când s-a aflat că trimisese, în secret, o scrisoare a Penelopei pentru Julián. Miquel a dedus că singura adresă la care, din captivitatea ei, Penelope ar fi putut expedia misiva era apartamentul părinţilor lui Julián din Ronda de San Antonio, în speranţa că aceştia, la rândul lor, aveau să i-o transmită
fiului lor, la Paris.
Prin urmare, s-a hotărât s-o viziteze pe Sophie Carax, în intenţia de a recupera acea scrisoare pentru a i-o trimite lui Julián. Când s-a prezentat la domiciliul familiei Fortuny, Miquel s-a ales cu o surpriză de rău augur: Sophie Carax nu mai locuia acolo. Îşi părăsise soţul cu câteva zile în urmă, sau acesta era zvonul care circula în scară. Atunci, Miquel a încercat să vorbească cu pălărierul, care îşi petrecea zilele închis în prăvălie, ros de mânie şi de umilinţă. Miquel i-a spus că era în căutarea unei scrisori care sosise probabil pe numele fiului său Julián, cu câteva zile în urmă.
— Eu nu am niciun fiu, a fost singurul răspuns pe care l-a obţinut.
Miquel Moliner a părăsit acel loc fără să ştie că scrisoarea încăpuse pe mâna portăresei clădirii şi că, mulţi ani mai târziu, tu, Daniel, aveai să o găseşti şi să citeşti cuvintele pe care Penelope i le trimisese, de astă dată din inimă, lui Julián şi pe care el n-a ajuns să le primească niciodată.
Când a ieşit din magazinul de pălării Fortuny, o vecină de scară care s-a prezentat ca fiind Vicenteta s-a apropiat de el şi l-a întrebat dacă o căuta pe Sophie. Miquel a răspuns afirmativ.
— Sunt un prieten al lui Julián.
Vicenteta l-a informat că Sophie trăia ca vai de capul ei într-o pensiune aflată pe o ulicioară din spatele clădirii Poştei, aşteptând să plece vaporul care să o ducă în America.
Miquel s-a dus la adresa respectivă, o scară îngustă şi mizerabilă, ocolită de lumină şi de aer. În vârful acelei spirale
prăfoase de trepte înclinate, Miquel a găsit-o pe Sophie Carax, într-o cameră de la etajul al patrulea, băltind de umbre şi de umezeală. Mama lui Julián stătea la fereastră, aşezată pe marginea unui pat nenorocit pe care zăceau două
valize închise ca nişte coşciuge, pecetluind cei douăzeci şi doi de ani petrecuţi de ea la Barcelona.
Când a citit scrisoarea semnată de Penelope pe care Jorge Aldaya i-o predase lui Miquel, Sophie a vărsat lacrimi de furie.
— Ea ştie, şopti. Sărăcuţa de ea, ştie…
— Ce ştie? întrebă Miquel.
— Eu sunt vinovată, zise Sophie. Eu sunt vinovată.
Miquel îi ţinea mâinile, neînţelegând. Sophie nu a cutezat să-i susţină privirea.
— Penelope şi Julián sunt fraţi, a şoptit ea.
3
Cu mulţi ani înainte să devină sclava lui Antoni Fortuny, Sophie Carax fusese o femeie care îşi câştigase existenţa de pe urma propriului talent. N-avea decât nouăsprezece ani când sosise la Barcelona în căutarea făgăduinţei unui loc de muncă ce nu avea să se mai materializeze. Înainte să moară, tatăl ei îi obţinuse referinţe pentru a intra în serviciul clanului Benarens, o prosperă familie de negustori alsacieni stabilită la Barcelona.
— Când am să mor, a insistat el, să te duci la ei, te vor primi ca pe fiica lor.
Primirea călduroasă de care s-a bucurat a constituit o parte a problemei. Monsieur Benarens a hotărât s-o întâmpine cu braţele, dar şi cu gonadele deschise şi cu toate pânzele sus. Madame Benarens, nu fără a se înduioşa de ea şi de nenorocul ei, i-a dat o sută de pesete şi a scos-o în stradă.
