Am încercat să bâigui ceva. Fumero şi-a retras încet revolverul.

— Unde-i?

— Jos. În criptă.

— Du-mă acolo. Vreau să fii de faţă când o să-i spun nemernicului cum gemea Nuria Monfort când i-am împlântat cuţitul în…

O siluetă şi-a croit drum din neant. Lucind peste umărul lui Fumero, mi s-a părut că zăresc cum bezna se agita în perdele de ceaţă şi cum o figură fără chip, cu privirea arzătoare, aluneca spre noi într-o tăcere absolută, ca şi când abia ar fi atins pardoseala. Fumero văzu reflexul în ochii mei împânziţi de lacrimi şi figura i se descompuse încetul cu încetul.

Când se întoarse şi trase un foc spre mantia de beznă care îl învăluia, două labe din piele tăbăcită, fără contur şi fără

relief, îi prinseseră gâtul ca într-un cleşte. Erau mâinile lui Julián Carax, crescute din flăcări. Carax mă împinse la o parte şi îl strivi pe Fumero de perete. Inspectorul înşfăcă

revolverul şi încercă să-l plaseze sub bărbia lui Julián.

Înainte să poată apăsa pe trăgaci, Carax îl prinse de încheietură şi îi izbi mâna de zid o dată şi încă o dată, însă

Fumero nu dădu drumul armei. Un al doilea foc detună în întuneric şi nimeri în zid, făcând o gaură în panoul de lemn.

Lacrimi de pulbere aprinsă şi aşchii de jăratic săriră pe faţa inspectorului. Duhoarea de carne pârlită inundă încăperea.

Cu o zvâcnitură, Fumero încercă să se descotorosească de mâinile acelea care îi ţineau gâtul imobilizat şi mâna cu

revolverul lipită de perete. Carax nu slăbea strânsoarea.

Fumero mugi de mânie şi întoarse capul, muşcând pumnul lui Carax. Era posedat de o furie bestială. I-am auzit clănţănitul dinţilor sfâşiind pielea moartă şi am văzut buzele lui Fumero mustind de sânge. Ignorând durerea sau, poate, incapabil s-o simtă, Carax înşfăcă pumnalul. Îl desprinse brusc din perete şi, sub privirile îngrozite ale lui Fumero, ţintui de zid încheietura mâinii drepte a inspectorului cu o lovitură brutală, care înfipse lama în panou aproape până în plăsele. Fumero slobozi un urlet teribil de agonie. Mâna i se desfăcu într-un spasm şi revolverul îi căzu la picioare. Carax îi făcu vânt cu piciorul în întuneric.

Oroarea acelei scene se derulase prin faţa ochilor mei în doar câteva secunde. Mă simţeam paralizat, incapabil să

acţionez ori să articulez vreun gând. Carax se uită spre mine şi îşi aţinti ochii în ai mei. Privindu-l, am izbutit să-i reconstitui trăsăturile pierdute, pe care mi le imaginasem în atâtea rânduri, contemplând portrete şi ascultând povestiri de odinioară.

— Ia-o pe Beatriz de aici, Daniel. Ea ştie ce trebuie să

faceţi. Să nu te desparţi de ea. Să nu-i laşi să ţi-o ia. Pe nimeni şi nimic. Ai grijă de ea. Mai mult ca de viaţa ta.

Am vrut să încuviinţez, însă ochii mi s-au îndreptat spre Fumero, care se lupta cu cuţitul ce îi străbătea încheietura mâinii. Îl smulse dintr-un zvâcnet şi se prăbuşi în genunchi, ţinându-şi braţul rănit, care îi sângera, pe lângă corp.

— Du-te, îmi şopti Carax.

Fumero ne privea de jos, orbit de ură, ţinând cuţitul plin de sânge în mâna stângă. Carax se îndreptă spre el. Am auzit câţiva paşi grăbiţi şi am înţeles că Palacios dăduse fuga în ajutorul şefului său, alertat de împuşcături. Înainte ca Julián să-i poată smulge cuţitul lui Fumero, Palacios intră în bibliotecă cu pistolul îndreptat spre noi.

