Într-o zi, în timp ce ne plimbam prin claustrul catedralei, Miquel îşi declară încă o dată interesul pentru persoana mea.
M-am uitat la el şi am văzut un om singur, lipsit de speranţă.
Ştiam ce făceam când l-am dus acasă şi m-am lăsat sedusă
de el. Ştiam că îl amăgeam şi că o ştia şi el, însă nu mai aveam nimic pe lume. Aşa am devenit amanţi, din disperare.
Eu vedeam în ochii lui ceea ce aş fi vrut să văd în ai lui Julián. Simţeam că, atunci când mă dăruiam lui, mă
răzbunam pe Julián şi Penelope şi pe tot ceea ce mi se refuzase. Miquel, care era bolnav de dorinţă şi de singurătate, ştia că dragostea noastră era o farsă, însă, chiar şi aşa, nu mă putea părăsi. Bea din ce în ce mai mult şi, de multe ori, abia dacă mă mai putea poseda. Atunci glumea cu amărăciune că, la urma urmei, devenisem un cuplu matrimonial exemplar într-un timp record. Ne făceam rău unul altuia din disperare şi din laşitate. Într-o noapte, cam la un an după întoarcerea mea de la Paris, l-am rugat să-mi spună adevărul despre Penelope. Miquel băuse şi a devenit violent, cum nu-l mai văzusem niciodată până atunci. Plin de mânie, m-a insultat şi m-a acuzat că nu l-am iubit niciodată, că eram o ştioarfă oarecare. Mi-a rupt rochia în fâşii, iar când
a vrut să mă violeze eu m-am întins, oferindu-mă fără să
opun rezistenţă şi plângând în tăcere. Miquel s-a prăbuşit şi m-a implorat să-l iert. Cât mi-ar fi plăcut să-l iubesc pe el, şi nu pe Julián, să fi putut alege să rămân alături de el! Însă
nu puteam. Ne-am îmbrăţişat în întuneric şi i-am cerut iertare pentru tot răul pe care i-l făcusem. Mi-a zis atunci că, dacă asta era într-adevăr ceea ce voiam, avea să-mi povestească adevărul despre Penelope Aldaya. Până şi aici m-am înşelat.
În acea duminică a anului 1919 când Miquel Molier se dusese la gara Francia să-i predea biletul pentru Paris prietenului Julián şi să-şi ia rămas-bun de la el, ştia că
Penelope n-avea să vină la întâlnire. Ştia că, în urmă cu două
zile, când don Ricardo Aldaya se întorsese de la Madrid, nevastă-sa îi mărturisise că îi surprinsese pe Julián şi pe fiica lor Penelope în camera doicii Jacinta. Jorge Aldaya îi dezvăluise lui Miquel cele întâmplate cu o zi înainte, punându-l să jure că nu va spune nimănui nimic, niciodată.
Jorge i-a povestit că, atunci când a primit vestea, don Ricardo a explodat de mânie şi, ţipând ca un nebun, a alergat în camera Penelopei, care, auzind urletele lui taică-său, se închisese cu cheia şi plângea de groază. Don Ricardo a dărâmat uşa în şuturi şi a găsit-o pe Penelope în genunchi, tremurând şi implorându-l s-o ierte. Atunci don Ricardo i-a administrat o palmă care a trântit-o la podea. Nici Jorge n-a fost în stare să repete cuvintele proferate de don Ricardo, care luase foc de mânie. Toţi membrii familiei şi servitorii aşteptau jos, speriaţi, neştiind ce să facă. Jorge s-a ascuns în camera lui, pe întuneric, dar până şi acolo ajungeau strigătele lui don Ricardo. Jacinta a fost concediată chiar în ziua aceea. Don Ricardo n-a catadicsit nici măcar să se uite la ea. Le-a poruncit valeţilor s-o alunge din casă şi i-a ameninţat cu aceeaşi soartă dacă vreunul dintre ei avea să
păstreze legătura cu ea.
