M-a aruncat din scaun cu o palmă zdravănă. M-am târât într-un colţ, cuprinsă de panică. N-am îndrăznit să ridic privirea. Fumero a îngenuncheat lângă mine şi m-a înşfăcat de păr.

— Bagă bine la cap, ştoarfă împuţită: o să-l găsesc, iar când o s-o fac, am să vă omor pe amândoi. Mai întâi pe tine, ca să

te vadă şi el cu maţele atârnând. Şi mai apoi pe el, după ce-osă-i povestesc cum târfa cealaltă, pe care a trimis-o în groapă,era sora lui.

— O să te omoare mai întâi el pe tine, ticălosule.

Fumero m-a scuipat în faţă şi mi-a dat drumul din strânsoare. Am crezut atunci că o să mă omoare în bătaie, însă i-am auzit paşii îndepărtându-se pe coridor. Tremurând, m-am ridicat şi mi-am şters sângele de pe faţă. Puteam simţi pe piele mirosul mâinii acelui om, însă de data asta am recunoscut duhoarea fricii.

M-au reţinut în acea încăpere, pe întuneric şi fără apă, vreme de şase ceasuri. Când mi-au dat drumul, era deja noapte. Ploua cu găleata şi străzile emanau aburi. Când am ajuns acasă, am găsit un morman de ruine. Oamenii lui Fumero fuseseră pe-acolo. Printre mobile căzute, sertare şi rafturi răsturnate, mi-am găsit hainele făcute zdrenţe şi cărţile lui Miquel distruse. Pe pat am găsit o grămadă de fecale, iar pe perete cineva scrisese cu excremente cuvântul

„curvă―.

Am dat fuga la apartamentul din Ronda de San Antonio, făcând o mie de ocoluri şi asigurându-mă că niciunul din zbirii lui Fumero nu mă urmărise până la portalul din strada Joaquin Costa. Am traversat terasele înecate de ploaie şi am constatat că uşa apartamentului rămăsese încuiată. Am intrat tiptil, însă ecoul paşilor mei trăda absenţa. Julián nu era acolo. L-am aşteptat în sufrageria întunecată, ascultând furtuna, până în zori. Când ceaţa dimineţii a măturat obloanele de la balcon, am urcat pe terasă şi am contemplat oraşul strivit sub un cer de plumb. Am ştiut că Julián nu se va mai întoarce. Acum îl pierdusem pentru totdeauna.

L-am revăzut două luni mai târziu. Într-o seară, am intrat într-un cinematograf, nefâind în stare să mă întorc în apartamentul pustiu şi rece. La jumătatea filmului, o tâmpenie despre amorul dintre o prinţesă româncă dornică

de aventură şi un chipeş reporter american mereu pieptănat ireproşabil, un individ s-a aşezat lângă mine. Nu era pentru

prima oară. Cinematografele din acea perioadă erau bântuite de fantoşe duhnind a singurătate, a urină şi a colonie, care îşi agitau mâinile asudate şi tremurătoare ca pe nişte limbi de carne moartă. Mă pregăteam să mă ridic şi să anunţ

plasatorul, când am recunoscut profilul retezat al lui Julián.

M-a apucat de braţ cu putere şi am rămas aşa, uitându-ne la ecran fără să-l vedem.

— Tu l-ai omorât pe Sanmarti? am şoptit eu.

— Ii e cuiva dor de el?

Vorbeam în şoaptă, sub privirea atentă a bărbaţilor singuri de la parterul cu fotolii, roşi de invidie în faţa aparentului succes al acelui sumbru concurent. L-am întrebat unde se ascunsese între timp, dar nu mi-a răspuns.

— Mai există un exemplar din Umbra vântului, mi-a şoptit el. Aici, la Barcelona.

— Te înşeli, Julián. Le-ai distrus pe toate.

— Pe toate, în afară de unul. Pe cât se pare, cineva mai şiret decât mine l-a ascuns într-un loc unde n-aş fi putut să-l găsesc niciodată. Tu.

Astfel l-am auzit vorbind pentru prima oară despre tine.

