Pălărierul, care părea angajat într-o întrecere cu timpul pentru a dizolva o întreagă viaţă de nenorociri, nu avea nici cea mai mică îndoială că Penelope era acea dragoste cu o singură gară din viaţa fiului său şi, fără să-şi dea seama, credea că, dacă îl ajuta să o recupereze, poate că şi el, la rândul lui, avea să recupereze ceva din ceea ce pierduse, golul acela care îi apăsa pielea şi oasele cu furia unui blestem.

În ciuda tuturor strădaniilor şi spre disperarea sa, pălărierul a descoperit curând că, în toată Barcelona, nu exista nici urmă de Penelope Aldaya sau de familia ei. Om de origine umilă, nevoit să muncească o viaţă întreagă pentru a se menţine pe linia de plutire, pălărierul bănuise dintotdeauna că banii şi spiţa ilustră se bucură de nemurire.

Fuseseră de-ajuns cincisprezece ani de ruină şi de mizerie pentru a şterge de pe faţa pământului palatele, industriile şi urmele unei stirpe. Când pomenea numele Aldaya, multora le suna cunoscut, însă aproape nimeni nu-şi mai amintea ce însemnase. În ziua când Miquel Moliner şi Nuria Monfort s-au dus la magazinul de pălării şi au întrebat de Julián, pălărierul a avut certitudinea că nu erau decât nişte zbiri de-ai lui Fumero. Nimeni nu avea să-i smulgă încă o dată fiul de lângă el. De data asta, putea coborî din cer şi Dumnezeu Atotputernicul, acelaşi Dumnezeu care, de o viaţă întreagă, nu-i băga în seamă rugăciunile, şi el însuşi, cu bucurie, avea să-i smulgă ochii, dacă îndrăznea să-l îndepărteze încă o dată pe Julián de viaţa lui naufragiată.

Pălărierul era omul pe care florarul îşi amintea că-l zărise cu câteva zile în urmă, dând târcoale în jurul vilei de pe bulevardul Tibidabo. Ceea ce florarul interpretase ca parşivenie nu era decât tăria de spirit care îi sprijină pe cei care, în sfârşit, îşi găsesc un scop în viaţă şi îl urmăresc cu ferocitatea pe care ţi-o dă timpul irosit în zadar. Din păcate, Domnul n-a voit să asculte nici această ultimă oară

rugăciunile pălărierului, astfel încât acesta, trecând de pragul disperării, a devenit incapabil să găsească ceea ce căuta, salvarea fiului său şi a lui însuşi, pe urmele unei fete

de care nimeni nu-şi mai amintea şi nu ştia nimic. „De câte suflete pierdute ai nevoie, Doamne, ca să-ţi astâmperi pofta?―, întreba pălărierul. Dumnezeu, în infinita Sa tăcere, îl privea fără să clipească.

— N-o găsesc, Julián… Îţi jur că…

— N-ai nicio grijă, tată. Asta e treaba mea. Dumneata m-ai ajutat cât ai putut.

În acea noapte, Julián a ieşit în sfârşit în stradă, gata să ia urma Penelopei.

Miquel asculta povestirea prietenului său, neştiind dacă

era vorba de un miracol sau de un blestem. Nu i-a trecut prin minte să se gândească la chelner, care se îndreptase spre telefon şi şuşotise ceva fără ştirea lor, iar apoi tot trăgea cu ochiul spre ieşire, frecând cu un zel exagerat paharele într-un local unde jegul domnea autoritar, în timp ce Julián îi povestea cele întâmplate de la sosirea lui la Barcelona. Nu i-a trecut prin minte că Fumero fusese deja în cafeneaua aceea, în duzini de cafenele ca aceea, la o azvârlitură de băţ

de vila Aldaya, şi că, de îndată ce Carax avea să pună

piciorul într-una din ele, apelul telefonic era o chestiune de secunde. Când maşina poliţiei s-a oprit în faţa cafenelei şi ospătarul s-a retras în bucătărie, Miquel a simţit calmul rece şi senin al fatalităţii. Carax i-a citit privirea şi amândoi s-au întors în acelaşi timp. Imaginile spectrale a trei gabardine cenuşii fluturând înapoia ferestrelor. Trei feţe suflând aburi în geam. Niciuna din ele nu era a lui Fumero. Şacalii îl precedau.

— Să plecăm de-aici, Julián…

— N-avem unde merge, a zis Carax, cu o seninătate care l-a făcut pe prietenul său să se uite lung la el.

A observat atunci revolverul din mâna lui Julián şi hotărârea rece din privirea lui. Clopoţelul de la intrare a sfâşiat murmurul radioului. Miquel a smuls pistolul din mâna lui Julián şi l-a privit ţintă.

— Dă-mi actele tale, Julián.

Cei trei poliţişti s-au prefăcut că se aşază la tejghea. Unul din ei îi privea cu coada ochiului. Ceilalţi doi îşi pipăiau

interiorul gabardinelor.

— Actele, Julián. Acum.

Carax clătină din cap în tăcere.

— Mai am o lună, două, dacă am noroc. Unul din doi trebuie să iasă de-aici, Julián. Tu ai mai multe rosturi decât mine. Nu ştiu dacă ai s-o găseşti pe Penelope. Însă Nuria te aşteaptă.

— Nuria e soţia ta.

— Aminteşte-ţi de înţelegerea noastră. Când eu voi muri, tot ce am o să fie al tău…

— …în afară de vise.

Şi-au zâmbit pentru ultima oară. Julián i-a întins paşaportul. Miquel l-a pus lângă exemplarul din Umbra vântului pe care îl purta în pardesiu din ziua când îl primise.

