— Trebuie să plecăm de-aici, Julián. Fumero te caută.
Povestea cu Aldaya a fost o capcană.
— Ştiu, a şoptit Carax, fără nicio inflexiune în glas.
— Casa e închisă. De ani de zile nu mai locuieşte nimeni aici, a adăugat Miquel. Hai, ajută-mă să cobor şi să plecăm de-aici.
Carax s-a căţărat din nou pe zid. Când l-a apucat pe Miquel cu amândouă mâinile, a simţit cum trupul prietenului său se mistuise sub hainele prea largi. Abia se mai simţea ceva carne sau muşchi. Ajunşi de partea cealaltă, Carax l-a prins pe Miquel de subsuori şi, sprijinindu-i toată greutatea, s-au îndepărtat în beznă, pe strada Român Macaya.
— Ce-i cu tine? a şoptit Carax.
— Nu-i nimic. Ceva fierbinţeli. Acum îmi revin.
Miquel emana deja mirosul bolii, iar Julián nu l-a mai întrebat nimic. Au coborât pe strada Leon al XIII-lea până la Paseo de San Gervasio, unde se zăreau luminile unei cafenele. S-au refugiat la o masă din spate, departe de intrare şi de ferestre. Doi clienţi vegheau la tejghea, stând la o ţigară, în zgomotul radioului. Chelnerul, un om cu pielea de culoarea cerii şi cu ochii pironiţi în pământ, le-a luat comanda. Brandy călduţ, cafea şi ce se mai găsea de mâncare.
Miquel nu a luat nicio înghiţitură. Carax, lihnit pesemne, a mâncat pentru amândoi. Cei doi prieteni s-au privit în lumina vâscoasă a cafenelei, captivaţi de vraja timpului.
Ultima oară când se văzuseră aveau jumătate din anii pe care îi aveau acum. Se despărţiseră copii, iar acum viaţa îi înapoia unuia din ei un fugar, iar celuilalt un muribund.
Amândoi se întrebau dacă de vină fuseseră cărţile de joc pe care viaţa le dăduse sau felul în care ei le jucaseră.
— Niciodată nu ţi-am mulţumit pentru tot ce ai făcut pentru mine în toţi anii ăştia, Miquel.
— Să nu începi acum. Am făcut ce trebuia şi ce voiam să
fac. N-ai de ce să-mi mulţumeşti.
— Ce mai face Nuria?
— E la fel cum ai lăsat-o.
Carax şi-a coborât privirea.
— Ne-am căsătorit acum câteva luni. Nu ştiu dacă ţi-a scris ca să te înştiinţeze.
Buzele lui Carax au îngheţat, iar el a clătinat încet din cap.
— N-ai dreptul să-i reproşezi nimic, Julián.
— Ştiu. N-am niciun fel de drept.
— De ce n-ai venit la noi, Julián?
— Nu voiam să vă implic.
— Asta nu mai depinde de tine. Unde-ai fost zilele astea?
Am crezut că te-a înghiţit pământul.
— Cam aşa ceva. Am stat acasă. Acasă la taică-meu.
Miquel l-a privit uluit. Julián a început să-i relateze cum, când ajunsese la Barcelona, neştiind încotro s-o apuce, s-a îndreptat spre casa unde crescuse, temându-se că nu va mai găsi pe nimeni. Magazinul de pălării era tot acolo, deschis, iar un bărbat îmbătrânit, fără păr şi fără foc în priviri, lâncezea îndărătul vitrinei. Nu intenţionase să intre şi nici să-i dea de înţeles că se întorsese, însă Antoni Fortuny îşi ridicase privirea spre străinul care stătea de partea cealaltă a vitrinei. Ochii lor s-au întâlnit, iar Julián, deşi ar fi vrut s-o ia la goană, a rămas paralizat. A văzut cum lacrimile se adunau în ochii pălărierului, care s-a târât spre uşă şi a ieşit în stradă, fără grai. Fără a rosti niciun cuvânt, şi-a condus fiul înăuntru, în prăvălie, a coborât obloanele şi, de îndată ce lumea exterioară a rămas pecetluită, l-a îmbrăţişat, tremurând şi hohotind.
Mai târziu, pălărierul i-a explicat că poliţia întrebase de el cu două zile în urmă. Un anume Fumero, un om cu o reputaţie proastă, despre care se spunea că, în urmă cu o lună, fusese în serviciul asasinilor generalului Goded şi acum se dădea drept prietenul anarhiştilor, îi spusese că Julián se întorcea la Barcelona, că îl omorâse pe Jorge Aldaya cu sânge rece la Paris şi că era căutat pentru alte câteva crime, a căror enumerare pălărierul nu s-a mai ostenit s-o asculte. Fumero
se bizuia că, dacă se verifica îndepărtata şi improbabila împrejurare ca fiul risipitor să apară prin zonă, pălărierul avea să-şi facă pe deplin datoria de cetăţean şi să raporteze.
Fortuny i-a spus că, de bună seamă, puteau conta pe el. L-a deranjat că o viperă ca Fumero considera de la sine înţeles că
el era un laş şi, de îndată ce poliţistul a părăsit prăvălia, pălărierul s-a dus ţintă la capela catedralei unde o cunoscuse pe Sophie, pentru a se ruga sfântului să-i îndrume paşii fiului înapoi spre casă, înainte să fie prea târziu. Când Julián a venit la taică-său, pălărierul l-a avertizat asupra primejdiei ce îl ameninţa.
— Orice te-o fi adus la Barcelona, fiule, lasă-mă pe mine s-o fac în locul tău, în timp ce tu te ascunzi în casă. Camera ta a rămas la fel cum ai lăsat-o şi îţi aparţine oricât timp vei avea nevoie de ea.
Julián i-a mărturisit că se întorsese în căutarea Penelopei Aldaya. Pălărierul i-a jurat că el o va găsi şi că o să-i ajute să
fugă într-un loc sigur, departe de Fumero, de trecut, departe de toate.
Câteva zile, Julián a rămas ascuns în apartamentul din Ronda de San Antonio, în timp ce pălărierul cutreiera oraşul încercând să ia urma Penelopei. Îşi petrecea zilele în vechea lui cameră, care, întocmai cum îi spusese tatăl său, era neschimbată, deşi acum totul părea mai mic, ca şi cum casele şi obiectele s-ar micşora cu timpul, ori poate că la mijloc era numai viaţa. Multe din vechile sale caiete erau tot acolo, creioane pe care îşi amintea că le ascuţise în săptămâna când plecase la Paris, cărţi aşteptând să fie citite, haine curate de copil în dulapuri. Pălărierul i-a povestit că
Sophie îl părăsise la scurt timp după ce fugise el şi, cu toate că ani în şir n-a mai ştiut nimic de ea, în cele din urmă îi scrisese din Bogotă, unde trăia cu alt bărbat de ceva vreme.
Îşi scriau regulat, „întotdeauna vorbind despre tine‖, după
cum a mărturisit pălărierul, „fiindcă eşti singurul lucru care ne uneşte‖. Când rostea aceste cuvinte, lui Julián i se părea că pălărierul se îndrăgostise de nevastă-sa abia după ce o pierduse.
— Iubeşti cu adevărat doar o dată în viaţă, Julián, deşi se
poate să nu-ţi dai seama.
