Într-o zi, intrigată, l-am întrebat de ce continua să publice romanele lui Julián Carax şi să piardă bani tot stăruind în acest sens. Drept răspuns, Cabestany s-a dus până la rafturi, a luat un exemplar dintr-o carte a lui Julián şi m-a poftit s-o citesc. Aşa am făcut. Două săptămâni mai târziu, le citisem pe toate. De data asta, întrebarea mea a fost cum era cu putinţă să vindem atât de puţine exemplare din acele romane.
— Nu ştiu, a zis Cabestany. Însă vom încerca în continuare.
Mi s-a părut un gest nobil şi admirabil, care nu prea se potrivea cu imaginea de fenician pe care mi-o formasem
despre domnul Cabestany. Poate că îl judecasem greşit.
Figura lui Julián Carax mă intriga din ce în ce mai mult. Tot ce se referea la el era învăluit în mister. Cel puţin o dată sau de două ori pe lună, cineva suna să întrebe de adresa lui Julián Carax. În curând, am băgat de seamă că era întotdeauna aceeaşi persoană, care se prezenta sub nume diferite. Eu mă limitam să-i spun ceea ce spuneau şi contracopertele cărţilor, că Julián trăia la Paris. Cu timpul, bărbatul respectiv n-a mai sunat. Eu, pentru orice eventualitate, ştersesem adresa lui Carax din arhiva editurii.
Eram singura care îi scriam şi o ştiam pe de rost.
Câteva luni mai târziu, din întâmplare, am dat peste fişele de contabilitate pe care atelierul tipografic i le trimitea domnului Cabestany. Când mi-am aruncat privirea peste ele, am descoperit că editarea cărţilor lui Julián Carax era finanţată integral de un individ străin de întreprindere, despre care nu auzisem niciodată: Miquel Moliner. Mai mult, costurile de tipărire şi distribuire a operelor erau net inferioare faţă de cifra facturată pentru domnul Moliner.
Cifrele nu minţeau: editura făcea bani tipărind cărţi ce urmau să se ducă direct într-o magazie. N-am avut curaj să
pun sub semnul întrebării indiscreţiile financiare ale lui Cabestany. M-am temut că-mi voi pierde postul. Ceea ce am făcut a fost să-mi notez adresa la care trimitea facturile pe numele lui Miquel Moliner, o vilă de pe strada Puertaferrisa.
Am păstrat adresa aceea câteva luni, până când m-am încumetat să-l vizitez. În cele din urmă, conştiinţa a avut câştig de cauză şi m-am prezentat la el acasă, pregătită să-i spun că domnul Cabestany îl escroca. Mi-a zâmbit şi mi-a zis că ştia.
— Fiecare face ce se pricepe mai bine.
L-am întrebat dacă el fusese cel care sunase de atâtea ori ca să afle adresa lui Carax. Mi-a zis că nu şi, cu o expresie sumbră, m-a avertizat că nu trebuia să dau adresa aceea nimănui. Niciodată.
Miquel Moliner era un om enigmatic. Trăia singur într-un palat cu aspect de peşteră, aproape în ruină, care făcea parte din moştenirea tatălui său, un industriaş ce se îmbogăţise
din fabricarea de armament şi, se spunea, din promovarea războaielor. Departe de a trăi în lux, Miquel ducea o existenţă
aproape monahală şi cheltuia acei bani, pe care îi considera mânjiţi de sânge, pentru restaurarea de muzee, catedrale, şcoli, biblioteci, spitale şi pentru ca operele prietenului său din tinereţe, Julián Carax, să fie publicate în oraşul lui natal.
— Banii îmi prisosesc, iar prietenii ca Julián îmi lipsesc, spunea el drept singură explicaţie.
Abia păstra contactul cu fraţii lui şi cu restul familiei, la care se referea ca la nişte străini. Nu se căsătorise şi rareori ieşea din incinta palatului, din care ocupa doar etajul superior. Acolo îşi avea biroul, unde lucra febril, scriind articole şi susţinând rubrici permanente la diferite ziare şi reviste din Madrid şi din Barcelona, traducând texte tehnice din germană şi franceză, făcând corecturi stilistice la enciclopedii şi manuale şcolare… Miquel Moliner suferea de acea boală a hărniciei culpabile şi, cu toate că respecta şi chiar invidia lenea celorlalţi, se ferea de ea ca de ciumă.
Departe de a se făli cu etica lui de lucru, glumea pe seama obsesiei sale de a munci şi o descria ca fiind o formă minoră
de laşitate.
— Cât timp munceşti, nu priveşti viaţa în ochi.
Am devenit prieteni buni aproape fără să ne dăm seama.
Aveam multe în comun, poate chiar prea multe. Miquel îmi vorbea despre cărţi, despre adoratul său doctor Freud, despre muzică, însă mai cu seamă despre vechiul său prieten Julián. Ne întâlneam aproape în fiecare săptămână. Miquel îmi povestea despre zilele petrecute de Julián la colegiul San Gabriel. Avea o colecţie de fotografii vechi, de povestiri scrise de Julián pe când era adolescent. Miquel îl adora pe Julián şi, prin intermediul cuvintelor şi al amintirilor lui, am învăţat să-l descopăr, să născocesc o imagine în absenţă. La un an după ce ne-am cunoscut, Miquel Moliner mi-a mărturisit că
se îndrăgostise de mine. N-am vrut să-l rănesc, dar nici să-l amăgesc. Era imposibil să-l amăgeşti pe Miquel. I-am zis că îl apreciam nespus de mult, că devenise cel mai bun prieten al meu, însă nu eram îndrăgostită de el. Miquel mi-a spus că
ştia asta.
