Chiar în dimineaţa aceea, am primit la editură un telefon de la un funcţionar de la morgă, Manuel Gutierrez Fonseca.

Domnul Gutierrez Fonseca mi-a explicat că trupul unui anume Julián Carax sosise la camera mortuară şi că, făcând o legătură între paşaportul defunctului şi numele autorului cărţii aflate asupra sa când a ajuns la morgă şi bănuind, dacă nu o încălcare clară, măcar o anumită relaxare în respectarea regulamentului din partea poliţiei, simţise că

avea datoria morală de a suna la editură pentru a raporta cele întâmplate. Când l-am auzit, am crezut că mor. Primul lucru la care m-am gândit a fost că era vorba de o capcană a lui Fumero. Domnul Gutierrez Fonseca se exprima îngrijit, ca un funcţionar conştiincios, cu toate că ceva în plus picura în glasul lui, ceva ce el însuşi n-ar fi putut explica. Primisem telefonul în biroul domnului Cabestany. Slavă Domnului, Alvaro ieşise să ia masa şi eram singură, altminteri mi-ar fi fost greu să explic lacrimile şi tremurul mâinilor în timp ce ţineam telefonul. Gutierrez Fonseca mi-a spus că găsise de cuviinţă să ne informeze asupra celor petrecute.

I-am mulţumit pentru telefon cu acea formalitate falsă a conversaţiilor codificate. De cum am pus telefonul în furcă, am închis uşa biroului şi mi-am muşcat pumnii ca să nu

urlu. M-am spălat pe faţă şi m-am dus acasă numaidecât, lăsându-i mesaj lui Alvaro că eram bolnavă şi că a doua zi aveam să vin cu o oră mai devreme pentru a mă pune la zi cu corespondenţa. A trebuit să fac un efort ca să nu alerg pe stradă, ca să păşesc cu acea parcimonie anonimă şi cenuşie a celor ce nu au secrete. Când am vârât cheia în uşa apartamentului, mi-am dat seama că broasca fusese forţată.

Am rămas paralizată. Mânerul începea să se rotească din interior. M-am întrebat dacă o să mor aşa, într-o scară de bloc întunecată, neştiind ce se întâmplase cu Miquel. Uşa s-a deschis şi m-am pomenit faţă în faţă cu privirea întunecată a lui Julián Carax. Dumnezeu să mă ierte, însă în clipa aceea am simţit că revin la viaţă şi-am mulţumit cerului că mi-l înapoia pe Julián în locul lui Miquel.

Ne-am contopit într-o îmbrăţişare ce nu se mai sfârşea, însă când i-am căutat buzele, Julián s-a retras şi a coborât privirea. Am închis uşa şi, luându-l de mână, l-am condus în dormitor. Ne-am întins pe pat, îmbrăţişaţi în tăcere. Se lăsa seara şi umbrele apartamentului ardeau de purpură. În depărtare s-au auzit nişte împuşcături izolate, ca în fiecare noapte de când începuse războiul. Julián plângea la pieptul meu şi am simţit cum mă năpădea o sfârşeală ce nu putea fi spusă în cuvinte. Mai târziu, după ce s-a lăsat noaptea, buzele noastre s-au întâlnit şi, la adăpostul acelei bezne apăsătoare, ne-am scos hainele ce miroseau a frică şi a moarte. Am vrut să mi-l amintesc pe Miquel, însă focul acelor mâini pe pântecele meu mi-a topit pudoarea şi durerea. Am vrut să mă pierd în ele şi să nu mă mai întorc, deşi ştiam că

în zori, epuizaţi şi, poate, bolnavi de dispreţ, nu ne vom putea privi în ochi fără să ne întrebăm în cine ne transformaserăm.

10

M-a trezit clipocitul ploii, dis-de-dimineaţă. Patul era gol, iar camera – prinsă într-o întunecime cenuşie.

L-am găsit pe Julián aşezat în faţa fostului birou al lui Miquel, mângâind clapele maşinii sale de scris. Şi-a ridicat privirea şi mi-a oferit zâmbetul acela călduţ şi îndepărtat, care spunea că nu va fi niciodată al meu. Am simţit nevoia să-i arunc în faţă adevărul, să-l rănesc. Ar fi fost atât de uşor. Să-i dezvălui că Penelope era moartă. Că trăia din amăgiri. Că eu eram tot ce mai avea acum pe lume.

— Nu trebuia să mă întorc niciodată la Barcelona, a şoptit el, scuturând din cap.

Am îngenuncheat lângă el.

— Ceea ce cauţi tu nu-i aici, Julián. Hai să plecăm.

Amândoi. Departe. Cât încă mai e vreme.

Julián m-a privit lung, fără să clipească.

— Tu ştii ceva ce nu mi-ai spus, nu-i aşa? m-a întrebat.

Am tăgăduit, înghiţind în sec. Julián s-a mărginit să

încuviinţeze.

— În noaptea asta o să mă întorc acolo.

— Julián, te rog…

— Trebuie să fiu sigur.

— Atunci o să vin cu tine.

— Nu.

— Ultima oară când am rămas să aştept aici, l-am pierdut pe Miquel. Dacă tu te duci, vin şi eu.

— Asta n-are nicio legătură cu tine, Nuria. E ceva ce mă

priveşte doar pe mine.

M-am întrebat dacă într-adevăr îşi dădea seama cât de rău îmi făceau cuvintele lui sau dacă îi păsa câtuşi de puţin.

— Aşa crezi tu.

A vrut să-mi mângâie obrazul, dar i-am îndepărtat mâna.

— Ar trebui să mă urăşti, Nuria. Asta ţi-ar purta noroc.

— Ştiu.

