— Fermín o cunoştea?
— Nu.
— De unde şi până unde eşti atât de sigur?
— De unde şi până unde te poţi tu îndoi de el, dând
crezare balivernelor ăstora? Tot ce ştia Fermín despre femeia asta e ceea ce i-am povestit eu.
— Şi de aceea o urmărea?
— Da.
— Fiindcă l-ai rugat tu.
Am tăcut. Tata oftă.
— Nu înţelegi, tăticule.
— Fireşte că nu. Nu te înţeleg nici pe tine, nici pe Fermín, nici…
— Tată, după câte ştim noi despre Fermín, ce scrie aici e imposibil.
— Dar ce ştim noi despre Fermín, ia zi? Pentru început, reiese că nu ştiam nici cum îl cheamă de-adevăratelea.
— Te înşeli în privinţa lui.
— Nu, Daniel. Tu te înşeli, şi chiar în mai multe privinţe.
Cine te pune să scormoneşti prin vieţile oamenilor?
— Sunt liber să vorbesc cu oricine.
— Presupun că te simţi liber şi de consecinţe.
— Insinuezi că sunt răspunzător de moartea femeii ăsteia?
— Femeia asta, cum îi spui tu, avea un nume şi un prenume, şi o cunoşteai.
— Nu-i nevoie să-mi aminteşti, am replicat eu cu lacrimi în ochi.
Tata mă contemplă cu tristeţe, clătinând din cap.
— Doamne sfinte, nici nu vreau să mă gândesc ce-o fi simţind bietul Isaac, murmură tata ca pentru sine.
— Eu nu sunt vinovat că a murit, am zis cu un firicel de glas, crezând că, dacă o repetam de destule ori, aveam să
încep s-o cred şi eu.
Tata se retrase în spatele prăvăliei, tăgăduind în şoaptă.
— Vei fi ştiind tu pentru ce eşti răspunzător sau nu, Daniel. Uneori nu mai ştiu cine eşti.
Mi-am luat pardesiul şi am ieşit în stradă şi în ploaie, unde nimeni nu mă cunoştea şi nu-mi putea citi în suflet.
M-am lăsat în voia ploii îngheţate, umblând fără nicio ţintă. Mergeam cu privirea în pământ, purtând după mine imaginea Nuriei Monfort, neînsufleţită, întinsă pe o lespede
rece de marmură, cu trupul presărat cu lovituri de pumnal.
La fiecare pas, oraşul se destrăma în jurul meu. Când am ajuns la o răscruce de pe strada Fontanella, nu m-am oprit nici să mă uit la semafor. Când am simţit vântul izbindu-mă
în faţă, m-am întors spre un perete din metal şi lumină care se repezea către mine cu toată viteza. În ultima clipă, un trecător din spatele meu mă trase îndărăt şi mă smulse din calea autobuzului. Am contemplat fuzelajul scânteind la câţiva centimetri de faţa mea, o moarte sigură defilând la o zecime de secundă. Când mi-am dat seama de cele petrecute, trecătorul care îmi salvase viaţa se îndepărta pe o trecere de pietoni, o siluetă într-un pardesiu cenuşiu. Am rămas ţintuit locului, fără suflare. Prin mirajul ploii, am băgat de seamă că
salvatorul meu se oprise de cealaltă parte a străzii şi mă
privea. Era al treilea poliţist, Palacios. Zidul traficului alunecă printre noi, iar când m-am uitat din nou, agentul Palacios nu mai era acolo.
M-am îndreptat spre casa Beei, incapabil să mai aştept.
Aveam nevoie să-mi amintesc de puţinul bine care exista în mine, de ceea ce-mi oferise ea. M-am năpustit pe scări în goana mare şi m-am oprit în faţa uşii familiei Aguilar, aproape fără suflare. Am luat ciocănelul şi am lovit de trei ori, cu putere. În timp ce aşteptam, m-am înarmat cu mult curaj şi mi-am dat seama cum arătam: ud leoarcă. Mi-am dat deoparte părul de pe frunte şi mi-am zis că acum e-acum.
Dacă apărea domnul Aguilar, pregătit să-mi rupă picioarele şi să-mi stâlcească faţa, cu cât mai repede cu atât mai bine.
Am ciocănit din nou şi, în scurt timp, am auzit paşi apropiindu-se de uşă. Vizorul se întredeschise. O privire întunecată şi bănuitoare mă observa.
— Cine-i?
Am recunoscut glasul Ceciliei, una din fetele aflate în serviciul familiei Aguilar.