Un librar fanfaron şi limbut pe nume Gustavo Barcelo se lăudase în faţa câtorva colecţionari că dăduse peste un exemplar din Umbra vântului. Lumea cărţilor de anticariat e o cameră cu ecou. După numai două luni, Barcelo primea deja oferte din partea colecţionarilor din Berlin, Paris şi Roma, care voiau să achiziţioneze cartea. Enigmatica fugă a lui Julián de la Paris în urma unui duel sângeros şi zvonurile despre moartea sa în războiul civil din Spania conferiseră

operelor sale o valoare de piaţă la care n-ar fi putut visa vreodată. Legenda întunecată a unui individ fără chip care colinda librăriile, bibliotecile şi colecţiile private ca să dea foc acestor cărţi nu făcea decât să contribuie la sporirea interesului şi a cotei cărţii. „Avem circul în sânge―, spunea Barcelo.

Lui Julián, care continua să urmărească umbra propriilor sale cuvinte, nu i-a luat prea mult timp ca să audă zvonul. A aflat astfel că Gustavo Barcelo nu avea cartea şi că

exemplarul îi aparţinea unui băiat care îl descoperise în mod

întâmplător şi care, fascinat de roman şi de enigmaticul său autor, refuza să-l vândă şi îl păstra ca pe bunul său cel mai de preţ. Băiatul acela erai tu, Daniel.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Julián, doar n-ai să-i faci rău unui copil… am murmurat eu, nu foarte sigură pe mine.

Atunci Julián mi-a spus că toate cărţile pe care le furase şi le distrusese fuseseră smulse din mâinile unor oameni care nu simţeau nimic pentru ele, ci se mărgineau să facă afaceri cu ele sau le păstrau ca pe nişte curiozităţi de colecţionari şi de diletanţi roşi de molii. Tu, care refuzai să vinzi cartea indiferent de preţul oferit şi încercai să-l răscumperi pe Carax din ungherele trecutului, îi inspirai o stranie simpatie şi chiar respect. Fără să ştii, Julián te observa şi te studia.

— Poate că, dacă va afla cine sunt şi ce sunt, se va hotărî şi el să ardă cartea.

Julián vorbea cu acea luciditate fermă şi tranşantă a nebunilor care s-au eliberat de ipocrizia de a se conforma unei realităţi lipsite de sens.

— Cine e băiatul ăsta?

— Îl cheamă Daniel. E fiul unui librar pe care Miquel obişnuia să-l frecventeze, pe strada Santa Ana. Locuieşte cu tatăl lui într-un apartament deasupra prăvăliei. Şi-a pierdut mama când era foarte mic.

— Parcă ai vorbi despre tine.

— Poate că aşa şi este. Băiatul ăsta îmi aminteşte de mine însumi.

— Lasă-l în pace, Julián. E doar un copil. Singura lui crimă a fost că te admiră pe tine.

— Asta nu-i o crimă, e o naivitate. Dar o să-i treacă. Poate că atunci are să-mi înapoieze cartea. Când va înceta să mă

admire şi va începe să mă înţeleagă.

Cu un minut înainte de final, Julián s-a ridicat şi s-a îndepărtat, la adăpostul umbrelor. Luni de zile ne-am văzut mereu aşa, pe întuneric, în cinematografe şi pe străduţe, în miez de noapte. Julián mă găsea întotdeauna. Eu îi simţeam prezenţa tăcută, fără să-l văd, mereu de veghe. Uneori te pomenea şi, când îl auzeam vorbind despre tine, mi se părea că desluşesc în glasul lui o tandreţe ciudată care îl deruta şi

pe care credeam că şi-o pierduse cu mulţi ani în urmă. Am aflat că se întorsese la vila familiei Aldaya şi că acum locuia acolo, pe jumătate spectru, pe jumătate cerşetor, străbătând ruina propriei sale vieţi şi veghind rămăşiţele lumeşti ale Penelopei şi ale copilului lor. Acela era singurul loc din lume pe care îl mai simţea al său. Există temniţe mai grele decât cuvintele.

Eu mă duceam acolo o dată pe lună, ca să mă asigur că

era bine sau, pur şi simplu, că era în viaţă. Săream gardul pe jumătate dărâmat din partea din spate, invizibil din stradă.

