bătrână, care avea să dispară de la sine. Două săptămâni mai târziu, era mai rău.
Cum se îmbrăca mereu în negru, am înţeles prea târziu că
petele acelea de pe mâneci erau de sânge. Am chemat un medic care, de cum l-a consultat, m-a întrebat de ce nu-l chemasem mai devreme. Miquel avea tuberculoză. Ruinat şi bolnav, trăia din amintiri şi din remuşcări. Era omul cel mai amabil şi mai fragil pe care îl cunoscusem, singurul meu prieten. Ne-am căsătorit într-o dimineaţă de februarie, la un tribunal municipal. Călătoria noastră de nuntă s-a limitat la funicularul de pe Tibidabo, cu care am urcat să contemplăm Barcelona de pe terasele din parc, o miniatură de ceţuri. N-am spus nimănui că ne-am căsătorit, nici lui Cabestany, nici tatălui meu, nici familiei lui, care îl credea mort. Am apucat să-i scriu o scrisoare lui Julián, în care îi povesteam totul, însă nu i-am mai trimis-o. Căsătoria noastră a fost una secretă. La câteva luni după nuntă, a bătut la uşă un individ care a spus că se numeşte Jorge Aldaya. Era un om dărâmat,
cu chipul scăldat în sudoare, în ciuda frigului de care plesneau şi pietrele. Când s-au reîntâlnit după mai bine de zece ani, Aldaya a zâmbit amar şi a zis: „Suntem cu toţii blestemaţi, Miquel. Tu, Julián, Fumero şi cu mine‖. A adăugat că motivul vizitei lui era un gest de reconciliere cu vechiul său prieten Miquel, cu încrederea că acesta îi va spune cum îl putea contacta pe Julián Carax, pentru care avea un mesaj foarte important din partea defunctului său tată, don Ricardo Aldaya. Miquel i-a spus că nu ştia unde era Carax.
— De câţiva ani buni am pierdut legătura, a minţit el.
Ultimul lucru pe care l-am aflat despre el e că trăia în Italia.
Aldaya se aştepta la acest răspuns.
— Mă dezamăgeşti, Miquel. Mă bizuiam că timpul şi nenorocirea au să te facă mai înţelept.
— Există dezamăgiri care îi onorează pe cei ce le inspiră.
Aldaya, mic, rahitic, pe punctul de a se prăbuşi în ţăndări de necaz, a râs.
— Fumero vă transmite cele mai sincere felicitări pentru căsătorie, a zis el îndreptându-se spre uşă.
Cuvintele acelea mi-au îngheţat inima. Miquel n-a vrut să
spună nimic, însă în noaptea aceea, în timp ce îl ţineam în braţe şi amândoi încercam zadarnic să aţipim, am ştiut că
Aldaya spusese adevărul. Eram blestemaţi.
Au trecut mai multe luni fără să aflăm nimic de Julián sau de Aldaya. Miquel mai avea câteva colaborări fixe cu ziarele din Barcelona şi din Madrid. Muncea necontenit, aşezat la maşina de scris, distilând ceea ce el numea neghiobii şi hrană pentru cititorii din tramvaie. Eu îmi păstrasem postul la Editura Cabestany, poate pentru că aceea era singura modalitate de a mă simţi mai aproape de Julián. Îmi trimisese o scurtă notă, anunţându-mă că lucra la un nou roman, intitulat Umbra vântului, pe care trăgea nădejde să-l termine în câteva luni. Scrisoarea nu făcea nicio referire la cele petrecute la Paris. Tonul era mai rece şi mai distant ca niciodată. Încercările mele de a-l urî au fost zadarnice.
Începeam să cred că Julián nu era un bărbat, ci o boală.
Miquel nu-şi făcea iluzii în privinţa sentimentelor mele. Îmi
dăruia afecţiunea şi devotamentul său fără să ceară în schimb nimic altceva decât compania şi, poate, discreţia mea. Nu auzeam de pe buzele lui niciun reproş, niciun regret. Cu timpul, am început să simt pentru el o tandreţe infinită, dincolo de prietenia care ne unise şi de compasiunea care, mai apoi, ne condamnase. Miquel deschisese pe numele meu un cont de economii, unde depunea aproape toate veniturile pe care le obţinea scriind articole. Niciodată nu spunea nu când era vorba de o colaborare, de o critică sau de vreo gazetuţă. Scria sub trei pseudonime, între paisprezece şi şaisprezece ore zilnic. Când îl întrebam de ce lucrează atâta, se mărginea să-mi zâmbească sau îmi spunea că, nefăcând nimic, s-ar plictisi. Între noi n-a existat nicio amăgire, nici măcar din acelea fără cuvinte. Miquel ştia că va muri curând, că boala nemiloasă îi mai lăsase la dispoziţie doar câteva luni.