— Tu ai viaţa înainte, însă eu nu-l am decât pe soţul ăsta mizerabil şi destrăbălat.
O şcoală de muzică de pe strada Diputacion s-a învoit să-i dea un post de profesoară particulară de pian şi solfegiu. Pe atunci, era de bon-ton ca fetele din familiile înstărite să fie instruite în artele sociale şi garnisite cu harul muzicii de salon, unde o poloneză era mai puţin periculoasă decât o conversaţie sau nişte lecturi îndoielnice. Astfel, Sophie Carax şi-a început rutina de a vizita casele mari şi vilele unde servitoare scrobite şi mute o conduceau în saloanele de muzică în care ostila odrăslime a aristocraţiei industriale o aştepta ca să-şi bată joc de accentul, de timiditatea sau de condiţia ei de aservită, cu sau fără portativ. Cu timpul, s-a deprins să se concentreze doar asupra acelei infime a zecea părţi dintre elevii ei care se ridicau mai presus de condiţia unor animăluţe parfumate şi să uite de restul.
Pe atunci, Sophie a cunoscut un tânăr pălărier (căci aşa îşi spunea el, cu mândrie de breaslă) pe nume Antoni Fortuny, care părea hotărât să-i facă curte cu orice preţ. Antoni
Fortuny, pentru care Sophie simţea o caldă prietenie şi nimic mai mult, n-a întârziat s-o ceară în căsătorie, ofertă pe care Sophie o respingea de vreo douăsprezece ori pe lună. Ori de câte ori se despărţeau, Sophie trăgea nădejde că nu-l va mai revedea, fiindcă nu dorea să-l rănească. Pălărierul, impermeabil la orice refuz, revenea la atac, invitând-o la un dans, la o plimbare sau la o gustare cu biscuiţi şi ciocolată
pe strada Canuda. Fiind singură în Barcelona, Sophiei îi venea greu să reziste unor asemenea manifestări de entuziasm, tovărăşie şi devotament. Ii era suficient să-l privească pe Antoni Fortuny ca să-şi dea seama că nu-l va putea iubi niciodată. Nu aşa cum visa ea că va ajunge să
iubească pe cineva într-o bună zi. Însă îi venea greu să refuze imaginea ei înseşi pe care o vedea în ochii vrăjiţi ai pălărierului. Numai în ei o vedea pe acea Sophie care şi-ar fi dorit să fie.
Aşadar, din nevoie sau din slăbiciune, Sophie continua să
se joace cu propunerile pălărierului, crezând că, într-o zi, el avea să-şi găsească o fată mai interesată şi avea s-o apuce pe căi mai profitabile. Între timp, faptul că se simţea dorită şi apreciată îi era de-ajuns ca să-şi mistuie singurătatea şi dorul de cele lăsate în urmă. Restul săptămânii îl dedica orelor sale de muzică. Eleva ei preferată era o copilă cu un talent remarcabil, pe nume Ana Valls, fata unui prosper fabricant de maşini textile care făcuse avere pornind de la nimic, prin eforturi şi sacrificii enorme, în principal ale altora. Ana îşi declara dorinţa de a deveni o mare compozitoare şi interpreta pentru Sophie mici piese pe care le compunea imitând motive din Grieg şi Schumann, nu fără o anumită ingeniozitate. Domnul Valls, convins că femeile nu sunt în stare că compună altceva decât ciorapi şi cergi împletite, vedea totuşi cu ochi buni faptul că fiică-sa putea deveni o competentă interpretă a claviaturii, întrucât plănuia să o mărite cu un moştenitor dintr-o familie bună şi ştia că
oamenii rafinaţi apreciau, la fetele de măritat, anumite calităţi extravagante, pe lângă docilitate şi fertilitatea exuberantă a unei tinereţi în floare.
