lichidarea.

— Nu uita, Rociíto, că bunicuţul e un pic cam tare de urechi, aşa încât să-i vorbeşti tare, răspicat şi murdar, ştrengăreşte, cum ştii tu, dar să nu sari peste cal, că nu-i nici cazul să-l expediem în împărăţia cerurilor înainte de vreme printr-un stop cardiac.

— Stai liniştit, iubiţelule, că io mi-s profesionistă.

L-am găsit pe beneficiarul acelor amoruri de împrumut într-un ungher de la primul etaj, un pustnic înţelept ascuns îndărătul unor ziduri de singurătate. Şi-a ridicat privirea şi m-a contemplat, deconcertat.

— Am murit?

— Nu. Eşti în viaţă. Nu-ţi aminteşti de mine?

— De dumneata îmi amintesc ca de primii mei pantofi, tinere, însă când te-am văzut aşa, cadaveric, am crezut că

eşti o vedenie din lumea de dincolo. Să nu-ţi fie cu supărare.

Aici îţi cam pierzi ceea ce voi, cei de-afară, numiţi discernământ. Prin urmare, dumneata nu eşti o vedenie?

— Nu. Vedenia ţi-am adus-o eu şi te aşteaptă jos, dacă eşti bun.

L-am condus pe bătrânel într-o celulă lugubră pe care Fermín şi Rociíto o împodobiseră de sărbătoare, cu câteva lumânări şi cu câţiva stropi de parfum. Când dădu cu ochii de abundenta frumuseţe a Afroditei noastre jerezane, chipul bătrânelului se lumină de paradisuri visate.

— Domnul să vă binecuvânteze.

— Iar dumneata să te vezi cu el, zise Fermín, făcându-i

semn sirenei din strada Escudillers să înceapă a-şi desfăşura iscusinţa.

Am văzut-o luându-l pe bătrânel cu o nesfârşită delicateţe şi sărutându-i lacrimile care i se rostogoleau pe obraji.

Fermín şi cu mine ne-am retras din scenă spre a le acorda intimitatea cuvenită. În periplul nostru prin acea galerie de disperări, am dat peste maica Emilia, una dintre călugăriţele care administrau azilul. Ne-a aruncat o privire sulfuroasă.

— Mi-au spus internii că dumneavoastră aţi strecurat aici o femeie şi că acum vor şi ei una.

— Măicuţă prealuminată, drept cine ne luaţi? Prezenţa noastră aici este una strict ecumenică. Tânărul domn aici de faţă, care mâine va deveni bărbat în ochii Sfintei noastre maici Biserica, şi cu mine am venit să ne interesăm de interna Jacinta Coronado.

Maica Emilia îşi arcui o sprânceană.

— Sunteţi din familie?

— Duhovniceşte.

— Jacinta a murit acum cincisprezece zile. Un domn a venit s-o viziteze cu o noapte înainte. E rudă cu ea?

— Vă referiţi la părintele Fernando?

— Nu era preot. Mi-a spus că se numeşte Julián. Nu-mi amintesc numele de familie.

Fermín mă privi, mut.

— Julián e un prieten de-al meu, am zis eu.

Maica Emilia încuviinţă.

— A stat cu ea mai multe ceasuri. De ani de zile n-o mai auzisem râzând. Când el a plecat, ea mi-a spus că vorbiseră

de alte vremuri, de când erau tineri. Mi-a spus că domnul acela îi aducea veşti despre fiica ei Penelope. Nu ştiam că

Jacinta avea o fată. Îmi aduc aminte pentru că în dimineaţa aceea Jacinta mi-a zâmbit şi, când am întrebat-o de ce era atât de bucuroasă, mi-a spus că se ducea acasă, cu Penelope. A murit în zori, în somn.

Rociíto şi-a încheiat ritualul amoros după câteva minute, lăsându-l pe bătrânel sleit, în braţele lui Morfeu. Când am ieşit, Fermín i-a plătit dublu, însă ea, cuprinsă de milă în faţa priveliştii acelor nenorociţi uitaţi de Dumnezeu şi de

diavol, a ţinut neapărat să-şi doneze onorariul măicuţei Emilia, ca să li se dea câte o gustare de ciocolată cu gogoşi, fiindcă ei asta îi alunga întotdeauna suferinţele vieţii, această

ticăloasă peste ticăloase.

— Io tare mi-s simţitoare. Uită-te şi ’mneata, dom’ Fermín, la sărăcuţul ăsta… Nu vrea decât să-l îmbrăţişezi şi să-l mângâi. Ţi se rupe ini…

Am urcat-o pe Rociíto într-un taxi cu un bacşiş bun, iar noi am luat-o pe strada Princesa, care era pustie, presărată

cu văluri de aburi.

— Ar trebui să te duci la culcare, pentru mâine, zise Fermín.

— Nu cred că pot.

Ne-am îndreptat spre Barceloneta şi, aproape fără să ne dăm seama, am înaintat pe dig până când întregul oraş, strălucind de tăcere, a rămas la picioarele noastre asemenea celui mai mare miraj al universului, înălţându-se din apele din port. Ne-am aşezat pe chei ca să contemplăm priveliştea.

La vreo douăzeci de metri începea o procesiune nemişcată de automobile, cu geamurile acoperite de abur şi foi de ziar.

— Oraşul ăsta e o vrăjitoare, ştii dumneata, Daniel? Ţi se vâră pe sub piele şi îţi răpeşte sufletul fără ca măcar să bagi de seamă.

— Vorbeşti şi dumneata ca Rocilto, Fermín.

— Să nu râzi, fiindcă cei ca ea fac din lumea asta ticăloasă

un loc pe care merită efortul să-l vizitezi.

— Târfele?

— Nu. Târfe suntem cu toţii, mai devreme sau mai târziu.

Eu vreau să zic oamenii buni la inimă. Şi nu te uita aşa la mine. Pe mine nunţile mă înmoaie ca pe-o cârpă.

Am rămas acolo, în braţele acelei linişti ciudate, privind reflexele apei. În scurt timp, zorii presărară chihlimbar pe cer, iar Barcelona se aprinse de lumină. Se auziră în depărtare clopotele de la bazilica Santa Maria del Mar, care se ridica printre ceţuri, de partea cealaltă a portului.

— Crezi dumneata că Julián Carax mai e aici, pe undeva prin oraş?

— Întreabă-mă altceva.