dată ajunşi acolo, Julián s-a îndreptat spre bibliotecă.

Rafturile erau goale, iar şemineul înecat cu moloz. Pe pereţii palizi de moarte flutura unduirea flăcării. Creditorii şi cămătarii izbutiseră să ia cu ei până şi memoria, care probabil că acum era pierdută în labirintul vreunui depozit de fier vechi.

— M-am întors degeaba, şoptea Julián.

Mai bine aşa, m-am gândit eu. Socoteam secundele care ne despărţeau de ieşire. Dacă izbuteam să-l îndepărtez de acolo şi să-l las cu acea rană a vidului, poate că am mai fi avut o şansă. L-am lăsat pe Julián să absoarbă ruina acelui loc, să-şi purifice amintirea.

— Trebuia să te întorci şi s-o mai vezi o dată, am zis. Acum ai văzut că nu e nimic. E doar o vilă veche şi nelocuită, Julián. Hai să mergem acasă.

M-a privit, palid, şi a încuviinţat. L-am luat de mână şi, împreună, am apucat-o pe culoarul care ducea spre ieşire.

Breşa de luminozitate de afară era la doar câţiva metri. Am putut simţi în aer mirosul buruienilor şi al burniţei. Atunci am simţit cum mâna lui Julián îmi scapă. M-am oprit şi m-am întors, ca să-l văd nemişcat, cu privirea ţintuită în beznă.

— Ce s-a întâmplat, Julián?

Nu mi-a răspuns. Contempla vrăjit gura unui coridor îngust care ducea spre bucătării. M-am îndreptat într-acolo şi am scrutat întunericul sfâşiat de flacăra albastră a lămpii de benzină. Uşa aflată la capătul culoarului era astupată. Un zid din cărămizi roşii, aşezate neglijent în mortarul care se scursese la îmbinări. N-am înţeles prea bine ce însemna asta, însă am simţit cum frigul îmi tăia răsuflarea. Julián se apropia încet de zidul acela. Toate celelalte uşi de pe coridor

– şi din toată casa – erau deschise, lipsite de încuietori şi de clanţe. Cu excepţia aceleia. O stavilă de cărămizi roşii ascunsă în fundul unui coridor lugubru şi ocult. Julián şi-a

pus mâinile pe plăcile de argilă stacojie.

— Julián, te rog, hai să plecăm…

Impactul pumnului său asupra peretelui de cărămizi a smuls un ecou gol şi cavernos de partea cealaltă. Mi s-a părut că mâinile îi tremurau când a pus lampa jos şi mi-a făcut semn să mă retrag câţiva paşi.

— Julián…

Prima lovitură de picior a ridicat o ploaie de pulbere roşiatică. Julián a izbit din nou. Mi s-a părut că îi aud oasele scrâşnind. Julián nu s-a tulburat. Lovea zidul o dată şi încă

o dată, cu mânia unui deţinut care îşi deschide drum către libertate. Pumnii şi braţele îi sângerau când prima cărămidă

s-a desprins şi a căzut de partea cealaltă. Cu degetele însângerate, Julián a început atunci să scormonească pentru a lărgi acea fereastră tăiată în beznă. Gâfâia, epuizat şi posedat de o furie de care nu l-aş fi crezut în stare. Una câte una, cărămizile au cedat şi zidul a fost doborât. Julián s-a oprit, acoperit de o sudoare rece, cu mâinile zdrelite. A luat lampa şi a aşezat-o pe marginea unei cărămizi. O uşă din lemn sculptat cu motive de îngeri se ridica de partea cealaltă.

Julián a mângâiat reliefurile din lemn, ca şi cum ar fi citit nişte hieroglife. Uşa s-a deschis sub apăsarea mâinilor sale.