Aici l-a cunoscut Sophie pe unul dintre cei mai mari
binefăcători şi naşi financiari ai domnului Valls: don Ricardo Aldaya, moştenitor al imperiului Aldaya, încă de pe atunci marea speranţă a plutocraţiei catalane a sfârşitului de secol.
Cu câteva luni în urmă, Ricardo Aldaya se căsătorise cu o bogată moştenitoare de o frumuseţe orbitoare şi cu un nume imposibil de pronunţat, atribute pe care gurile rele le dădeau drept veridice, căci se spunea că nici proaspătul ei soţ nu vedea la ea vreo urmă de frumuseţe şi nu se deranja să-i menţioneze numele. Fusese o căsătorie între familii şi între bănci, nu o copilărie romantică, spunea domnul Valls, căruia îi era foarte limpede că una e patul şi alta e faptul.
Sophiei i-a fost îndeajuns să încrucişeze o privire cu don Ricardo ca să-şi dea seama că era pierdută pentru totdeauna. Aldaya avea o privire de lup, lacomă şi pătrunzătoare, care îşi deschidea drum şi ştia unde şi când să-şi plaseze muşcătura mortală. Aldaya i-a sărutat mâna încetişor, mângâindu-i cu buzele nodurile degetelor. Tot ceea ce pălărierul distila în afabilitate şi entuziasm, don Ricardo emana în cruzime şi putere. Zâmbetul său canin lăsa să se vadă limpede că era în stare să-i citească gândurile şi dorinţele şi că râdea de ele. Sophie a simţit pentru el acel vag dispreţ pe care îl trezesc în noi lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult, fără să ştim. Şi-a spus că nu-l va mai revedea, că, dacă era nevoie, renunţa să-i mai dea ore elevei sale preferate, ca doar să nu mai dea peste Ricardo Aldaya. Nimic nu o înspăimântase în viaţă mai mult ca presimţirea animalităţii din propriul ei sânge şi recunoaşterea prădătorului, îmbrăcat în veşminte de in. Toate aceste gânduri i-au trecut prin minte în doar câteva secunde, în timp ce însăila un pretext cusut cu aţă albă pentru a se retrage, dinaintea perplexităţii domnului Valls, a hohotului de râs al lui Aldaya şi a privirilor înfrânte ale micii Ana, care se pricepea la oameni mai bine decât la muzică şi ştia că îşi pierduse definitiv profesoara.
O săptămână mai târziu, la poarta şcolii de muzică de pe strada Diputacion, Sophie s-a pomenit cu don Ricardo Aldaya, care o aştepta fumând şi răsfoind un ziar. Au încrucişat o privire şi, fără a rosti o vorbă, el a condus-o într-
o clădire aflată la două străzi mai încolo. Era un imobil nou, încă fără chiriaşi. Au urcat până la apartamentul principal.
Don Ricardo a deschis uşa şi i-a făcut loc să intre. Sophie a pătruns în apartament, un labirint de coridoare şi galerii, de pereţi goi şi tavane invizibile. Nu existau mobile, nici tablouri, nici lămpi, nici vreun obiect care să fi identificat acel spaţiu ca fiind o locuinţă. Don Ricardo Aldaya a închis uşa şi cei doi s-au privit.
— M-am gândit tot timpul la tine săptămâna asta. Spune-mi că n-ai făcut la fel şi-am să te las să pleci şi nu mă vei mai vedea niciodată, i-a zis don Ricardo.
Sophie a tăgăduit.
Istoria întâlnirilor lor pe ascuns a durat nouăzeci şi şase de zile. Se vedeau după prânz, întotdeauna în apartamentul acela gol de la intersecţia străzii Diputacion cu Rambla de Cataluna. Marţea şi joia, la ora trei după-amiaza. Uneori, după ce Aldaya pleca, Sophie rămânea singură, plângând sau tremurând în dormitor. Apoi, când venea duminica, Sophie căuta cu disperare în ochii pălărierului vestigii ale femeii care era pe punctul să dispară, urmărindu-i cu nesaţ
