— Am minţit-o, ca întotdeauna, zise el.
Am cercetat plicul. Conţinea câteva sferturi de coală scrise de mână.
— Dumneata le-ai citit? am întrebat eu.
Bătrânul încuviinţă încetişor.
— Ce scrie?
Bătrânul îşi ridică privirea. Buzele îi tremurau. Mi s-a
părut că îmbătrânise cu o sută de ani de ultima dată când îl văzusem.
— E povestea pe care o căutai, Daniel. Povestea unei femei pe care eu n-am cunoscut-o niciodată, cu toate că îmi purta numele şi prin vine îi curgea sângele meu. Acum îţi aparţine dumitale.
Am vârât plicul în buzunarul pardesiului.
— Am să te rog să mă laşi singur aici, cu ea, dacă nu te superi. Acum câteva clipe, în timp ce citeam paginile acelea, mi s-a părut că o regăseam. Eu, oricât de mult m-aş strădui, nu reuşesc să mi-o amintesc decât ca atunci când era copilă.
De mică era foarte tăcută, ştii? Se uita la orice, gânditoare, şi nu râdea niciodată. Cel mai mult îi plăceau basmele. Mereu mă ruga să-i citesc basme şi nu cred că a existat pe lume vreun copil care să fi învăţat să citească mai repede. Zicea că
vrea să devină scriitoare şi să alcătuiască enciclopedii şi tratate de istorie şi de filosofie. Maică-sa spunea că era numai vina mea, că Nuria mă adora şi că, întrucât credea că
tatăl ei nu iubea altceva decât cărţile, voia să scrie cărţi pentru ca el s-o iubească pe ea.
— Isaac, nu mi se pare o idee bună să stai singur în noaptea asta. De ce nu vii cu mine? Rămâi peste noapte la noi şi îi ţii companie tatei.
Isaac tăgădui din nou.
— Am treabă, Daniel. Du-te dumneata acasă şi citeşte paginile acelea. Îţi aparţin.
Bătrânul îşi feri privirea şi mă însoţi până la uşă. Eram în prag când glasul lui Isaac mă chemă, abia o şoaptă.
— Daniel?
— Da.
— Să ai mare grijă.
Când am ieşit în stradă, mi s-a părut că bezna se târa în urma mea pe caldarâm, însoţindu-mă. Am grăbit pasul şi n-am slăbit ritmul până când n-am ajuns în apartamentul de pe strada Santa Ana. Când am intrat în casă, l-am găsit pe tata refugiat în fotoliul său, cu o carte deschisă în poală. Era un album de fotografii. Văzându-mă, s-a ridicat cu o expresie de uşurare care i-a înseninat chipul.
— Eram îngrijorat. Cum a fost la înmormântare?
Am ridicat din umeri, iar tata a încuviinţat grav, considerând subiectul închis.
— Ţi-am pregătit ceva pentru cină. Dacă ai chef, îţi reîncălzesc şi…
— Nu mi-e foame, mulţumesc. Am ciugulit ceva pe-afară.
Mă privi în ochi şi încuviinţă din nou. Se întoarse şi începu să strângă farfuriile pe care le aşezase pe masă. Atunci, fără
să-mi dau seama prea bine de ce, m-am apropiat de el şi l-am îmbrăţişat. Am simţit cum tata, surprins, mă îmbrăţişa la rândul lui.
— Daniel, te simţi bine?
L-am strâns în braţe cu putere.
— Te iubesc, am şoptit.
Clopotele catedralei băteau când am început să citesc manuscrisul Nuriei Monfort. Caligrafia ei măruntă şi ordonată mi-a amintit de curăţenia din biroul ei, ca şi cum ar fi dorit să caute în cuvinte pacea şi siguranţa pe care viaţa nu voise să i le dăruiască.
Nuria Monfort:
Amintiri cu fantome
1933-1955
1
Nu există niciodată o a doua ocazie, cu excepţia remuşcării. Julián Carax şi cu mine ne-am cunoscut în toamna anului 1933. Pe atunci lucram pentru editorul Josep Cabestany. Domnul Cabestany îl descoperise în 1927, în timpul uneia dintre călătoriile sale „de prospecţie editorială‖
la Paris. Julián îşi câştiga existenţa cântând după-amiaza la pian într-o casă de toleranţă şi scria pe timp de noapte.
Proprietara localului, o femeie pe nume Irene Marceau, avea contacte cu majoritatea editorilor din Paris şi, mulţumită
rugăminţilor, favorurilor sau ameninţărilor ei cu anumite dezvăluiri, Julián Carax izbutise să publice mai multe romane, la diferite edituri, cu rezultate comerciale dezastruoase. Cabestany cumpărase în exclusivitate drepturile de editare a operei lui Carax în Spania şi America de Sud, contra unei sume derizorii în care era inclusă şi traducerea originalelor din franceză în spaniolă, de către autor. Se bizuia că va vinde trei mii de exemplare din fiecare, însă primele două titluri publicate în Spania au constituit un eşec deplin: abia dacă s-au vândut vreo sută de exemplare din fiecare. În ciuda rezultatelor slabe, din doi în doi ani primeam un nou manuscris de la Julián, pe care Cabestany îl accepta fără a ridica obiecţii, argumentând că semnase o înţelegere cu autorul, că beneficiile nu înseamnă totul şi că
literatura bună trebuie promovată.