— Pe curând, a şoptit Julián.

— Nu-i nicio grabă. Eu o să aştept.

Tocmai când cei trei poliţişti se întorceau către dânşii, Miquel s-a ridicat de la masă şi s-a îndreptat spre ei. La început n-au văzut decât un muribund palid şi tremurător care le zâmbea în timp ce sângele i se ivea în colţul buzelor descărnate, lipsite de viaţă. Când au observat revolverul din mâna lui dreaptă, Miquel se afla la mai puţin de trei metri de ei. Unul a vrut să ţipe, însă prima împuşcătură i-a zburat mandibula. Trupul a căzut inert, în genunchi, la picioarele lui Miquel. Ceilalţi doi agenţi îşi scoseseră armele. Al doilea glonţ străbătu stomacul celui care părea mai vârstnic. I-a retezat coloana vertebrală, împrăştiind un pumn de măruntaie peste tejghea. Miquel n-a mai avut timp să tragă a treia oară. Ultimul poliţist îl ochise deja. A simţit arma în coaste, în dreptul inimii, şi privirea oţelită, aprinsă de panică.

— Stai, nenorocitule, sau îţi jur că te rup în două.

Miquel a zâmbit şi a ridicat încet revolverul spre faţa poliţistului. Nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, iar buzele îi tremurau.

— Spune-i lui Fumero, din partea lui Carax, că-mi aduc aminte de costumul lui de marinar.

N-a simţit nici durerea, nici focul. Impactul, asemenea unei izbituri surde de ciocan care a luat cu el sunetul şi

culoarea lucrurilor, l-a azvârlit spre vitrină. Când a trecut prin ea şi şi-a dat seama că un frig teribil îi urca pe gâtlej, iar lumina se îndepărta ca praful în vânt, Miquel Moliner şi-a întors privirea pentru ultima oară şi l-a văzut pe prietenul său Julián alergând pe stradă în jos. Avea treizeci şi şase de ani, mai mult decât sperase să trăiască. Când s-a prăbuşit pe trotuarul presărat cu cioburi însângerate, era deja mort.

9

În noaptea aceea, în timp ce Julián se pierdea în întuneric, o dubă fără număr de înmatriculare a venit la apelul celui care îl ucisese pe Miquel. N-am aflat niciodată cum îl cheamă

şi cred că nici el nu ştia pe cine omorâse. Ca toate războaiele, personale sau la scară mare, şi acela era un joc de marionete. Doi oameni au încărcat trupurile agenţilor morţi şi i-au sugerat barmanului să uite de cele întâmplate, altfel urma să aibă probleme serioase. Să nu subestimezi niciodată

talentul de a uita pe care îl deşteaptă războaiele, Daniel.

Cadavrul lui Miquel a fost abandonat pe o străduţă din Raval, douăsprezece ore mai târziu, pentru ca moartea lui să

nu poată fi pusă în legătură cu a celor doi agenţi. Când trupul a ajuns, în cele din urmă, la morgă, era mort de două

zile. Miquel îşi lăsase toate actele în casă înainte să plece.

Ceea ce au găsit funcţionarii de la camera mortuară a fost un paşaport distrus, pe numele lui Julián Carax, şi un exemplar din Umbra vântului. Poliţia a tras concluzia că defunctul era Carax. Paşaportul încă menţiona ca domiciliu apartamentul familiei Fortuny din Ronda de San Antonio.

La ora aceea, vestea ajunsese deja la urechile lui Fumero, care s-a deplasat la morgă pentru a-şi lua rămas-bun de la Julián. Acolo s-a întâlnit cu pălărierul, pe care poliţia îl căutase pentru identificarea trupului neînsufleţit. Domnul Fortuny, care nu-l mai văzuse pe Julián de două zile, se temea de ce era mai rău. Când a recunoscut corpul celui care, cu doar o săptămână în urmă, îi bătuse la uşă

întrebând de Julián (şi pe care îl luase drept un zbir de-al lui Fumero) a început să strige şi dus a fost. Poliţia a considerat că acea reacţie însemna că îşi recunoscuse fiul. Fumero, care asistase la scenă, s-a apropiat de corp şi l-a examinat în tăcere. De şaptesprezece ani nu-l mai văzuse pe Carax. Când l-a recunoscut pe Miquel Moliner, s-a mărginit să zâmbească

şi a semnat raportul legist, confirmând că trupul neînsufleţit era al lui Julián Carax şi ordonând să fie depus imediat într-o groapă comună din Montjuic.

Mult timp m-am întrebat de ce-o fi făcut Fumero aşa ceva.

Însă la mijloc nu era altceva decât logica lui. Murind cu identitatea lui Julián, Miquel îi oferise, fără să vrea, alibiul perfect. Din momentul acela, Julián Carax nu mai exista. Nu mai era nicio constrângere legală prin care Fumero să poată

fi pus în legătură cu omul pe care, mai devreme sau mai târziu, spera să-l întâlnească şi să-l ucidă. Erau zile de război şi prea puţină lume avea să ceară explicaţii pentru moartea cuiva care nu avea nici măcar un nume. Julián îşi pierduse identitatea. Era o umbră. Am rămas două zile în casă, aşteptându-i pe Miquel sau pe Julián, crezând că

înnebunesc. În a treia zi, luni, m-am dus la lucru, la editură.

Domnul Cabestany fusese internat în spital în urmă cu câteva săptămâni şi nu avea să se mai întoarcă la birou. Fiul său cel mare, Alvaro, preluase afacerea. N-am spus nimic nimănui. N-aveam cui.