— Dom’ şef, îl vezi dumneata pe individul acela de la masa de lângă fereastră, acela îmbrăcat ca greieraşul Jiminy, cu capul vârât în ziar ca într-un cornet?
Ospătarul încuviinţă cu un aer complice.
— Ai să-mi faci hatârul să te duci şi să-i spui că
inspectorul Fumero îi trimite mesaj de urgenţă să se ducă ip so facto până în piaţa Boqueria, să cumpere seminţe fierte de năut de douăzeci de duros şi să le ducă la chestură fără
întârziere (cu taxiul, dacă e nevoie) sau să se pregătească să
prezinte scrotul pe tavă? Să repet?
— Nu-i nevoie, domnule. Năut de douăzeci de duros sau scrotul.
Fermín îi mai plasă o monedă.
— Fii binecuvântat.
Ospătarul dădu din cap respectuos şi se îndreptă spre masa urmăritorului nostru spre a-i transmite mesajul. Când auzi ordinele, santinelei i se descompuse figura. Rămase cincisprezece secunde la masă, zbătându-se sfâşiat între forţe insondabile, iar apoi se avântă în galop în stradă.
Fermín nu se deranjă nici să clipească. În alte împrejurări aş
fi savurat episodul, însă în acea seară eram incapabil să-mi iau gândul de la Bea.
— Daniel, revino cu picioarele pe pământ, că avem de discutat nevoie mare. Chiar mâine te duci s-o vizitezi pe Nuria Monfort, cum am stabilit.
— Şi, o dată ajuns acolo, ce-o să-i spun?
— Nu vei duce lipsă de subiecte. Planul e să facem ce-a zis domnul Barcelo, cu mult tact. Ii trânteşti că ştii că te-a minţit în mod perfid în privinţa lui Carax, că presupusul ei soţ Miquel Moliner nu e în închisoare, cum pretinde ea, că ai aflat că ea e mâna neagră care ridică corespondenţa de la fostul apartament al familiei Fortuny-Carax folosindu-se de o căsuţă poştală pe numele unui birou de avocaţi inexistent…
Ii spui tot ce este necesar şi bun conductor ca să-i aprinzi focul sub călcâie. Toate astea pe un ton melodramatic şi cu o înfăţişare biblică. Apoi, printr-o lovitură de efect, pleci şi o laşi la macerat în sucurile supărării.
— Iar între timp…
— Între timp, eu am să fiu gata s-o urmăresc, scop pe care intenţionez să-l duc la bun sfârşit făcând uz de anumite tehnici avansate de camuflare.
— N-o să meargă, Fermín.
— Om lipsit de credinţă! Ia să vedem, dar ce ţi-a spus tatăl fetei ăleia de te-a adus într-o asemenea stare? E din pricina ameninţării? Nu-l băga în seamă. S-auzim, ce ţi-a zis energumenul?
Am răspuns fără să vreau.
— Adevărul.
— Adevărul după Sfântul Daniel Martirul?
— Poţi să râzi cât pofteşti. Tare-mi mai e de folos.
— Nu râd, Daniel. Doar că nu-mi place să te văd aşa dispus să te autopedepseşti. Oricine-ar zice să eşti gata-gata
să te flagelezi. Dumneata n-ai făcut niciun rău. Are viaţa suficienţi călăi şi de la sine, ca să te mai joci şi tu de-a Torquemada cu tine însuţi.
— Vorbeşti din experienţă?
Fermín ridică din umeri.
— Nu mi-ai povestit niciodată cum te-ai întâlnit cu Fumero, am adăugat eu.
— Vrei să asculţi o poveste cu morală?
— Numai dacă vrei dumneata s-o povesteşti.
Fermín îşi turnă un pahar de vin şi îl goli dintr-o sorbire.
— Amin, zise ca pentru sine. Ceea ce pot să-ţi povestesc despre Fumero e de notorietate. Prima oară când am auzit de el, viitorul inspector era pistolar în serviciul FAI. Îşi construise o reputaţie de om lipsit de frică şi de scrupule. Îi era de-ajuns un nume şi îl lichida pe respectivul cu o împuşcătură în faţă, în plină stradă, în miezul zilei.
Asemenea talente sunt foarte preţuite în vremuri agitate. Nu avea nici fidelitate şi niciun crez. Nu-i păsa nici cât negru sub unghie de cauza pe care o slujea, ci se slujea el de cauza respectivă pentru a se cocoţa pe scara funcţiilor. Există pe lume tone întregi de asemenea ticăloşi, însă puţini au talentul lui Fumero. De la anarhişti a trecut să-i slujească pe comunişti, iar de acolo şi până la fascişti nu era decât un pas. Spiona şi vindea informaţii dintr-o tabără în cealaltă şi lua bani de la toată lumea. Pe atunci, eu lucram pentru Generalitat, în guvern. Uneori eram confundat cu fratele mai urât al preşedintelui Companys, ceea ce mă umplea de mândrie.
— Cu ce te ocupai?
— Cu câte puţin din toate. În serialele de acum, ceea ce făceam eu se numeşte spionaj, însă în vreme de război cu toţii suntem spioni. O parte a muncii mele era să fiu la curent cu indivizii precum Fumero. Ăştia sunt cei mai periculoşi. Sunt ca nişte vipere, fără culoare şi fără
conştiinţă. În războaie, răsar de pretutindeni. Pe timp de pace îşi trag obrăzarul. Dar rămân în zonă. Cu miile. Fapt este că, mai devreme sau mai târziu, am descoperit cum juca. Mai degrabă mai târziu decât mai devreme, aş zice.
Barcelona a căzut în câteva zile, iar foaia s-a întors. Am devenit un criminal dat în urmărire, iar superiorii mei au fost nevoiţi să se ascundă ca nişte şobolani. Desigur, Fumero era deja la comanda operaţiunii de „curăţenie‖. Purificarea prin împuşcare se efectua în plină stradă sau în castelul Montjuic. Pe mine m-au arestat în port, pe când încercam să
fac rost de câteva locuri pe un cargobot grecesc, ca să-i trimit în Franţa pe câţiva dintre şefii mei. Am fost dus la Montjuic şi ţinut două zile într-o celulă întunecată, fără apă şi fără
ventilaţie. Când am revăzut lumina, era vorba de flacăra unei lămpi de sudură. Fumero şi un ins care vorbea numai în nemţeşte m-au atârnat de picioare, cu capul în jos. Neamţul mi-a desprins mai întâi hainele cu lampa de sudură, arzându-le. Mi s-a părut că avea experienţă. Când am rămas gol puşcă, cu toţi perii de pe trup pârliţi, Fumero mi-a zis că, dacă nu-i spun unde se ascundeau superiorii mei, distracţia avea să înceapă cu adevărat. Eu nu sunt un om curajos, Daniel. Niciodată n-am fost, însă puţinul curaj pe care-l am l-am folosit ca să mă cac pe nasul lui şi să-l bag în pizda mă-sii. La un semn al lui Fumero, neamţul mi-a injectat nu ştiu ce în coapsă şi a aşteptat câteva minute. Apoi, în timp ce Fumero fuma şi mă observa surâzător, a început să mă
