trezeam în miez de noapte, cu inima bătându-mi puternic, leoarcă de sudoare, crezând că poliţia bătea la uşă. Mă

temeam că vreunul din vecini avea bănuieli în privinţa acelui soţ bolnav, care nu ieşea niciodată din casă, care uneori plângea sau lovea în pereţi ca un nebun, şi că ne va denunţa la poliţie. Mă temeam că Julián va fugi din nou, că se va hotărî să plece iar în căutarea cărţilor lui ca să le ardă, ca să

ardă puţinul care mai rămăsese din el însuşi, ştergând astfel orice semn că existase vreodată. De atâta teamă, am uitat că

îmbătrâneam, că viaţa mă ocolea, că îmi sacrificasem tinereţea iubind un om distrus, fără suflet, un spectru şi nimic mai mult.

Însă anii au trecut în pace. Timpul trece cu atât mai grabnic cu cât e mai gol. Vieţile lipsite de semnificaţie ocolesc pe departe, asemenea unor trenuri ce nu opresc în gară.

Între timp, cicatricele războiului se închideau prin forţa împrejurărilor. Am găsit de lucru la două edituri. Îmi petreceam cea mai mare parte a zilei în afara casei. Am avut amanţi fără nume, chipuri disperate pe care le întâlneam într-un cinematograf sau în metrou, cu care făceam schimb de singurătate. Apoi, în mod absurd, vinovăţia mă rodea şi, când îl vedeam pe Julián, îmi venea să plâng şi juram că nu-l voi mai trăda niciodată, ca şi cum i-aş fi datorat ceva. În autobuz ori pe stradă, mă surprindeam uitându-mă la alte femei, mai tinere decât mine, ducând copii de mână. Păreau fericite sau împăcate, de parcă acele mici făpturi, în insuficienţa lor, ar fi umplut toate golurile râmase fără

răspuns. Atunci îmi aduceam aminte de zilele când, fantazând, ajunsesem să mă imaginez ca una dintre femeile acelea, cu un copil în braţe, un copil al lui Julián. Apoi îmi aminteam că fusese război şi că cei care îl înlesniseră

fuseseră şi ei cândva copii.

Într-o zi, când începusem să cred că lumea uitase de noi, un individ s-a prezentat la noi acasă. Era un tip tânăr, aproape imberb, un începător care roşea când mă privea în ochi. Venise să întrebe de domnul Miquel Moliner, pasămite urmărind o actualizare de rutină a unei arhive de la colegiul ziariştilor. Mi-a spus că domnul Moliner ar fi putut beneficia de o pensie lunară, însă că, pentru îndeplinirea formalităţilor, era necesară actualizarea unei serii de date. I-am spus că domnul Moliner nu mai locuia acolo de la începutul războiului, că plecase în străinătate. Mi-a răspuns că îi pare nespus de rău şi a plecat cu zâmbetul lui onctuos şi cu acneea lui de turnător novice. Am ştiut că trebuia să-l fac pe Julián să dispară din casă chiar în acea noapte, numaidecât. La vremea aceea, din Julián nu rămăsese mai nimic. Era ascultător ca un copil şi toată viaţa lui părea să

atârne de momentele pe care le petreceam împreună în unele nopţi, ascultând muzică la radio, în timp ce eu îl lăsam să-mi ia mâna, iar el mi-o mângâia în tăcere.

Chiar în acea noapte, folosindu-mă de cheile apartamentului din Ronda de San Antonio, pe care administratorul imobilului i le trimisese inexistentului avocat Requejo, l-am însoţit pe Julián înapoi în casa unde crescuse.

L-am instalat în camera lui şi i-am promis că mă voi întoarce a doua zi, spunându-i că trebuie să fim cu multă băgare de seamă.

— Fumero te caută iarăşi, i-am spus.

