— E mai bine.
Noua slujbă îi asigura un salariu, un acoperiş şi două
mese calde pe zi.
La Paris a supravieţuit mulţumită carităţii Irenei Marceau, singura persoană care îl încuraja să mai scrie. Ei îi plăceau romanele romantice şi biografiile sfinţilor şi ale martirilor, care îi trezeau un interes enorm. În opinia ei, problema lui Julián era că avea inima otrăvită şi numai de asta putea scrie istoriile acelea cu spaime şi cu ceţuri. În ciuda reţinerilor ei, Irene fusese cea care îl ajutase pe Julián să
găsească un editor pentru primele lui romane, cea care îi oferise camera de la mansardă unde se ascundea de lume, cea care îl îmbrăca şi îl scotea din casă la soare şi la aer, cea care îi cumpăra cărţi şi îl punea să o însoţească la slujba de duminică, iar apoi să se plimbe prin grădinile Tuilleries. Irene Marceau îl menţinea în viaţă fără să-i ceară în schimb nimic altceva decât prietenia şi promisiunea că va continua să
scrie. Cu timpul, Irene îi dădu voie să aducă în mansardă pe câte una din fetele ei, fie şi numai ca să doarmă îmbrăţişaţi.
Irene glumea că ele erau aproape la fel de singure ca el şi că
singurul lucru pe care îl doreau era un pic de afecţiune.
— Vecinul meu, monsieur Dardieu, mă consideră omul cel mai norocos din univers.
L-am întrebat de ce nu se întorsese la Barcelona în căutarea Penelopei. S-a cufundat într-o tăcere lungă, iar când i-am căutat chipul în întuneric, l-am văzut şiroind de lacrimi. Fără să-mi dau seama prea bine ce fac, am îngenuncheat lângă el şi l-am îmbrăţişat. Am rămas aşa, îmbrăţişaţi în scaunul acela, până ne-au prins zorii. Nu mai ştiu cine pe cine a sărutat primul, şi nici nu mai are vreo importanţă. Ştiu că i-am găsit buzele şi că m-am lăsat mângâiată fără să-mi dau seama că şi eu plângeam şi nu ştiam de ce. În dimineaţa aceea, şi în toate care au urmat în cele două săptămâni petrecute cu Julián, ne-am iubit pe podea, întotdeauna în tăcere. Apoi, aşezându-ne în vreo cafenea sau plimbându-ne pe străzi, îl priveam în ochi şi
ştiam, fără să-l mai întreb, că o iubea în continuare pe Penelope. Îmi amintesc că în zilele acelea m-am deprins s-o urăsc pe fata aceea de şaptesprezece ani (fiindcă, pentru mine, Penelope a avut întotdeauna şaptesprezece ani) pe care nu o cunoscusem şi pe care începeam să o visez. Am născocit o mie şi unul de pretexte ca să-i telegrafiez lui Cabestany şi să-mi prelungesc şederea. Nu mă mai îngrijora că o să-mi pierd slujba, după cum nu mă mai îngrijora nici existenţa cenuşie pe care o lăsasem la Barcelona. De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva, când ajunsesem la Paris, viaţa mea era atât de goală, încât căzusem în braţele lui Julián precum fetele Irenei Marceau, care, vrând-nevrând, cerşeau afecţiune. Ştiu doar că acele două săptămâni petrecute cu Julián au fost singura perioadă din viaţa mea când am simţit, în sfârşit, că eram eu însămi, când am înţeles, cu acea limpezime absurdă a lucrurilor inexplicabile, că nu voi putea iubi nicicând un alt bărbat aşa cum îl iubeam pe Julián, chiar dacă aveam să-mi petrec restul zilelor încercând s-o fac.
Într-o zi, Julián a rămas adormit în braţele mele, epuizat.
Cu o după-amiază în urmă, trecând prin faţa vitrinei unei case de amanet, se oprise să-mi arate un stilou care stătea expus de ani de zile şi care, potrivit spuselor negustorului, îi aparţinuse lui Victor Hugo. Julián nu avusese niciodată bani ca să-l poată cumpăra, însă îl vizita în fiecare zi. M-am îmbrăcat pe furiş şi am coborât la prăvălie. Stiloul costa o avere pe care n-o aveam, însă negustorul mi-a zis că acceptă
un cec în pesete, la orice bancă spaniolă care avea o filială la Paris. Înainte să moară, mama îmi spusese că economisise ani de zile bani ca să-mi cumpere o rochie de mireasă. Stiloul lui Victor Hugo avu câştig de cauză în faţa voalului meu şi, cu toate că ştiam că era o nebunie, niciodată n-am cheltuit nişte bani cu mai multă plăcere. Când am ieşit din prăvălie cu penarul cel fabulos, am băgat de seamă că mă urmărea o femeie. Era o damă foarte elegantă, cu părul argintiu şi cu ochii cei mai albaştri pe care îi văzusem vreodată. S-a apropiat de mine şi s-a prezentat. Era Irene Marceau, protectoarea lui Julián. Ghidul meu, Herve, îi vorbise despre
mine. Voia doar să mă cunoască şi să mă întrebe dacă eu eram femeia pe care Julián o aşteptase în toţi aceşti ani. N-a trebuit să răspund. Irene s-a mărginit să dea din cap şi m-a sărutat pe obraz. Am văzut-o îndepărtându-se în josul străzii şi am ştiut atunci că Julián n-avea să fie niciodată al meu, că
îl pierdusem încă înainte de a începe. M-am întors la mansardă cu penarul ascuns în geantă. Julián mă aştepta, treaz. M-a dezbrăcat în tăcere şi am făcut dragoste pentru ultima oară. Când m-a întrebat de ce plângeam, i-am spus că
erau lacrimi de fericire. Mai târziu, când Julián a coborât după câte ceva de-ale gurii, mi-am făcut bagajele şi am lăsat penarul cu stiloul pe maşina de scris. Am pus manuscrisul romanului în valiză şi am plecat înainte să se întoarcă
Julián. Pe palier m-am întâlnit cu monsieur Darcieu, bătrânul iluzionist care le citea în palmă fetelor pe un sărut.