Când don Ricardo a coborât în bibliotecă, era miezul nopţii. O lăsase pe Penelope închisă sub cheie în camera care fusese a Jacintei şi a interzis categoric s-o vadă cineva, din familie sau din servitorime. Din camera lui, Jorge şi-a
ascultat părinţii vorbind la etajul inferior. Doctorul a sosit dis-de-dimineaţă. Doamna Aldaya l-a condus până în dormitorul unde o ţineau închisă pe Penelope şi a aşteptat la uşă cât timp a consultat-o medicul. Când a ieşit, doctorul s-a mărginit să încuviinţeze din cap şi să-şi încaseze onorariul.
Jorge l-a auzit pe don Ricardo spunându-i că, dacă va comenta cu cineva ceea ce văzuse acolo, el personal avea să
se asigure că-i va ruina reputaţia şi că-l va împiedica să mai practice vreodată medicina. Până şi Jorge ştia ce însemna asta.
Jorge a mărturisit că era foarte îngrijorat pentru Penelope şi pentru Julián. Nu-şi văzuse niciodată tatăl posedat de o asemenea furie. Chiar ţinând seama de jignirea pe care i-o aduseseră amanţii, nu pricepea proporţiile acelei mânii.
Trebuie să mai fie ceva, a spus el, încă ceva. Don Ricardo dăduse deja ordin ca Julián să fie dat afară de la colegiul San Gabriel şi îl contactase pe tatăl băiatului, pălărierul, ca să-l trimită imediat în armată. Auzind asta, Miquel a hotărât că
nu-i putea spune lui Julián adevărul. Dacă îi dezvăluia că
don Ricardo Aldaya o ţinea închisă pe Penelope şi că ea purta în pântece copilul lor, Julián n-avea să ia niciodată trenul spre Paris. Ştia că, dacă rămânea la Barcelona, asta ar fi însemnat sfârşitul prietenului său. Astfel, se hotărî să-l amăgească şi să-l lase să plece la Paris fără să ştie ce se petrecuse, făcându-l să creadă că Penelope avea să i se alăture mai devreme sau mai târziu. Când şi-a luat rămas-bun de la Julián în ziua aceea, pe peronul gării Francia, Miquel a vrut să creadă că nu era totul pierdut.
După câteva zile, când s-a aflat că Julián dispăruse, s-a dezlănţuit iadul pe pământ. Don Ricardo Aldaya făcea spume la gură. A pus aproape tot departamentul de poliţie să-l caute şi să-l captureze pe fugar, însă fără succes. Atunci l-a acuzat pe pălărier că sabotase planul asupra căruia căzuseră de acord şi l-a ameninţat cu ruina absolută. Pălărierul, care nu înţelegea nimic, a acuzat-o la rândul lui pe nevastă-sa, Sophie, că ticluise fuga fiului infam şi a ameninţat-o că o va arunca în stradă pentru totdeauna. Nimănui nu i-a trecut prim minte că Miquel Moliner fusese cel care pusese la cale
toată povestea. Nimănui, cu excepţia lui Jorge Aldaya, care, după două săptămâni, s-a dus să-l vadă. Acum nu mai emana teama şi îngrijorarea care îl strânseseră ca într-un cleşte în zilele din urmă. Acela era un alt Jorge Aldaya, adult şi lipsit de inocenţa de odinioară. Orice s-ar fi ascuns în spatele mâniei lui don Ricardo, Jorge aflase. Motivul vizitei era succint: i-a spus că ştia că el îl ajutase pe Julián să fugă.
L-a anunţat că nu mai erau prieteni, că nu mai voia să-l vadă
niciodată şi l-a ameninţat că îl va ucide dacă va mai povesti cuiva ceea ce îi dezvăluise el cu două săptămâni în urmă.