A încuviinţat vag, ca şi când nu şi-ar fi amintit sau nu i-ar mai fi păsat cine era Fumero. Astfel am petrecut mai multe săptămâni. Eu ajungeam acolo după miezul nopţii. Îl întrebam pe Julián ce făcuse în timpul zilei şi el mă privea fără să priceapă. Ne petreceam nopţile împreună, îmbrăţişaţi, iar eu plecam în zori, promiţându-i să mă întorc cât de repede voi putea. Când plecam, încuiam uşa apartamentului cu cheia. Julián nu avea o dublură. Preferam să-l ţin prizonier decât să-l văd mort.

Nimeni n-a mai venit să întrebe de soţul meu, însă eu am avut grijă să răspândesc prin cartier zvonul că bărbatul meu se afla în Franţa. Am scris două scrisori la consulatul spaniol din Paris, spunând că, după ştirea mea, cetăţeanul spaniol Julián Carax se afla în oraş şi solicitându-le ajutorul pentru a-l localiza. Am presupus că, mai devreme sau mai târziu, scrisorile aveau să ajungă pe mâna cui trebuia. Mi-am luat toate măsurile de precauţie, însă ştiam că totul era doar o chestiune de timp. Cei ca Fumero urăsc de-a pururi. Nu există în ura lor niciun sens, nicio raţiune. Ei urăsc la fel cum respiră.

Apartamentul din Ronda de San Antonio era la ultimul cat.

Am descoperit că exista o uşă de acces spre terasa de deasupra casei scării. Terasele tuturor caselor din grupul respectiv alcătuiau un fel de reţea de curţi interioare separate printr-un zid de cel mult un metru, unde vecinii veneau să-şi întindă rufele la uscat. Nu mi-a luat prea mult să găsesc o clădire de pe latura cealaltă a grupului, a cărei faţadă dădea

către strada Joaquin Costa, de unde puteam ajunge pe terasă şi, de acolo, puteam să sar peste zid şi să ajung la edificiul din Ronda de San Antonio astfel încât nimeni să nu mă poată vedea intrând sau ieşind din imobil. La un moment dat, am primit o scrisoare de la administrator, care îmi spunea că vecinii auziseră zgomote în apartamentul familiei Fortuny. Am răspuns în numele avocatului Requejo, invocând faptul că, din când în când, cineva de la birou trebuise să treacă pe-acolo în căutarea unor documente şi că

nu exista niciun motiv de alarmă, deşi zgomotele erau pe timp de noapte. Am mai adăugat o frază spre a da de înţeles că, între cavaleri, contabili şi avocaţi, o cameră secre tă de rendez-vous era mai sfântă decât Duminica Floriilor.

Administratorul, dând dovadă de solidaritate de breaslă, a răspuns să nu-mi fac nici cea mai mică grijă, întrucât se va ocupa el de toate.

În anii aceia, singura mea distracţie a fost să joc rolul avocatului Requejo. O dată pe lună, mă duceam să-l vizitez pe tata la Cimitirul Cărţilor Uitate. Nu şi-a manifestat niciodată interesul de a-l vedea pe soţul acela nevăzut al meu şi nici eu nu m-am oferit să i-l prezint. În conversaţiile noastre, ocoleam acest subiect asemenea unor navigatori iscusiţi care trec pe lângă o stâncă primejdioasă aflată

imediat sub suprafaţa apei, evitându-ne privirile. Uneori, se uita la mine în tăcere şi mă întreba dacă aveam nevoie de ajutor, dacă putea face ceva. Din când în când, sâmbăta, mă

duceam împreună cu Julián să privim marea. Urcam pe terasă şi o traversam până la clădirea lipită de a noastră, ieşind apoi în strada Joaqum Costa. De acolo coboram până

în port, pe străduţele din Raval. Nimeni nu ne ieşea în cale.