Am petrecut ziua afară, departe de întunecimea oprimantă

a apartamentului ce încă mai mirosea a cearşafuri călduţe şi

a piele. Julián voia să vadă marea. L-am însoţit până la Barceloneta şi am pătruns pe plaja aproape pustie, un miraj de culoarea nisipului care se cufunda în ceaţă. Ne-am aşezat pe nisip, aproape de ţărm, aşa cum fac copiii şi bătrânii.

Julián zâmbea în tăcere, amintindu-şi.

La lăsarea serii, am luat un tramvai de lângă acvariu şi am urcat pe Via Layetana până la Paseo de Gracia, apoi prin piaţa Lesseps şi după aceea pe bulevardul Republicii Argentina, până la capătul traseului. Julián observa străzile în tăcere, ca şi cum s-ar fi temut să nu piardă oraşul pe măsură ce îl străbătea. La jumătatea drumului, mi-a luat mâna şi a sărutat-o fără să spună nimic. Mi-a ţinut-o până

când am coborât. Un bătrân care însoţea o fetiţă în alb ne privea zâmbind şi ne-a întrebat dacă eram logodiţi. Era deja noapte când am apucat-o pe strada Roman Macaya, în direcţia vilei familiei Aldaya de pe bulevardul Tibidabo. Cădea o ploaie fină care arginta zidurile mari de piatră. Am sărit peste zidul proprietăţii prin partea din spate, pe lângă

terenurile de tenis. Casa se ridica în ploaie. Am recunoscut-o pe dată. Citisem fizionomia acelei case în mii de întruchipări şi de unghiuri, în paginile lui Julián. În Casa roşie, micul palat apărea asemenea unei vile, mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară, care îşi schimba încet forma, creştea în coridoare, galerii şi mansarde imposibile, scări nesfârşite ce nu duceau nicăieri şi scotea la lumină încăperi obscure care apăreau şi dispăreau de noaptea până dimineaţa, înghiţindu-i pe imprudenţii ce pătrundeau în ele, pentru ca nimeni să

nu-i mai vadă vreodată. Ne-am oprit în faţa intrării principale, asigurată cu lanţuri şi cu un lacăt de mărimea unui pumn. Ferestrele de la primul nivel erau astupate cu scânduri acoperite de iederă. Aerul mirosea a bălării moarte şi a pământ reavăn. Piatra, întunecată şi cleioasă sub ploaie, lucea asemenea scheletului unei reptile mari.

Am vrut să-l întreb cum avea de gând să deschidă poarta aceea din stejar, o poartă de bazilică sau de temniţă. Julián a scos din buzunar o sticluţă şi i-a deşurubat capacul. Un abur fetid a ieşit din interior, într-o spirală înceată şi albăstrie. A apucat lacătul de un capăt şi a turnat acidul în

gaura cheii. Metalul a ţiuit ca un fier încins, învăluit într-o perdea de fum gălbui. Am aşteptat câteva secunde, după care a luat o pavea de piatră dintre bălării şi a spart lacătul cu câteva izbituri. Julián a împins uşa cu vârful piciorului. S-a deschis încet, ca un mormânt, emanând o adiere densă şi umedă. Dincolo de prag se întrezărea o beznă catifelată.

Julián avea la el o mică lampă cu petrol pe care a aprins-o după ce a făcut câţiva paşi în vestibul. L-am urmat şi am tras uşa în spatele nostru. Julián a înaintat câţiva metri, ţinând flacăra deasupra capului. Un covor de praf ni se aşternea la picioare, fără alte urme decât ale noastre. Pereţii, goi, se aprindeau la chihlimbarul flăcării. Nu existau mobile, nici oglinzi sau lămpi. Uşile rămăseseră în balamale, însă

clanţele de bronz fuseseră smulse. Vila îşi arăta doar scheletul despuiat. Ne-am oprit la baza scărilor. Privirea lui Julián s-a pierdut în sus. S-a întors o clipă să mă privească

şi am vrut să-i zâmbesc, însă în semiîntuneric abia ne ghiceam privirea. L-am urmat pe scări în sus, străbătând treptele unde Julián o văzuse pentru prima oară pe Penelope.

Ştiam încotro ne îndreptam şi m-a năpădit un frig ce nu avea nimic de-a face cu atmosfera umedă şi muşcătoare a acelui loc.

Am urcat până la etajul al treilea, unde un coridor îngust îşi deschidea drum spre aripa de sud a casei. Acolo tavanul era mult mai jos, iar uşile mai mici. Era etajul la care se găseau încăperile servitorilor. Ultima, am ştiut fără să fie nevoie să spună Julián ceva, fusese dormitorul Jacintei Coronado. Julián s-a apropiat încet, temător. Acela fusese ultimul loc unde o văzuse pe Penelope, unde făcuse dragoste cu o fată de numai şaptesprezece ani, care câteva luni mai târziu urma să moară, secătuită de sânge, chiar în acea cămăruţă. Am vrut să-l opresc, însă Julián era deja în prag şi privea înăuntru, absent. M-am alăturat lui. Încăperea era un dormitor simplu, despuiat de orice ornament. Urmele unui pat încă se mai zăreau sub mareea de praf, pe lemnul podelei. O încâlceală de pete negre şerpuia prin mijlocul încăperii. Julián a privit acel vid vreme de aproape un minut, deconcertat. Am văzut în privirea lui că recunoştea anevoie

locul, că totul îi părea un truc macabru şi crud. L-am luat de braţ şi l-am călăuzit înapoi spre scară.

— Aici nu-i nimic, Julián, am şoptit. Familia a vândut totul înainte să plece în Argentina.

Julián a încuviinţat fără vlagă. Am coborât la parter. O