Un întuneric albastru, dens şi gelatinos, emana din partea cealaltă. Ceva mai încolo se ghicea o scară. Nişte trepte din piatră neagră coborau, risipindu-se în umbră. Julián s-a întors o clipă şi i-am întâlnit privirea. Am văzut în ea teamă

şi disperare, de parcă ar fi presimţit bezna. Am tăgăduit în tăcere, implorându-l să nu coboare. S-a întors, abătut, şi s-a cufundat în întuneric. Am păşit pe pragul de cărămizi şi l-am văzut coborând pe scară, aproape clătinându-se. Flacăra tremura, acum o slabă suflare de un albastru străveziu.

— Julián?

N-am auzit decât tăcerea. Puteam zări umbra lui Julián, nemişcată, la capătul de jos al scării. Am trecut pragul şi am coborât

treptele.

Am

pătruns

într-o

încăpere

dreptunghiulară, cu pereţi de marmură. Răspândea un frig intens şi pătrunzător. Cele două lespezi erau acoperite de un văl din pânze de păianjen, care s-a destrămat ca o mătase

putrezită la flacăra lămpii. Marmura albă era brăzdată de lacrimi negre de umezeală ce parcă sângerau din adânciturile lăsate de dalta gravorului. Zăceau una lângă cealaltă, ca nişte blesteme înlănţuite.

Penelope Aldaya

1902-1919

David Aldaya

1919

11

De multe ori am stat şi m-am gândit la momentul acela de tăcere, încercând să-mi imaginez ce-o fi simţit Julián când a constatat că femeia pe care o aşteptase vreme de şaptesprezece ani era moartă, că fiul lor se dusese o dată cu ea, că viaţa pe care o visase, singura sa îmbărbătare, nu existase niciodată. Majoritatea dintre noi avem norocul, sau ghinionul, de a vedea cum viaţa ni se surpă încetul cu încetul, aproape fără să băgăm de seamă. Julián a avut această certitudine în câteva secunde. O clipă, am crezut că

are s-o ia la goană pe scări în sus, că va fugi de locul acela blestemat şi că nu-l voi mai vedea niciodată. Poate că ar fl fost mai bine aşa.

Îmi aduc aminte cum flacăra lămpii s-a stins încetişor şi cum silueta lui s-a pierdut în tenebre. L-am căutat prin beznă. L-am găsit tremurând, mut. Abia se putea ţine pe picioare şi s-a târât într-un ungher. L-am îmbrăţişat şi l-am sărutat pe frunte. Nu se mişca. I-am pipăit faţa cu degetele, însă n-am găsit lacrimi. Am crezut că, poate, în mod inconştient, o ştiuse de-a lungul tuturor acestor ani, că, poate, întâlnirea aceea era necesară pentru a înfrunta certitudinea şi a se elibera. Ajunsesem la capătul drumului.

Acum Julián avea să înţeleagă că nimic nu-l mai reţinea la Barcelona şi că vom pleca departe. Am vrut să cred că soarta noastră se va schimba şi că Penelope ne iertase.

Am căutat lampa pe jos şi am aprins-o din nou. Julián privea în gol, străin de flacăra albastră. I-am luat capul în mâini şi l-am silit să mă privească. Am dat peste nişte ochi fără viaţă, mistuiţi de mânie şi de înfrângere. Am simţit cum otrava urii i se răspândea încet prin vene şi i-am putut citi gândurile. Mă ura pentru că îl minţisem. Îl ura pe Miquel pentru că voise să-i dăruiască o viaţă care îl chinuia ca o rană deschisă. Însă mai presus de toate îl ura pe cel ce dezlănţuise toată acea nenorocire, acea dâră de moarte şi mizerie: pe el însuşi. Ura acele cărţi mizerabile cărora le închinase viaţa şi de care nu-i păsa nimănui. Ura o existenţă

încredinţată amăgirii şi minciunii. Ura fiecare secundă

smulsă şi flecare respiraţie.