— Înapoi, ne avertiză el.

Aruncă o privire rapidă spre Fumero, care se ridica anevoie, apoi se uită la noi, mai întâi la mine şi în cele din urmă la Carax. În acea privire am desluşit oroare şi şovăială.

— Am spus: înapoi.

Carax se opri şi se retrase. Palacios ne privea cu răceală, încercând să elucideze cum să rezolve situaţia. Ochii lui se opriră asupra mea.

— Tu du-te. Asta n-are de-a face cu tine. Haide.

Am şovăit o clipă. Carax încuviinţă.

— De-aici nu pleacă nimeni, i-o reteză Fumero. Palacios, predă-mi revolverul dumitale.

Palacios rămase tăcut.

— Palacios, repetă Fumero, întinzând mâna plină de sânge în aşteptarea armei.

— Nu, şopti Palacios, scrâşnind din dinţi.

Ochii înnebuniţi ai lui Fumero se umplură de dispreţ şi de furie. Înşfăcă arma lui Palacios şi îl împinse cât colo. Am încrucişat o privire cu Palacios şi am ştiut ce urma să se întâmple. Fumero ridică pistolul încet. Mâna îi tremura, iar revolverul lucea, sclipind de sânge. Carax făcu un pas înapoi, căutând bezna, însă nu avea scăpare. Ţeava revolverului îl urmărea. Am simţit cum muşchii trupului îmi iau foc de mânie. Grimasa de moarte a lui Fumero, care îşi lingea buzele de nebunie şi de ură, m-a trezit ca o scatoalcă.

Palacios se uita la mine, tăgăduind în tăcere. Nu l-am băgat în seamă. Carax renunţase deja, nemişcat în mijlocul sălii, aşteptând glonţul.

Fumero n-a apucat să mă vadă. Pentru el nu existau decât Carax şi mâna aceea plină de sânge, încleştată pe revolver.

M-am repezit asupra lui dintr-o săritură. Am simţit cum picioarele mi se desprind de sol, însă n-am apucat să-l mai ating încă o dată. Lumea se congelase în aer. Bubuitul împuşcăturii l-am auzit departe, ca pe ecoul unei furtuni care se retrage. N-am simţit nicio durere. Glonţul îmi străbătu coastele. Mai întâi a fost o vâlvătaie orbitoare, ca şi cum o bară de metal m-ar fi izbit cu o furie de nedescris şi m-ar fi propulsat în gol vreo câţiva metri, doborându-mă în cele din urmă la pământ. N-am simţit căzătura, cu toate că

mi s-a părut că pereţii convergeau, iar acoperişul cobora cu toată viteza, parcă dornic să mă strivească.

O mână mi-a susţinut capul şi am văzut chipul lui Julián Carax aplecându-se peste mine. În viziunea mea, Carax

apărea întocmai cum mi-l imaginasem, de parcă flăcările nu i-ar fi devastat faţa niciodată. Am desluşit groaza din privirea lui, fără s-o pricep. Am văzut cum îmi punea mâna pe piept şi m-am întrebat ce era lichidul acela aburind care îi sclipea printre degete. Atunci am simţit focul teribil, ca un suflu de tăciuni devorându-mi măruntaiele. Un strigăt a vrut să mi se desprindă de pe buze, dar a ieşit înecat în sânge călduţ. Am recunoscut chipul lui Palacios lângă mine, doborât de remuşcare. Mi-am ridicat privirea şi atunci am văzut-o. Bea înainta încet dinspre uşa bibliotecii, cu groaza întipărită pe chip şi cu mâinile tremurânde pe buze. Tăgăduia în tăcere.