— Eşti îndrăgostită de Julián, dar încă nu ţi-ai dat seama.
În august 1933, Julián mi-a scris, anunţându-mă că
aproape terminase manuscrisul unui nou roman, intitulat Hoţul de catedrale. Cabestany trebuia să reînnoiască nişte contracte cu Gallimard în luna septembrie. Era însă paralizat de câteva săptămâni în urma unui acces de gută şi, ca răsplată pentru devotamentul meu, a hotărât să mă duc eu în Franţa în locul lui, ca să negociez noile contracte şi, în trecere, să-l vizitez pe Julián Carax şi să ridic noua lui lucrare. I-am scris lui Julián, anunţându-mi vizita pentru jumătatea lunii septembrie şi rugându-l, dacă putea, să-mi recomande un hotel modest şi la un preţ accesibil. Julián mi-a răspuns că mă puteam instala acasă la el, într-un apartament modest din cartierul Saint-Germain, ca să
economisesc astfel banii de hotel pentru alte cheltuieli. Cu o zi înainte să plec, l-am vizitat pe Miquel ca să-l întreb dacă
avea vreun mesaj pentru Julián. A şovăit o bucată de vreme, iar apoi mi-a spus că nu.
Prima oară l-am văzut pe Julián în carne şi oase în gara Austerlitz. Toamna venise la Paris pe nepusă masă şi gara era inundată de ceaţă. Am rămas pe peron, în aşteptare, în timp ce pasagerii se îndreptau spre ieşire. În curând am rămas singură şi am văzut un bărbat îmbrăcat într-un pardesiu negru postat la capătul peronului, observându-mă
prin fumul unei ţigări. Pe drum, mă întrebasem adesea cum îl voi recunoaşte pe Julián. Fotografiile cu el pe care le văzusem în colecţia lui Miquel Moliner aveau cel puţin treisprezece-paisprezece ani. M-am uitat într-o parte şi în cealaltă a peronului. Nu mai era nimeni, în afară de silueta aceea şi de mine. Am băgat de seamă că bărbatul mă observa cu o anumită curiozitate, poate aşteptând pe cineva, aşa cum făceam şi eu. Nu putea fi el. După câte ştiam eu, Julián avea pe atunci treizeci şi doi de ani, iar omul acela părea mai în vârstă. Avea părul cărunt şi o expresie de tristeţe sau de oboseală. Prea palid şi prea slab, ori poate că erau la mijloc doar ceaţa şi osteneala drumului. Mă obişnuisem să-mi imaginez un Julián adolescent. M-am apropiat de acel necunoscut şi l-am privit în ochi.
— Julián?
Străinul mi-a zâmbit şi a încuviinţat. Julián Carax avea cel mai frumos zâmbet din lume. Era singurul lucru care mai rămăsese din el.
Julián stătea într-o mansardă în cartierul Saint-Germain.
Locuinţa lui se reducea la două încăperi: un hol cu o bucătărie micuţă, ce dădea spre un balconaş de unde se zăreau turnurile de la Notre Dame ridicându-se dintr-o junglă de acoperişuri şi de ceaţă, şi un dormitor fără ferestre, cu un pat de o persoană. Baia se afla la capătul culoarului de la etajul inferior şi o împărţea cu restul vecinilor. În ansamblu, apartamentul era mai puţin spaţios decât biroul domnului Cabestany. Julián făcuse conştiincios curăţenie şi ordine ca să mă poată primi cu o simplitate respectuoasă. M-am prefăcut încântată de casă, care încă mai mirosea a dezinfectantul şi ceara cu care Julián dăduse mai mult cu zel decât cu îndemânare. Lenjeria de pat se vedea că era nou-nouţă. Mi s-a părut că avea un imprimeu cu balauri şi castele. Lenjerie pentru copii. Julián s-a scuzat, spunând că
o cumpărase la un preţ excepţional, dar că era de calitatea întâi. Cea neimprimată costa dublu, a argumentat el, şi era mai anostă.
Pe hol era o masă de scris din lemn vechi, aşezată cu faţa spre panorama cu turnurile catedralei. Pe ea zăceau maşina Underwood pe care şi-o cumpărase din avansul lui Cabestany şi două teancuri de foi, unul alb şi celălalt scris pe ambele feţe. Julián împărţea apartamentul cu un imens motan alb pe nume Kurtz. Felina mă privea bănuitoare de la picioarele stăpânului, ascuţindu-şi ghearele. Am observat două scaune, un cuier şi mai nimic altceva. Restul erau cărţi.
Ziduri de cărţi acopereau pereţii, de la podea până în tavan, pe două rânduri. În timp ce eu cercetam locul, Julián a oftat.
— E un hotel la două străzi de-aici. Curat, accesibil şi respectabil. Mi-am permis să fac o rezervare…
Am avut îndoieli, însă m-am temut să nu-l jignesc.