Se temeau de Julián, chiar şi de la distanţă. Câteodată, ajungeam până la dig. Lui Julián îi plăcea să se aşeze pe stânci şi să contemple oraşul. Astfel petreceam ceasuri în şir, fără să schimbăm o vorbă. În unele după-amiezi, ne strecuram prin câte-un cinematograf, după ce filmul începuse deja. Pe întuneric, nimeni nu băga de seamă

prezenţa lui Julián. Trăiam din noapte şi din tăcere. Pe măsură ce lunile treceau, m-am deprins să confund rutina

cu normalitatea, iar cu timpul am ajuns să cred că planul meu fusese perfect. Sărmană neroadă.

12

1945, un an al cenuşii. Nu trecuseră decât şase ani de la sfârşitul războiului şi, cu toate că cicatricele acestuia se simţeau la fiecare pas, mai nimeni nu vorbea pe faţă despre el. Acum se vorbea de războiul celălalt, mondial, care împuţise lumea cu o duhoare de hoit şi de mârşăvie de care nu mai avea să se descotorosească vreodată. Erau ani de sărăcie şi de mizerie, binecuvântaţi în mod straniu de pacea aceea pe care o inspiră muţii şi ologii, undeva la jumătatea drumului între milă şi dezgust. După câţiva ani în care am căutat, zadarnic, de lucru ca traducătoare, am găsit, în sfârşit, un post de corectoare de şpalturi la o editură fondată

de un întreprinzător nou, pe nume Pedro Sanmarti. Acest întreprinzător îşi clădise afacerea investind averea socrului său, pe care mai apoi îl internase într-un azil de pe malul lacului Banolas, de unde aştepta să-i parvină prin poştă

certificatul de deces. Sanmarti, căruia îi plăcea să curteze fetişcane având jumătate din vârsta lui, parvenise prin deviza, atât de în vogă în acei ani, a omului care a reuşit prin mijloace proprii. Stâlcea limba engleză cu un accent caraghios, încredinţat că aceasta era limba viitorului, şi îşi încheia frazele prin apendicele okay.

Editura (pe care Sanmarti o botezase cu ciudatul nume Endymion, întrucât îi suna atât solemn-evlavios, cât şi propice pentru pungă) publica manuale de bune maniere, catehisme şi o colecţie de nuvele romanţate de lectură

înălţătoare, având drept protagonişti călugăriţe de comedie uşoară, personaje eroice de la Crucea Roşie şi funcţionari fericiţi şi de o exemplară conduită morală. Mai editam o serie de benzi desenate cu soldaţi americani, intitulată Comandoul Curajului, care făcea ravagii în rândul tineretului dornic de eroi ce arătau de parcă mâncau carne şapte zile pe săptămână. La firmă, mi-am făcut o prietenă bună în persoana secretarei lui Sanmarti, o văduvă de război pe nume Mercedes Pietro, cu care în curând am simţit o afinitate desăvârşită şi cu care mă puteam înţelege dintr-o

singură privire sau dintr-un zâmbet. Mercedes şi cu mine aveam multe în comun: eram două femei în derivă, înconjurate de bărbaţi care ori erau morţi, ori se ascunseseră

de lume. Mercedes avea un copil de şapte ani, bolnav de distrofie musculară, pe care îl întreţinea cum putea. N-avea decât treizeci şi doi de ani, însă viaţa i se citea în ridurile de pe chip. În toţi acei ani, Mercedes a fost singura persoană

căreia m-am simţit tentată să-i povestesc totul, să-mi deschid sufletul în faţa ei.

Ea a fost cea care mi-a spus că Sanmarti era foarte bun prieten cu tot mai decoratul inspector-şef Francisco Javier Fumero. Amândoi făceau parte dintr-o camarilă de indivizi răsăriţi din cenuşa războiului, care se întindea prin oraş

inexorabil, asemenea unei pânze de păianjen. Noua societate.