Am vrut s-o previn, însă un frig muşcător îmi străbătea braţele şi picioarele, croindu-şi drum prin trupul meu cu lovituri ca de pumnal.

Fumero pândea ascuns după uşă. Bea nu şi-a dat seama de prezenţa lui. Când Carax s-a ridicat în picioare dintr-un salt şi Bea s-a întors, alertată, revolverul inspectorului îi apăsa deja fruntea. Palacios s-a aruncat să-l oprească. A ajuns prea târziu. Carax se năpustise deja asupra lui. I-am auzit strigătul, îndepărtat, purtând numele Beei. Sala se aprinse în strălucirea împuşcăturii. Glonţul străbătu mâna dreaptă a lui Carax. O clipă mai târziu, omul fără chip se prăvălea peste Fumero. M-am aplecat şi am văzut cum Bea alerga spre mine, teafără. L-am căutat pe Carax cu privirea ce mi se stingea, însă nu l-am găsit. O altă figură îi luase locul. Era Lain Coubert, întocmai cum învăţasem să mă tem de el citind o carte, cu atâţia ani în urmă. De astă dată, ghearele lui Coubert se afundară în ochii lui Fumero şi începură să-l târască aidoma unor cârlige. Am apucat să

observ cum picioarele inspectorului dispăreau pe uşa bibliotecii, cum trupul său se zvârcolea în timp ce Coubert îl târa nemilos spre ieşire, cum genunchii se loveau de treptele din marmură, iar zăpada îi sufla în faţă, cum omul fără chip îl înşfăca de gât şi, ridicându-l ca pe o marionetă, îl arunca în fântâna îngheţată bocnă, cum mâna îngerului îi străpungea pieptul, ţintuindu-l, şi cum sufletul blestemat i se risipea într-un abur negru ce cădea în lacrimi îngheţate peste oglinda fântânii, în timp ce pleoapele i se zbăteau murind şi

ochii parcă i se prefăceau în ţăndări cu urme de promoroacă.

Atunci m-am prăbuşit, incapabil să-mi mai ţin ochii deschişi. Întunericul se colora într-o lumină albă şi chipul Beei se îndepărta într-un tunel de ceaţă. Am închis ochii şi am simţit pe faţă mâinile Beei, am auzit glasul ei implorându-l pe Dumnezeu să nu mă ia, şoptindu-mi că mă

iubeşte şi că nu mă va lăsa să plec, că nu mă va lăsa să plec.

Nu-mi amintesc decât că m-am desprins în acel miraj de lumină şi frig, că o pace stranie m-a învăluit, făcând să

dispară durerea şi focul mocnit din măruntaie. M-am văzut pe mine însumi umblând pe străzile acelei Barcelone vrăjite, de mână cu Bea, în pragul bătrâneţii. I-am văzut pe tata şi pe Nuria Monfort aducând trandafiri albi la mormântul meu. L-am văzut pe Fermín plângând în braţele Bernardei şi pe vechiul meu prieten Tomas, care amuţise pentru totdeauna.

I-am văzut aşa cum vezi nişte străini dintr-un tren care se îndepărtează prea repede. Atunci, aproape fără să-mi dau seama, mi-am amintit chipul mamei mele, pe care îl pierdusem cu atâţia ani în urmă, ca şi cum un decupaj rătăcit ar fi alunecat dintre paginile unei cărţi. Lumina ei a fost singurul lucru care m-a însoţit în coborârea mea.

27 noiembrie 1955

Post-mortem

Camera unde mă aflam era albă, plăsmuită din pânze şidraperii ţesute din aburi şi din soare strălucitor. De lafereastră se zărea o mare albastră, nesfârşită. Într-o zi, cinevaavea să încerce să mă convingă că nu, că din clinica Corachannu se vede marea, că saloanele de acolo nu sunt albe şi nicieterice şi că marea acelui noiembrie era o băltoacă de plumbrece şi ostilă, că în săptămâna aceea a continuat să ningă