— Nu sunt ceea ce crezi tu, Daniel. Aş vrea să te ajut.
— Dacă vă aşteptaţi să vă spun unde-i Fermín, mă puteţi lăsa chiar aici…
— Nu mă interesează nici cât negru sub unghie unde-i prietenul tău. Acum nu sunt de serviciu.
N-am zis nimic.
— N-ai încredere în mine, şi nu te învinovăţesc. Dar cel puţin ascultă-mă. Toate astea au mers deja prea departe.
Femeia aceea nu avea de ce să moară. Te rog să laşi în plata Domnului toată povestea asta şi să uiţi o dată pentru totdeauna de omul acela, de Carax.
— Vorbiţi de parcă ceea ce se întâmplă e din voinţa mea.
Eu nu-s decât un spectator. Reprezentaţia o daţi şeful dumneavoastră şi dumneavoastră înşivă.
— Sunt sătul de înmormântări, Daniel. Nu vreau să
trebuiască să asist şi la a ta.
— Cu atât mai bine, fiindcă n-o să fiţi invitat.
— Vorbesc serios.
— Şi eu la fel. Faceţi-mi hatârul să opriţi şi să mă lăsaţi aici.
— În două minute suntem pe Colon.
— Mi-e totuna. Maşina asta miroase a mort, ca şi dumneavoastră. Lăsaţi-mă să cobor.
Palacios încetini şi opri pe acostament. Am coborât şi am trântit portiera, evitând privirea lui Palacios. Am aşteptat să
se îndepărteze, însă poliţistul nu se hotăra să demareze. M-am întors şi am văzut cum cobora geamul. Mi s-a părut că
citesc sinceritate, chiar durere pe chipul lui, însă am refuzat
să mă încred în el.
— Nuria Monfort a murit în braţele mele, Daniel, zise el.
Cred că ultimele ei cuvinte au fost un mesaj pentru tine.
— Ce-a spus? am întrebat eu, cu glasul sugrumat de frig.
Mi-a pomenit numele?
— Delira, însă cred că se referea la tine. La un moment dat, a spus că există temniţe mai grele decât cuvintele. Apoi, înainte să moară, m-a rugat să-ţi spun s-o laşi în plata Domnului.
L-am privit fără să pricep.
— Pe cine să las în plata Domnului?
— Pe o anumită Penelope. Mi-am închipuit că trebuie să fie iubita ta.
Palacios îşi coborî privirea şi se topi în amurg. Am rămas deconcertat, privind farurile maşinii cum se pierdeau în tenebrele albastre şi stacojii. În scurt timp, am apucat-o înapoi spre promenada Colon, repetând acele ultime cuvinte ale Nuriei Monfort, fără să le găsesc vreun sens. Când am ajuns în piaţa Portal de la Paz, m-am oprit să contemplu cheiurile, lângă debarcaderul şalupelor. M-am aşezat pe treptele ce se afundau în apele tulburi, în acelaşi loc unde, într-o noapte pierdută, cu mulţi ani în urmă, îl văzusem pentru prima oară pe Lain Coubert, omul fără chip.
— Există temniţe mai grele decât cuvintele, mi-am şoptit.
Abia atunci am priceput că mesajul Nuriei Monfort nu-mi era destinat mie. Nu eu trebuia s-o las în plata Domnului pe Penelope. Ultimele ei cuvinte nu fuseseră pentru un străin, ci pentru bărbatul pe care îl iubise în tăcere vreme de cincisprezece ani: Julián Carax.
44
Am ajuns în piaţa San Felipe Neri o dată cu căderea nopţii.
Banca unde o zărisem pentru întâia oară pe Nuria Monfort zăcea sub un felinar, gol şi tatuat cu briceagul, cu nume de îndrăgostiţi, înjurături şi promisiuni. Mi-am ridicat privirea spre ferestrele apartamentului Nuriei Monfort de la etajul al treilea şi am zărit o luminiţă arămie, şovăitoare. O lumânare.
Am pătruns în grota întunecată a camerei portarului şi am urcat scara pe bâjbâite. Mâinile îmi tremurau când am ajuns pe palierul de la etajul trei. O fâşie de lumină roşiatică se zărea pe sub uşa întredeschisă. Am pus mâna pe clanţă şi am rămas locului nemişcat, ascultând. Mi s-a părut că aud un susur, o răsuflare întretăiată ce venea dinăuntru. O clipă
m-am gândit că, dacă deschid uşa, o s-o găsesc aşteptându-mă de partea cealaltă, fumând lângă uşa de la balcon, cu picioarele strânse, rezemată de perete, ancorată în acelaşi loc în care o lăsasem. Încetişor, temându-mă să nu deranjez, am deschis uşa şi am intrat în apartament. Perdelele de la balcon unduiau în încăpere. Silueta stătea aşezată lângă
fereastră, cu chipul estompat contra luminii, nemişcată, cu o lumânare aprinsă în mână. O perlă sclipitoare îi alunecă pe piele, strălucitoare ca răşina proaspătă, şi îi căzu în poală.
Isaac Monfort se întoarse, cu chipul brăzdat de lacrimi.
— Nu te-am văzut în după-amiaza asta la înmormântare, am zis eu.
Tăgădui în tăcere, ştergându-şi ochii cu dosul reverului.
— Nuria nu era acolo, murmură el după o clipă. Morţii nu vin niciodată la propria lor înmormântare.