Într-o bună zi, Fumero şi-a făcut apariţia la editură. Venise să-l viziteze pe prietenul Sanmarti, cu care stabilise să ia masa împreună. Eu, sub un pretext oarecare, m-am ascuns în arhivă până când cei doi au plecat. Când m-am întors la masa mea de lucru, Mercedes mi-a aruncat o privire care spunea totul. De atunci, ori de câte ori Fumero îşi făcea apariţia la editură, ea mă anunţa ca să mă pot ascunde.

Nu trecea o zi fără ca Sanmarti să nu încerce să mă scoată

la cină, să mă invite la teatru sau la cinematograf, sub orice pretext. Eu îi răspundeam întotdeauna că soţul meu mă

aşteaptă acasă şi că doamna lui era pesemne îngrijorată, că

se făcea târziu. Doamna Sanmarti, care funcţiona pe post de piesă de mobilier sau de colet mobil, era cotată mult sub obligatoriul Bugatti pe scara afecţiunii soţului; se părea că-şi pierduse rolul jucat în farsa acelei căsnicii, o dată ce averea socrului trecuse în mâna lui Sanmarti. Mercedes mă

prevenise cum stăteau lucrurile. Înzestrat cu o capacitate de concentrare limitată în spaţiu şi timp, Sanmarti era amator de carne proaspătă şi nu tocmai la vedere, concentrându-şi bagatelele donjuaneşti asupra celei mai nou venite, care în cazul acesta eram eu. Sanmarti recurgea la toate şiretlicurile pentru a intra în vorbă cu mine.

— Mi s-a spus că soţul tău, Moliner, e scriitor… Poate l-ar interesa să scrie o carte despre prietenul meu Fumero, pentru

care am şi titlul: Fumero, biciul crimei sau legea străzii. Ce zici, Nurieta?

— Vă mulţumesc din suflet, domnule Sanmarti, însă Miquel e prins cu un roman şi nu cred că poate în clipa asta…

Sanmarti râdea în hohote.

— Un roman? Pentru Dumnezeu, Nurieta… Dar romanul e mort şi îngropat. Îmi spunea deunăzi un prieten care tocmai a sosit de la New York. Americanii inventează ceva care se cheamă televiziune şi care-o să semene cu cinematograful, numai că acasă. Nu va mai fi nevoie nici de cărţi, nici de liturghie, nici de nimic. Spune-i soţului tău să se lase de romane. Dacă cel puţin ar avea un nume, dacă ar fi fotbalist sau toreador… Uite, ce-ai zice dacă ne-am urca în Bugatti şi am merge să mâncăm o paella la Castelldefels, ca să stăm de vorbă despre toate astea? Femeie, trebuie să mai pui ceva şi de la tine… Tu ştii că mie mi-ar plăcea să te ajut. La fel şi pe bărbăţelul tău. Tu ştii că, în ţara asta, fără naşi nu se poate face nimic.

Am început să mă îmbrac ca o văduvă habotnică sau ca una din acele femei care confundă lumina soarelui cu păcatul capital. Mă duceam la serviciu cu părul strâns întrun coc, nemachiată. În ciuda acestor tertipuri, Sanmarti continua să mă perie cu insinuările lui, întotdeauna impregnate de acel zâmbet alunecos şi cangrenat de dispreţ, tipic eunucilor samavolnici care atârnă ca nişte cârnaţi umflaţi din înaltul statelor de funcţii ale oricărei întreprinderi. Am avut două sau trei întrevederi în perspectiva altor locuri de muncă, însă, până la urmă, dădeam peste o altă variantă a lui Sanmarti. Creşteau ca un puhoi de ciuperci cuibăritoare în bălegarul cu care sunt semănate firmele. Unul dintre ei s-a deranjat să-l sune pe Sanmarti şi să-i spună că Nuria Monfort îşi căuta un alt loc de muncă fără ştirea lui. Sanmarti m-a convocat în biroul său, rănit de această ingratitudine. Mi-a pus mâna pe obraz şi a făcut un gest de mângâiere. Degetele îi miroseau a tutun şi a sudoare. Am pălit.