julián pentru a-i putea lăsa averea, asigurându-i astfel viitorul.

— Dar îl ajută şi acum. L-a ajutat dintotdeauna.

— Poate că-şi dă seama că nu va fi lângă el pentru totdeauna, a sugerat Miquel.

Ecoul acelor cuvinte era prea copleşitor pentru amândoi.

Am îngenuncheat lângă el şi l-am îmbrăţişat. Mi-am muşcat buzele ca să nu mă vadă plângând.

— Nuria, Julián n-o iubeşte pe femeia aceea, mi-a spus el, crezând că de aceea eram tristă.

— Julián nu iubeşte pe nimeni în afară de el însuşi şi de

cărţile lui blestemate, am murmurat eu.

Mi-am ridicat privirea şi am întâlnit zâmbetul lui Miquel, un zâmbet de copil bătrân şi înţelept.

— Şi ce urmăreşte Fumero scoţând acum la lumină toată

povestea?

Nu ne-a luat prea mult timp ca să aflăm. Câteva zile mai târziu, un Jorge Aldaya fantomatic şi famelic s-a înfăţişat la noi acasă, aprins de furie şi de turbare. Fumero îi povestise că Julián Carax urma să se căsătorească cu o femeie bogată, într-o ceremonie de un fast foiletonistic. Aldaya era ros de câteva zile bune de viziunile pe seama celui ce-i pricinuise nenorocirea, înveşmântat în straie de paradă şi călare pe o avere pe care el o pierduse. Fumero nu-i povestise că Irene Marceau, deşi femeie cu o anumită situaţie economică, era patroana unui bordel şi nu o prinţesă dintr-o poveste vieneză. Nu-i povestise că mireasa era mai în vârstă cu treizeci de ani decât Carax şi nici că, mai curând decât nuntă, era vorba de un act de caritate faţă de un om sfârşit, lipsit de mijloace de subzistenţă. Nu-i povestise nici când, nici unde va avea loc nunta. Se mărginise să arunce aceste seminţe pe terenul unei fantezii ce devora pe dinăuntru puţinul pe care febra neîntreruptă îl lăsase în trupul său sfrijit şi puturos.

— Fumero te-a minţit, Jorge, a zis Miquel.

— Iar tu, regele mincinoşilor, îndrăzneşti să-ţi acuzi semenul, delira Aldaya.

Nu a fost nevoie ca Jorge să-şi dezvăluie gândurile, care, la un corp atât de împuţinat, i se citeau pe chipul cadaveric ca nişte cuvinte pe sub pielea gălbejită. Miquel a văzut limpede care fusese jocul lui Fumero. El fusese cel care îl învăţase să

joace şah, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, la colegiul San Gabriel. Fumero avea strategia unei insecte ucigaşe şi o răbdare de fier. Miquel i-a trimis un bilet lui Julián, ca să-l prevină.