prăjească în mod conştiincios cu lampa de sudură. Ai văzut şi dumneata urmele…
Am încuviinţat. Fermín vorbea pe un ton senin, fără
emoţie.
— Urmele astea sunt mai puţin importante. Cele mai rele rămân înăuntru. Am rezistat o oră sub lampa de sudură, sau poate că n-a fost decât un minut. Nu ştiu. Dar, până la urmă, am dat nume, prenume, ba chiar şi numărul de la cămaşă al tuturor superiorilor mei şi al altora, care nu-mi erau superiori. M-au abandonat pe-o străduţă din Pueblo Seco, despuiat şi cu pielea arsă. O femeie cumsecade m-a băgat în casă şi m-a îngrijit timp de două luni. Comuniştii îi uciseseră soţul şi cei doi copii, împuşcându-i la intrarea în casă. Nu ştia de ce. Când am fost în stare să mă ridic şi să
ies în stradă, am aflat că superiorii mei fuseseră arestaţi şi executaţi la câteva ceasuri după ce îi turnasem.
— Fermín, dacă nu vrei să-mi povesteşti…
— Nu, nu. Mai bine să auzi şi să ştii cu cine îţi pui în joc gologanii. Când m-am întors la mine acasă, am fost înştiinţat că locuinţa fusese expropriată de guvern, o dată cu toată
averea mea. Pe negândite, mă transformasem într-un cerşetor. Am încercat să fac rost de un loc de muncă. Am fost refuzat. Singurul lucru de care puteam face rost era o sticlă
de vin vărsat, la câteva centime. E o otravă lentă, care îţi roade maţele ca un acid, însă m-am bizuit că, mai devreme sau mai târziu, avea să-şi facă efectul. Îmi spuneam că într-o bună zi o să mă întorc în Cuba, la mulatra mea. Am fost arestat în timp ce încercam să urc pe un cargobot spre Havana. Am uitat cât am stat închis. După primul an, începi să pierzi totul, chiar şi raţiunea. Când am ieşit, am început să trăiesc pe străzi, unde dumneata m-ai găsit după o eternitate. Erau mulţi ca mine, tovarăşi de galerie sau de amnistie. Cei norocoşi aveau pe cineva afară, pe cineva sau ceva la care să se întoarcă. Ceilalţi completam oastea nenorociţilor. O dată ce primeşti carnetul pentru clubul ăsta, nu mai poţi renunţa niciodată la statutul de membru.
Majoritatea nu ieşeam decât noaptea, când lumea nu se uită
la tine. Am cunoscut mulţi ca mine. Rar ajungeam să-i revăd.
Viaţa în stradă e scurtă. Lumea se uită la tine cu scârbă, inclusiv cei care-ţi dau de pomană, însă asta nu-i nimic în comparaţie cu repulsia pe care ţi-o inspiri singur. E ca şi cum ai trăi închis într-un hoit care umblă, căruia îi e foame, care duhneşte şi care refuză să moară. Când şi când, Fumero şi oamenii lui mă arestau şi mă acuzau de câte-un furt absurd sau că ademeneam fetele la ieşirea unei şcoli de măicuţe. Încă o lună la pârnaie, bătăi şi apoi iar în stradă. N-am înţeles niciodată ce sens aveau farsele astea. Pe cât se pare, poliţia găsea de cuviinţă să dispună de o sumă de suspecţi pe care să pună mâna ori de câte ori era necesar.
Într-una din întâlnirile mele cu Fumero, care acum e ditamai bărbatul respectabil, l-am întrebat de ce nu m-a omorât, ca pe ceilalţi. A râs şi mi-a zis că există lucruri mai rele decât moartea. El nu omora niciodată un turnător, mi-a spus. Îl lăsa să putrezească de viu.
— Fermín, dumneata nu eşti un turnător. Oricine, în locul dumitale, ar fi făcut la fel. Dumneata eşti cel mai bun prieten al meu.
— Eu nu-ţi merit prietenia, Daniel. Dumneata şi tatăl dumitale mi-aţi salvat viaţa, iar viaţa mea vă aparţine. Tot ce pot face pentru voi, am să fac. În ziua când m-ai luat din stradă, Fermín Romero de Torres a renăscut.
— Ăsta nu e numele dumitale adevărat, nu-i aşa?
Fermín scutură din cap, negând.
— L-am văzut pe un afiş din Piaza de las Arenas. Celălalt e îngropat. Omul care a trăit înainte în oasele astea a murit, Daniel. Uneori se întoarce, în coşmaruri. Dar dumneata m-ai învăţat să fiu alt om şi mi-ai dat o raţiune de a trăi din nou, pe Bernarda mea.
— Fermín…
— Nu spune nimic, Daniel. Iartă-mă doar, dacă poţi. L-am îmbrăţişat în tăcere şi l-am lăsat să plângă. Oamenii se uitau la noi pieziş, iar eu le-am înapoiat o privire de foc. Imediat se hotărâră să ne ignore. Mai apoi, în timp ce îl însoţeam pe Fermín până la pensiune, prietenul meu îşi recăpătă glasul.