Mi-a luat mâna stângă şi m-a privit cu tristeţe.
— Vous avez poison au coeur, mademoiselle.
Când am vrut să-i achit tariful, m-a refuzat cu blândeţe şi mi-a sărutat mâna.
Am ajuns în gara Austerlitz tocmai la vreme ca să iau trenul de la ora douăsprezece spre Barcelona. Controlorul care mi-a vândut biletul m-a întrebat dacă mă simţeam bine.
Am răspuns că da şi m-am închis în compartiment. Trenul tocmai plecase când m-am uitat pe fereastră şi am zărit pe peron silueta lui Julián, în acelaşi loc unde îl văzusem prima oară. Am închis ochii şi nu i-am mai deschis până când trenul nu a lăsat în urmă gara şi acel oraş fermecat în care nu m-am mai putut întoarce vreodată. Am ajuns la Barcelona a doua zi, în zori. În ziua aceea am împlinit douăzeci şi patru de ani, ştiind că lăsasem în urmă partea cea mai frumoasă a vieţii mele.
2
Când m-am întors la Barcelona, am lăsat să treacă o bucată de vreme înainte să-l vizitez din nou pe Miquel Moliner. Aveam nevoie să mi-l scot din minte pe Julián şi îmi dădeam seama că, dacă Miquel are să mă întrebe despre el, n-am să ştiu ce să-i spun. Când ne-am reîntâlnit, n-a trebuit să-i spun nimic. Miquel m-a privit în ochi şi s-a mărginit să
clatine din cap afirmativ. Mi s-a părut mai slab decât înainte de călătoria mea la Paris, cu chipul de o paloare parcă
bolnăvicioasă, pe care eu am atribuit-o excesului de muncă
cu care se pedepsea. Mi-a mărturisit că trecea prin dificultăţi economice. Cheltuise în donaţii filantropice aproape toţi banii moşteniţi, iar acum avocaţii fraţilor lui încercau să-l evacueze din vilă, pe motiv că o clauză din testamentul bătrânului Moliner specifica că Miquel putea face uz de acel spaţiu numai în condiţiile în care îl menţinea în bune condiţii şi se demonstra solvabil pentru întreţinerea proprietăţii. În caz contrar, palatul de la Puertaferrisa urma să treacă în custodia fraţilor săi.
— Chiar înainte de a muri, tata a intuit că aveam să-i cheltuiesc banii cu tot ceea ce el detesta mai mult în viaţă, până la ultimul sfanţ.
Veniturile lui ca jurnalist şi traducător erau departe de a-i permite să întreţină o asemenea locuinţă.
— Partea grea nu e să câştigi bani pur şi simplu, se văita el. Partea grea e să-i câştigi făcând un lucru căruia să merite să-ţi dedici viaţa.
Am bănuit că începuse să bea pe ascuns. Uneori îi tremurau mâinile. Îl vizitam în fiecare duminică şi îl sileam să iasă pe stradă şi să se desprindă de masa de lucru şi de enciclopedii. Ştiam că îl durea să mă vadă. Se purta de parcă
nu-şi amintea că mă ceruse în căsătorie şi că îl respinsesem, însă uneori îl surprindeam observându-mă cu dorinţă, cu o privire de om învins. Singurul meu pretext pentru a-l supune la acea cruzime era pur egoist: numai Miquel ştia adevărul despre Julián şi Penelope Aldaya.
În acele luni pe care le-am petrecut departe de Julián, Penelope se transformase într-un spectru care îmi devora somnul şi gândurile. Încă îmi aminteam expresia de decepţie de pe chipul Irenei Marceau când a constatat că nu eram femeia pe care o aştepta Julián. Penelope Aldaya, absentă, nevăzută, era o duşmană prea puternică pentru mine.
Invizibilă fiind, mi-o imaginam perfectă, ca o lumină în a cărei umbră eu mă pierdeam, nedemnă, comună, tangibilă.
Nu crezusem vreodată că eram în stare să urăsc atâta, şi atât de fără să vreau, o persoană pe care nici măcar nu o cunoşteam, pe care nu o văzusem nici măcar o dată.
Credeam, pesemne, că, dacă o întâlneam faţă în faţă, dacă
puteam constata că era din carne şi oase, vraja ei avea să se rupă şi Julián avea să devină din nou liber. Şi eu o dată cu el. Am vrut să cred că era o chestiune de timp, de răbdare.
Mai devreme sau mai târziu, Miquel avea să-mi spună
adevărul, iar adevărul avea să mă elibereze.
