Aruncă o privire în jur, ca şi cum ar fi vrut să-mi arate astfel că fiica lui era în încăperea aceea, aşezată lângă noi, în penumbră, ascultându-ne.
— Dumneata ştii că n-am fost niciodată în casa asta?
întrebă el. De câte ori ne întâlneam, Nuria era cea care venea la mine. „E mai uşor pentru dumneata, tată, zice ea. De ce să
urci atâtea trepte?‖ Eu îi spuneam mereu: „Bine, dacă nu mă
inviţi, n-am să vin‖, iar ea îmi răspundea: „Nu-i nevoie să te
invit acasă la mine, tată, numai pe străini îi inviţi. Dumneata poţi veni când pofteşti‖. În mai bine de cincisprezece ani, n-am venit s-o văd nici măcar o dată. I-am spus dintotdeauna că şi-a ales un cartier prost. Fără lumină. Un bloc vechi. Ea doar încuviinţa. Ca şi atunci când îi spuneam că îşi alesese o viaţă proastă. Fără viitor. Un bărbat fără niciun căpătâi. E
curios cum îi judecăm pe ceilalţi şi nu ne dăm seama cât de mizerabil e dispreţul nostru până când nu ne lipsesc, până
când nu ne sunt luaţi. Ne sunt luaţi fiindcă nu ne-au aparţinut niciodată…
Glasul bătrânului, despuiat de vălul lui de ironie, tremura şi era aproape la fel de bătrân ca şi privirea lui.
— Nuria te iubea mult, Isaac. Să nu te îndoieşti nicio clipă.
Şi ştiu că şi ea se simţea iubită de dumneata, am improvizat eu.
Bătrânul Isaac tăgădui din nou. Zâmbea, însă lacrimile îi cădeau neîncetat, tăcute.
— Poate că mă iubea în felul ei, aşa cum şi eu am iubit-o într-al meu. Însă nu ne cunoşteam. Poate pentru că n-am lăsat-o niciodată să mă cunoască sau n-am făcut niciun pas ca s-o cunosc eu pe ea. Ne-am petrecut viaţa ca doi străini care se văd în fiecare zi şi se salută din politeţe. Şi mă
gândesc că, poate, a murit fără să mă ierte.
— Isaac, te asigur că…
— Daniel, dumneata eşti tânăr şi ai bunăvoinţă, însă, deşi am băut şi nici nu mai ştiu ce spun, încă n-ai învăţat să
minţi îndeajuns de bine ca să păcăleşti un bătrân cu inima roasă de mizerii.
Mi-am lăsat ochii în pământ.
— Poliţia spune că bărbatul care a omorât-o e prieten cu dumneata, zise Isaac într-o doară.
— Poliţia minte.
Isaac încuviinţă.
— Ştiu asta.
— Te asigur…
— Nu-i nevoie, Daniel. Ştiu că spui adevărul, zise Isaac, scoţând un plic din buzunarul pardesiului. Cu o seară
înainte să moară, Nuria a venit să mă vadă, aşa cum făcea
cu ani în urmă. Îmi aduc aminte că obişnuiam să mergem să
mâncăm într-o cafenea de pe strada Guardia, unde o duceam de mică. Uneori, ea îmi povestea despre munca ei, fleacuri, chestii pe care i le povesteşti unui străin în autobuz… O dată
mi-a spus că îi părea rău că mă decepţionase. Am întrebat-o de unde a scos ideea asta absurdă. „Din ochii dumitale, tată, din ochii dumitale‖, mi-a zis. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că, poate, eu o decepţionasem pe ea şi mai mult.
Uneori credem că oamenii sunt nişte bilete de loterie, că
există ca să transforme în realitate iluziile noastre absurde.
— Isaac, cu tot respectul ce ţi-l datorez, ai băut cât şapte şi nu mai ştii ce vorbeşti.
— Vinul îl preschimbă pe înţelept într-un prost şi pe prost într-un înţelept. Ştiu destul ca să pricep că propria mea fiică
n-a avut niciodată încredere în mine. Mai multă încredere avea în dumneata, Daniel, şi nu te-a văzut decât de două ori.
— Te asigur că te înşeli.
— În ultima după-amiază când ne-am văzut, mi-a adus plicul ăsta. Era foarte neliniştită, îngrijorată de ceva ce n-a vrut să-mi povestească. M-a rugat să păstrez plicul şi, dacă
se întâmpla ceva, să ţi-l predau dumitale.
— Dacă se întâmpla ceva?
— Astea au fost cuvintele ei. Am văzut-o atât de alarmată, încât i-am spus să mergem împreună la poliţie, că, oricare ar fi fost problema, o să găsim o soluţie. Atunci mi-a zis că
poliţia era ultimul loc unde se putea duce. Am rugat-o să-mi dezvăluie despre ce era vorba, dar mi-a zis că trebuie să plece şi m-a pus să-i promit că o să-ţi predau plicul dacă ea n-avea să se întoarcă după el în două zile. M-a rugat să nu-l deschid.
Isaac îmi întinse plicul. Era deschis.
