— Nu ştiam unde să mă duc, îmi şopti ea. Te-am sunat de mai multe ori acasă, dar nu era nimeni. M-am speriat…

Bea îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii şi îşi aţinti privirea într-a mea. Am încuviinţat, şi n-a fost nevoie să mai spună

altceva.

— De ce mi-ai spus Julián?

Bea aruncă o privire spre uşa întredeschisă.

— E aici. În casa asta. Vine şi pleacă. M-a surprins ieri, când încercam să intru. Fără să-i spun nimic, a ştiut cine eram. A ştiut ce se petrecea. M-a instalat în camera asta şi mi-a adus un pled, apă şi ceva de mâncare. Mi-a spus să

aştept. Că totul avea să se termine cu bine. Mi-a spus că o să

vii după mine. În timpul nopţii am vorbit ceasuri în şir. Mi-a vorbit de Penelope, de Nuria… Mi-a vorbit mai ales de tine, de noi doi. Mi-a zis că trebuie să te înveţe să-l uiţi…

— Unde-i acum?

— Jos. În bibliotecă. Mi-a spus că aşteaptă pe cineva şi să

nu mă mişc de-aici.

— Pe cine aşteaptă?

— Nu ştiu. A zis că e cineva care va veni o dată cu tine, că

tu o să-l aduci…

Când am ieşit pe coridor, se auzeau paşi pe casa scărilor.

Am recunoscut umbra prelinsă pe ziduri asemenea unei pânze de păianjen, gabardina neagră, pălăria trasă ca o glugă

şi revolverul din mână, strălucind ca o coasă. Fumero.

Întotdeauna îmi amintise de cineva sau de ceva, însă până în clipa aceea nu înţelesesem de ce anume.

4

Am stins lumânările cu degetele şi i-am făcut Beei semn să

păstreze tăcere. Mi-a strâns mâna şi m-a privit întrebătoare.

Paşii lenţi ai lui Fumero se auzeau la picioarele noastre. Am condus-o pe Bea înapoi în cameră şi i-am făcut semn să

rămână acolo, ascunsă după uşă.

— Să nu ieşi de-aici, orice s-ar întâmpla, i-am şoptit.

— Să nu mă părăseşti acum, Daniel. Te rog.

— Trebuie să-l previn pe Carax.

Bea m-a implorat din priviri, însă eu nu i-am dat ascultare şi am ieşit pe coridor. M-am strecurat până în dreptul scării principale. Nu exista nicio urmă din umbra lui Fumero, nici din paşii lui. Se oprise undeva în beznă, nemişcat. Răbdător.

M-am întors pe coridor şi am trecut prin faţa şirului de dormitoare, ajungând în partea din faţă a vilei. Printr-o fereastră mare, acoperită de gheaţă, se răsfrângeau patru fascicule de lumină albastră, tulburi ca o apă stătătoare. M-am apropiat de fereastră şi am văzut o maşină neagră, parcată în faţa grilajului de la intrare. Am recunoscut automobilul locotenentului Palacios. Jarul unei ţigări în întuneric îi trăda prezenţa la volan. M-am întors tiptil până la scară şi am coborât treaptă cu treaptă, păşind cu o precauţie infinită. M-am oprit la jumătatea traseului şi am scrutat bezna ce inunda parterul.

Când venise, Fumero lăsase uşa de la intrarea principală

deschisă. Vântul stinsese lumânările şi spulbera înăuntru volburi de zăpadă. Frunzele uscate şi îngheţate dansau pe tavan, plutind într-un tunel de lumină prăfoasă prin care se insinua interiorul casei. Am mai coborât patru trepte, sprijinindu-mă de perete. Am întrezărit o sclipire a vitrinei de la bibliotecă. Încă nu-l detectasem pe Fumero. M-am întrebat dacă nu cumva coborâse în pivniţă sau în criptă. Zăpada care pătrundea de afară îi ştergea urmele. M-am strecurat pe casa scării şi am aruncat o privire pe coridorul ce ducea spre ieşire. Vântul îngheţat m-a lovit în faţă. Braţul îngerului scufundat se zărea în întuneric. M-am uitat în partea

cealaltă. Intrarea spre bibliotecă era la vreo zece metri de baza scării. Anticamera ce conducea într-acolo era învăluită

în beznă. Am înţeles că Fumero mă putea observa de la doar câţiva metri de punctul unde mă aflam, fără ca eu să-l pot vedea. Am scrutat întunericul impenetrabil asemenea apelor unui puţ. Am tras adânc aer în piept şi, aproape târându-mi picioarele, am parcurs orbeşte distanţa care mă despărţea de bibliotecă.

Marele salon oval era cufundat într-o lumină vaporoasă, presărată cu puncte de umbră proiectate de zăpada ce cădea gelatinos dincolo de ferestre. Am măturat cu privirea zidurile despuiate, în căutarea lui Fumero, care putea fi postat lângă

intrare. Din zid se desprindea un obiect, la nici doi metri în dreapta mea. O clipă, mi s-a părut că se deplasa, însă era doar reflexul lunii pe lamă. Un cuţit, probabil un pumnal cu două tăişuri, era înfipt în perete. Fixa un dreptunghi de carton sau de hârtie. M-am dus într-acolo şi am recunoscut imaginea ţintuită de zid. Era o copie a fotografiei pe jumătate arse pe care un necunoscut o lăsase pe tejghea, în librărie. În fotografie, Julián şi Penelope, adolescenţi, zâmbeau către o viaţă ce le scăpase printre degete pe negândite. Lama pumnalului străpungea pieptul lui Julián. Am înţeles atunci că nu Lain Coubert sau Julián Carax lăsase acea fotografie, ca pe o invitaţie. Fusese Fumero. Fotografia fusese o momeală otrăvită. Am ridicat mâna să smulg cuţitul, dar atingerea îngheţată a revolverului lui Fumero pe ceafă m-a oprit.

— O imagine contează mai mult decât o mie de cuvinte, Daniel. Dacă taică-tău n-ar fi fost un librar de căcat, te-ar fi învăţat asta.

M-am întors încet şi m-am pomenit faţă în faţă cu ţeava armei. Mirosea a praf de puşcă proaspăt. Chipul cadaveric al lui Fumero zâmbea într-o grimasă crispată de teroare.

— Unde-i Carax?

— E departe. Ştia că veţi veni după el. A plecat.

Fumero mă privea fără să clipească.

— O să-ţi zbor faţa în ţăndări, băiete.

— Nu va fi de niciun folos. Carax nu-i aici.

— Deschide gura! porunci Fumero.

— Pentru ce?

— Deschide gura sau ţi-o deschid eu cu un foc.

Mi-am desprins buzele. Fumero mi-a vârât revolverul în gură. Am simţit o icnitură de vomă urcându-mi pe gâtlej.

Degetul mare al lui Fumero trase cocoşul.

— Acum, nenorocitule, gândeşte-te dacă ai vreun motiv să

mai trăieşti. Ce zici?

Am încuviinţat încet.

— Atunci, spune-mi unde-i Carax.