Se uita la mine fără să clipească, aşa cum te uiţi la un străin sau la un obiect necunoscut. Eu clătinam încet din cap, căutându-i mâinile. S-a desprins dintr-o dată şi s-a ridicat în picioare. Am încercat să-l apuc de braţ, însă m-a împins spre perete. L-am văzut urcând scara în tăcere, un om pe care nu-l mai cunoşteam. Julián Carax era mort.

Când am ieşit în grădina vilei, nu era nici urmă de el. Am escaladat zidul şi am sărit de partea cealaltă. Străzile dezolate sângerau sub ploaie. I-am strigat numele, păşind în mijlocul bulevardului pustiu. Nimeni nu mi-a răspuns la chemare. Când m-am întors acasă, era aproape patru dimineaţa. Apartamentul era înecat în fum şi mirosea a ars.

Julián fusese pe-acolo. Am alergat să deschid ferestrele. Pe birou am găsit un penar ce conţinea stiloul pe care i-l cumpărasem cu ani în urmă la Paris, stiloul pentru care plătisem o avere în virtutea presupusă a faptului că îi aparţinuse lui Alexandre Dumas sau lui Victor Hugo. Fumul provenea de la boiler. Am deschis capacul şi am constatat că

Julián azvârlise înăuntru toate exemplarele din romanele sale, pe care le luase de pe rafturi. Abia se mai zăreau titlurile pe cotoarele de piele. Restul se preschimbase în cenuşă.

Câteva ceasuri mai târziu, când m-am dus la editură, în cursul dimineţii, Alvaro Cabestany m-a chemat la el în birou.

Taică-său abia mai trecea pe la serviciu şi medicii îi spuseseră că zilele îi erau numărate, la fel ca ale postului meu la firmă. Fiul lui Cabestany m-a anunţat că, în dimineaţa aceea, la prima oră, se prezentase un domn pe nume Lain Coubert, interesat să achiziţioneze toate exemplarele din romanele lui Julián Carax rămase în stocuri.

Fiul editorului i-a spus că avea o magazie plină la Pueblo Nuevo, însă că erau la mare cerere şi, ca atare, a pretins un preţ mai mare decât cel oferit de Coubert. Acesta n-a muşcat momeala şi s-a dus învârtindu-se. Acum, Cabestany voia ca eu să-l localizez pe numitul Lain Coubert şi să-i accept oferta. I-am spus smintitului că Lain Coubert nu exista, că

era un personaj dintr-un roman al lui Carax. Că nu avea niciun interes să-i cumpere cărţile; voia să afle doar unde se aflau. Domnul Cabestany obişnuia să păstreze câte un exemplar din titlurile publicate de editură în biblioteca de la sediu, inclusiv operele lui Julián Carax. M-am strecurat în biroul lui şi le-am luat cu mine.

Chiar în după-amiaza aceea l-am vizitat pe tata la Cimitirul Cărţilor Uitate şi le-am ascuns undeva unde nimeni, mai ales Julián, nu le-ar fi putut găsi. Când am ieşit de acolo, se înnoptase. Mergând pe Rambla în jos, am ajuns până la Barceloneta şi m-am dus pe plajă, căutând locul de unde privisem marea cu Julián. Rugul de flăcări de la magazia din Pueblo Nuevo se zărea în depărtare, dâra de culoarea chihlimbarului răspândindu-se peste mare, iar spiralele de foc şi de fum urcând la cer asemenea unor şerpi de lumină. Când pompierii au izbutit să stingă flăcările, cu puţin înainte să se crape de ziuă, nu mai rămăsese nimic, în afara scheletului de cărămizi şi metal ce susţinea bolta. Acolo l-am găsit pe Lluis Carbo, care lucrase ca paznic de noapte vreme de zece ani. Se uita la molozul fumegând, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Sprâncenele şi părul de pe braţe îi arseseră, iar pielea îi strălucea aidoma bronzului umed. El a fost cel care mi-a povestit că flăcările începuseră imediat după miezul nopţii şi că devoraseră zeci de mii de cărţi până