— Ce ţi-am povestit azi… Te rog, Bernardei…
— Nici Bernardei, nici nimănui. Nicio vorbă, Fermín.
Ne-am luat rămas-bun cu o strângere de mână.
37
Mi-am petrecut noaptea veghind, întins pe pat, cu lumina aprinsă, contemplându-mi scânteietorul stilou Montblanc, cu care nu mai scrisesem de ani de zile şi care începea să se transforme în cea mai bună pereche de mănuşi ce i-a fost oferită vreodată unui ciung. Nu o dată m-am simţit ispitit să
mă duc la casa familiei Aguilar şi, în lipsă de un alt final mai bun, să mă predau, însă, după ce am mai meditat, am presupus că, dând buzna dis-de-dimineaţă în domiciliul paternal al Beei, nu aveam să-i uşurez prea mult situaţia. În zori, oboseala şi confuzia m-au ajutat să-mi regăsesc proverbialul meu egoism şi n-a durat prea mult până ce m-am convins că cel mai bine era să las apele să curgă şi, cu vremea, râul avea să ducă departe sângele.
Dimineaţa se duse cu prea puţină acţiune în librărie, împrejurare de care am profitat pentru a dormita în picioare, cu graţia şi echilibrul unui flamingo, în opinia tatei. La prânz, întocmai cum căzusem de acord cu Fermín cu o seară
în urmă, m-am prefăcut că mă duc să fac o plimbare, iar Fermín a pretextat că avea programare la policlinică pentru a-şi scoate firele. După cât m-a ajutat pe mine perspicacitatea, tata a înghiţit ambele gogoşi. Ideea de a-l minţi pe tata în mod sistematic începea să mă apese, ceea ce i-am şi comunicat lui Fermín de îndată ce tata plecă să ducă
un comision.
— Daniel, relaţia patern-filială se întemeiază pe mii de minciuni binevoitoare: Moş Crăciun, Zâna Măseluţă, capeţi ceea ce meriţi şi aşa mai departe. Asta e una dintre ele. Să
nu te simţi vinovat.
Când a venit momentul, am minţit din nou şi m-am îndreptat spre domiciliul Nuriei Monfort, căreia îi păstrasem atingerea şi mirosul în amintire. Piaţa San Felipe Neri fusese ocupată de o armată de porumbei care se odihneau pe caldarâm. Sperasem s-o găsesc pe Nuria Monfort în compania cărţii sale, însă piaţa era pustie. Am traversat
caldarâmul sub atenta supraveghere a mai multor porumbei şi am aruncat o privire în jur, căutând zadarnic prezenţa lui Fermín camuflat în Dumnezeu ştie ce, căci refuzase să-mi dezvăluie şiretlicul pe care-l avea în minte. Am început să urc scara şi am constatat că numele lui Miquel Moliner rămăsese pe cutia poştală. M-am întrebat dacă nu cumva aceea era prima hibă pe care trebuia să i-o semnalez Nuriei Monfort în legătură cu povestea ei. În timp ce urcam în semiîntuneric, aproape că-mi doream să n-o găsesc acasă. Nimeni nu simte atâta compasiune faţă de un mincinos precum cineva de aceeaşi condiţie. Când am ajuns pe palier, m-am oprit să-mi adun curajul şi să urzesc un pretext prin care să-mi justific vizita. Radioul vecinei bubuia din partea cealaltă a palierului, transmiţând de astă dată un concurs de cunoştinţe religioase intitulat „Sfântul la cer―, care menţinea electrizată audienţa din întreaga Spanie în fiecare marţi la prânz.
Şi acum, pentru cinci duros, spune-ne, Bartolome, sub ceformă le apare cel viclean înţelepţilor din tabernacul înparabola cu arhanghelul şi dovlecelul din cartea lui Iosua: a)un ieduţ, b) un negustor de urcioare, c) un saltimbanc cu omaimuţă.
La explozia de aplauze a audienţei din studiourile Radioului Naţional, m-am pironit cu hotărâre în faţa uşii Nuriei Monfort şi am apăsat soneria câteva secunde. Am ascultat ecoul pierzându-se în interiorul apartamentului şi am oftat uşurat. Tocmai mă pregăteam să plec, când am auzit paşi apropiindu-se de uşă, iar orificiul vizorului s-a deschis într-o lacrimă de lumină. Am zâmbit. Am ascultat cum cheia se rotea în broască şi am tras adânc aer în piept.
38
— Daniel, şopti ea, cu zâmbetul în contralumină.
Fumul albastru al ţigării îi învăluia chipul. Buzele îi străluceau stacojii, umede, sângerând urme pe filtrul pe care-l ţinea între arătător şi inelar. Există oameni de care -ţi aminteşti şi oameni pe care îi visezi. Pentru mine, Nuria Monfort avea consistenţa şi credibilitatea unui miraj: nu-i pui veridicitatea sub semnul îndoielii, ci pur şi simplu umbli după el până când se destramă sau te distruge. Am urmat-o până îngustul salon de penumbră unde îşi avea masa de scris, cărţile şi colecţia aceea de creioane aliniate ca un accident de simetrie.
— Credeam că n-o să te mai văd.
— Regret că v-am decepţionat.