Uneori îl găseam acolo, alteori Julián era plecat. Ii lăsam de-ale gurii, bani, cărţi… Îl aşteptam ceasuri în şir, până la căderea nopţii. Câteodată îndrăzneam să explorez vila. Astfel mi-am dat seama că distrusese lespezile funerare din criptă

şi că scosese sicriele. Nu-l mai credeam nebun şi nici nu mai vedeam în acea profanare o monstruozitate, ci doar o coerenţă tragică. Când îl găseam, vorbeam ceasuri la rând, aşezaţi lângă foc. Julián mi-a mărturisit că încercase să se apuce din nou de scris, însă nu putea. Îşi amintea vag propriile cărţi ca şi când le-ar fi citit, ca şi când ar fi fost opera altcuiva. Cicatricele încercării sale erau vizibile. Am descoperit că Julián arunca în foc pagini pe care le scrisese cu febrilitate în intervalul cât nu ne văzusem. O dată, profitând de absenţa lui, am recuperat un teanc de file din cenuşă. Vorbea despre tine. Julián îmi spusese cândva că o povestire e o scrisoare pe care autorul şi-o scrie sieşi pentru a-şi povesti lucruri pe care, altminteri, nu le-ar putea afla. De multă vreme Julián se întreba dacă nu-şi pierduse minţile.

Ştie nebunul că e nebun? Sau nebunii sunt ceilalţi, care se străduiesc să-l convingă de lipsa lui de raţiune pentru a-şi pune în siguranţă propriile lor existenţe himerice? Julián te observa, te vedea crescând şi se întreba cine eşti. Se întreba dacă nu cumva prezenţa ta nu era un miracol, o iertare pe care trebuia să şi-o câştige învăţându-te să nu comiţi aceleaşi greşeli pe care le comisese el. Nu o dată m-am întrebat dacă Julián nu ajunsese la convingerea că tu, în logica răsucită a universului, te transformaseşi în fiul pe care îl pierduse, într-o nouă foaie albă pe care să-şi reînceapă

acea poveste pe care nu o putea născoci, însă de care îşi putea aminti.

Au trecut anii aceia petrecuţi în vechea vilă şi, din ce în ce mai mult, Julián trăia urmărindu-te cu înfrigurare, pe tine şi progresele tale. Îmi vorbea de prietenii tăi, de o femeie pe nume Clara de care te-ai îndrăgostit, de tatăl tău, un om pe care-l admira şi-l preţuia, de prietenul tău Fermín şi de o fată

în care lui i-a plăcut să vadă o nouă Penelope, de Bea ta.

Vorbea de tine ca de un fiu. Vă căutaţi unul pe celălalt, Daniel. El voia să creadă că inocenţa ta are să-l salveze de el însuşi. Nu mai umbla după cărţi, nu mai voia să le ardă şi să-şi distrugă urma lăsată în viaţă. Învăţa să rememoreze lumea prin ochii tăi, să-l recupereze, în tine, pe copilul care fusese. În ziua când ai venit la mine acasă pentru prima oară, am simţit că te cunoşteam deja. M-am prefăcut suspicioasă ca să ascund teama pe care mi-o pricinuiai. Miera teamă de tine, de ceea ce puteai afla. Mi-era teamă că-l voi auzi pe Julián şi că voi începe să cred, asemenea lui, că, într-adevăr, eram uniţi cu toţii într-o stranie înlănţuire de destine şi hazarduri. Mi-era teamă că aveam să-l recunosc în tine pe acel Julián pe care îl pierdusem. Ştiam că tu şi prietenii tăi investigaţi trecutul nostru. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, aveai să descoperi adevărul, însă la vremea cuvenită, atunci când vei fi putut ajunge să-i înţelegi semnificaţia. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, tu şi Julián aveaţi să vă întâlniţi. Asta a fost greşeala mea. Fiindcă

încă cineva mai ştia asta, cineva care presimţea că, în timp, tu aveai să-l conduci la Julián: Fumero.

Am priceput ce se întâmplă atunci când nu mai exista nicio cale de întoarcere, însă nu mi-am pierdut speranţa că

ne vei pierde urma, că vei uita de noi sau că viaţa, a ta şi nu a noastră, te va purta departe, în siguranţă. Timpul m-a învăţat să nu-mi pierd speranţele, dar să nu mă încred prea mult în ele. Sunt crude şi vanitoase, lipsite de conştiinţă. De mult umblă Fumero după mine. El ştie că voi cădea, mai devreme sau mai târziu. Nu se grăbeşte, de aceea pare de neînţeles. Trăieşte ca să se răzbune. Pe toţi şi pe sine. Fără