nu-mi spui că nu ştiai.

Am simţit cum îmi tremurau buzele. Un frig teribil mi se răspândea prin trup, glasul îmi pierise, iar privirea mi se înceţoşase. M-am târât spre ieşire, însă Tomas m-a înşfăcat de braţ şi m-a izbit de perete.

— Ce i-ai făcut?

— Tomas, eu…

Pleoapele i-au căzut de nerăbdare. Prima lovitură mi-a tăiat respiraţia. Am alunecat pe pardoseală, cu spatele rezemat de perete, cu genunchii slăbiţi. O mână teribilă m-a înşfăcat de gât şi m-a ridicat în picioare, ţintuit de zid.

— Ce i-ai făcut, nemernicule?

Am încercat să scap din strânsoare, dar Tomas m-a doborât cu un pumn în faţă. Am căzut într-o beznă

nesfârşită, cu capul învăluit în vâlvătăi de durere. M-am

prăbuşit pe dalele de pe coridor. Am încercat să mă târăsc, dar Tomas m-a înşfăcat de gulerul pardesiului şi m-a târât numaidecât pe palier. M-a azvârlit pe scări ca pe-un gunoi.

— Dacă i se întâmplă ceva Beei, îţi jur c-o să te omor, mi-a spus el din pragul uşii.

M-am ridicat în genunchi, implorând o secundă, o şansă

ca să-mi recapăt glasul. Uşa s-a închis, abandonându-mă în întuneric. Am simţit o împunsătură în urechea stângă şi mi-am dus mâna la cap, chircindu-mă de durere. Am simţit sânge călduţ. M-am ridicat cum am putut. Muşchii pântecelui, care încasaseră prima lovitură a lui Tomas, ardeau într-o agonie ce abia acum începea. M-am prelins pe trepte în jos, unde don Saturno, când m-a văzut, a scuturat din cap.

— Aoleu, intră un moment şi aranjează-te…

Am refuzat, ţinându-mă cu mâinile de stomac. Partea stângă a capului îmi palpita ca şi cum oasele ar fi vrut să se desprindă de carne.

— Dumneata sângerezi, mi-a zis don Saturno, neliniştit.

— Nu-i prima oară.

— Atunci, joacă-te în continuare şi n-o să mai ai şansa de a sângera prea mult. Haide, intră şi-o să chem un doctor, fă-mi plăcerea.

Am reuşit să ajung până la uşă şi să mă eliberez de bunăvoinţa portarului. Acum ningea vârtos, trotuarele acoperindu-se cu văluri de ceaţă albă. Vântul îngheţat îşi deschidea drum prin hainele mele, măturând rana care îmi sângera pe faţă. Nu ştiu dacă am plâns de durere, de furie sau de frică. Zăpada, indiferentă, a luat cu ea plânsul meu laş, iar eu m-am îndepărtat încetişor în zorii prăfoşi, o umbră

printre altele, deschizând brazde în mătreaţa Domnului.

2

Pe când mă apropiam de intersecţia cu strada Balmes am băgat de seamă că o maşină mă urmărea, înaintând pe lângă

trotuar. Durerea din cap lăsase loc unei senzaţii de ameţeală

care mă făcea să mă clatin şi să umblu sprijinindu-mă de ziduri. Maşina a oprit şi din ea au coborât doi bărbaţi. Un şuierat strident îmi inundase urechile şi n-am putut auzi motorul ori cuvintele acelor două siluete în negru care mă

apucau de câte un braţ şi mă târau grăbit spre maşină. M-am prăbuşit pe bancheta din spate, ameţit. Lumina venea şi se îndepărta, ca o maree orbitoare. Am simţit că maşina se mişca. Nişte mâini îmi pipăiau faţa, capul şi coastele. Când a dat peste manuscrisul Nuriei Monfort ascuns în buzunarul interior al pardesiului, una din siluete mi l-a smuls. Cealaltă

s-a aplecat peste mine. Mi-am dat seama că îmi vorbeşte când i-am simţit răsuflarea în faţă. M-am aşteptat să văd chipul lui Fumero ieşind în lumină şi să simt pe gât lama cuţitului. O privire s-a fixat într-a mea şi, în timp ce vălul conştiinţei îşi lua zborul, am recunoscut zâmbetul ştirb şi supus al lui Fermín Romero de Torres.

M-am trezit scăldat într-o sudoare care îmi opărea pielea.

Două mâini mă susţineau ferm de umeri, aşezându-mă pe un pat pe care l-am crezut înconjurat de lumânări, ca într-o cameră de veghe. Chipul lui Fermín s-a ivit la dreapta mea.

Zâmbea, însă chiar şi în plin delir i-am putut ghici neliniştea.

Alături de el, în picioare, l-am desluşit pe don Federico Flavia, ceasornicarul.

— Se pare că-şi revine, Fermín, zise don Federico. Ce-ar fi să-i pregătesc o supiţă ca să-şi vină în simţiri?

— Nu i-o prinde prea rău. Dacă tot faci asta, ai putea dumneata să-mi pregăteşti şi mie un sandviş cu ce găseşti pe-acolo, că emoţiile astea mi-au făcut o foame de nu te văd.

Don Federico s-a îndepărtat cu o atitudine demnă şi ne-a lăsat între patru ochi.

— Unde suntem, Fermín?

— La loc sigur. Tehnic vorbind, ne aflăm într-un mic apartament din partea stângă a cartierului Ensanche, proprietatea unor prieteni ai lui don Federico, căruia îi datorăm viaţa şi mai mult decât atât. Gurile rele l-ar califica drept casă de rendez-vous, însă pentru noi e un sanctuar.

Am încercat să mă ridic. Durerea din ureche se prefăcuse acum într-o pulsaţie ce mă ardea.

— O să rămân surd?

— Surd, nu ştiu, însă cât pe ce să dai în mongolism.

Energumenul acela de domn Aguilar, cu pocneala lui, era cât pe ce să-ţi lichefieze meningele.

— Nu domnul Aguilar a fost cel care m-a bătut. A fost Tomas.

— Tomas? Prietenul dumitale, inventatorul?

Am încuviinţat.

— Oi fi făcut dumneata ceva.

— Bea a fugit de-acasă… am început eu.

Fermín se încruntă.

— Continuă.

— E însărcinată.

Fermín se uita la mine năucit. În sfârşit, expresia lui era impenetrabilă şi severă.

— Nu mă privi aşa, Fermín, pentru Dumnezeu.

— Ce vrei să fac? Să împart ţigări de foi?

Am încercat să mă ridic, însă durerea şi mâinile lui Fermín m-au oprit.