După câteva săptămâni, Miquel a primit scrisoarea pe care, sub un nume fals, Julián i-o trimisese de la Paris, dându-i adresa, comunicându-i că era bine şi că îi era dor de el şi întrebând de mama lui şi de Penelope. Includea o scrisoare adresată Penelopei, pe care Miquel trebuia s-o reexpedieze de la Barcelona, prima din multele pe care Penelope n-avea să ajungă să le citească vreodată. Prudent, Miquel a lăsat să se scurgă câteva luni. Îi scria lui Julián săptămânal, referindu-se doar la ceea ce credea el de cuviinţă, adică la mai nimic. La rândul lui, Julián îi vorbea despre Paris, despre cât de greu era totul, despre cât de singur şi de disperat se simţea. Miquel îi trimitea bani, cărţi şi prietenia lui. În fiecare scrisoare, Julián adăuga câte -o misivă pentru Penelope. Miquel le expedia de la oficii poştale diferite, deşi ştia că era în zadar. În scrisorile lui, Julián întreba mereu de Penelope. Miquel nu îi putea spune nimic.
Ştia de la Jacinta că Penelope nu ieşise din casa de pe bulevardul Tibidabo de când taică-său o închisese în camera de la etajul al treilea.
Într-o noapte, Jorge Aldaya i-a ieşit în cale, din întuneric, la două străzi de casă. „Ai venit să mă ucizi?‖, l-a întrebat Miquel. Jorge l-a anunţat că venea să le facă o favoare, lui şi prietenului său Julián. I-a înmânat o scrisoare şi i-a sugerat să facă în aşa fel încât să-i parvină lui Julián, oriunde s-ar fi ascuns acesta. „Spre binele tuturor‖, rosti el solemn. Plicul conţinea o foaie scrisă de mâna Penelopei Aldaya.
Dragă Julián,
Îţi scriu pentru a te anunţa despre viitoarea mea căsătorie şipentru a te ruga să nu-mi mai scrii, să mă uiţi şi să-ţi refaciviaţa. Nu-ţi port pică, însă n-aş fi sinceră dacă nu ţi-aş
mărturisi că nu te-am iubit niciodată şi că niciodată nu te voiputea iubi. Îţi doresc tot binele, oriunde te-ai afla.
Penelope
Miquel citi şi reciti scrisoarea de o mie de ori. Caracterele erau inechivoce, însă n-a crezut că Penelope scrisese acea scrisoare din voinţă proprie. „Oriunde te-ai afla…‖ Penelope ştia perfect unde se afla Julián: la Paris, aşteptând-o. Dacă
se prefăcea că nu-i cunoaşte ascunzătoarea, a reflectat Miquel, era ca să-l protejeze. Tocmai din acest motiv, Miquel nu izbutea să priceapă ce ar fi putut-o determina să scrie acele rânduri. Ce alte ameninţări putea azvârli asupra ei don Ricardo, pe lângă faptul că o ţinea închisă de luni de zile în dormitorul acela, ca pe o deţinută? Penelope ştia mai bine ca oricine că acea scrisoare era o lovitură de pumnal otrăvit în inima lui Julián, un tânăr de nouăsprezece ani, pierdut întrun oraş îndepărtat şi ostil, abandonat de toţi, abia supravieţuind din zadarnica speranţă de a o revedea. De ce anume voia să-l protejeze când îl alunga de lângă ea în felul acela? După ce a meditat îndelung, Miquel a hotărât să nu trimită scrisoarea. Nu înainte de a-i afla cauza. Fără un motiv întemeiat, nu mâna lui avea să împlânte acel pumnal în sufletul prietenului său.
După câteva zile, a aflat că don Ricardo Aldaya, sătul să o tot vadă pe Jacinta Coronado pândind ca o santinelă la poarta casei sale, recursese la multele sale influenţe şi o închisese la balamucul Horta. Când Miquel Moliner a vrut să
o viziteze, nu i s-a dat voie. Jacinta Coronado urma să-şi petreacă primele trei luni într-o celulă izolată. După trei luni de tăcere şi beznă, i-a explicat un doctor, un individ foarte tânăr şi zâmbitor, docilitatea pacientei era garantată.
Urmându-şi un imbold al inimii, Miquel s-a decis să viziteze pensiunea unde locuise Jacinta în lunile după ce fusese
concediată. Când s-a prezentat, patroana şi-a amintit că
Jacinta lăsase un mesaj pe numele lui şi chiria neachitată pe trei săptămâni. A achitat datoria, de a cărei veracitate se îndoia, şi a primit mesajul în care doica îi spunea că, din câte aflase, una dintre fetele în casă, Laura, fusese concediată