— Trebuie să-mi promiţi că, dacă se întâmplă ceva, vei lua banii ăştia şi te vei recăsători, că vei avea copii şi că ne vei uita pe toţi, pe mine în primul rând.
— Cu cine să mă căsătoresc, Miquel? Nu vorbi prostii.
Uneori îl surprindeam privindu-mă dintr-un ungher, cu un zâmbet blând, ca şi cum simpla contemplare a chipului meu ar fi fost cea mai mare comoară a lui. În fiecare după-amiază
venea să mă aştepte la ieşirea de la editură, singurul lui moment de odihnă din întreaga zi. Eu îl vedeam umblând încovoiat, tuşind şi simulând o tărie ce i se dusese pe apa sâmbetei. Mergeam să luăm masa ori să ne uităm la vitrinele de pe strada Fernando şi apoi ne întorceam acasă, unde el continua să lucreze până după miezul nopţii. Binecuvânta în tăcere fiecare minut pe care îl petreceam împreună şi în fiecare noapte adormea îmbrăţişându-mă, iar eu trebuia să-mi ascund lacrimile iscate de mânia că fusesem incapabilă
să-l iubesc pe omul acela cum mă iubea el pe mine, incapabilă să-i ofer ceea ce aş fi depus la picioarele lui Julián fără să primesc nimic în schimb. În multe nopţi mi-am jurat că aveam să-l uit pe Julián, că aveam să-mi dedic restul vieţii ca să-l fac fericit pe acel sărman şi să-i înapoiez măcar câteva firimituri din ce-mi oferise el. Fusesem amanta lui Julián
două săptămâni, însă urma să fiu nevasta lui Miquel pentru tot restul vieţii mele. Dacă, într-o bună zi, aceste pagini vor ajunge în mâinile tale şi mă vei judeca, aşa cum am făcut şi eu atunci când le-am scris şi m-am privit în această oglindă
de blesteme şi de remuşcări, aşa să-ţi aduci aminte de mine, Daniel.
Manuscrisul ultimului roman al lui Julián a sosit spre sfârşitul anului 1935. Nu ştiu dacă din ciudă sau din teamă, l-am predat tipografului fără să-l citesc. Din ultimele economii ale lui Miquel, editarea fusese deja finanţată cu câteva luni înainte. Lui Cabestany, care încă de pe atunci avea probleme de sănătate, de restul nu-i păsa nici cât negru sub unghie. Chiar în acea săptămână, doctorul care îl consulta pe Miquel a venit să mă vadă la editură, foarte îngrijorat. Mi-a explicat că, dacă Miquel nu-şi reducea ritmul de lucru şi nu se odihnea, până şi puţinul pe care el îl putea face pentru a lupta cu tuberculoza avea să se spulbere.
— Ar trebui să stea la munte, nu în Barcelona, respirând nori de leşie şi de cărbune. El nu-i un motan cu nouă vieţi, cum eu nu-s dădacă. Adu-l dumneata cu picioarele pe pământ. Pe mine nu mă ascultă.
În ziua aceea, la amiază, m-am hotărât să merg acasă şi să
vorbesc cu el. Înainte să deschid uşa apartamentului, am auzit glasuri înăuntru. Miquel discuta cu cineva. La început am crezut să era cineva de la ziar, însă mi s-a părut că aud pomenindu-se numele lui Julián. Am auzit paşi care se apropiau de uşă şi am dat fuga să mă ascund pe palierul de la mansardă. De acolo l-am putut zări pe vizitator.
Un om îmbrăcat în negru, cu trăsături ce exprimau indiferenţă şi buze subţiri ca o cicatrice deschisă. Avea ochi negri, lipsiţi de expresie, nişte ochi de peşte. Înainte să
dispară pe scări în jos, s-a oprit şi şi-a ridicat privirea spre penumbră. M-am lipit de perete, ţinându-mi răsuflarea.
Vizitatorul a rămas acolo preţ de câteva clipe, ca şi când m-ar fi putut mirosi, lingându-şi buzele cu un rânjet canin. Am aşteptat ca paşii să i se stingă de-a binelea înainte să-mi părăsesc ascunzătoarea şi să intru în apartament. În aer plutea un miros de camfor. Miquel stătea lângă fereastră, cu
mâinile căzute de-o parte şi de alta a scaunului. Buzele îi tremurau. L-am întrebat cine era omul acela şi ce voia.
— Era Fumero. A venit să aducă veşti despre Julián.
— Ce ştie el de Julián?
Miquel m-a privit, mai abătut ca niciodată.
— Julián se însoară.
Vestea m-a lăsat fără grai. M-am prăbuşit într-un scaun şi Miquel mi-a luat mâinile. Vorbea cu greu, ostenit. Înainte să
apuc să spun ceva, Miquel mi-a rezumat faptele relatate de Fumero şi ceea ce se putea deduce în această privinţă.
Fumero se folosise de legăturile lui cu poliţia din Paris ca să
