afle unde se ascundea Julián Carax şi să-l ţină sub observaţie. Miquel presupunea că toate acestea s-ar fi putut întâmpla cu câteva luni sau chiar ani în urmă. Ceea ce-l îngrijora nu era că Fumero îl găsise pe Carax, asta era doar o chestiune de timp, ci că se hotărâse să-i dezvăluie asta acum, o dată cu ciudata veste a unei nunţi improbabile.
Cununia, din câte se ştia, urma să aibă loc la începutul verii lui 1936. Despre mireasă nu se ştia decât numele, care în acest caz era mai mult decât suficient: Irene Marceau, patroana stabilimentului unde Julián lucrase ca pianist mai mulţi ani.
— Nu înţeleg, am bâiguit eu. Julián se căsătoreşte cu protectoarea lui?
— Întocmai. Nu e o nuntă. E un contract.
Irene Marceau era mai în vârstă decât Julián cu vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani. Miquel bănuia că Irene hotărâse să aranjeze această cununie cu Julián pentru a-i putea lăsa averea, asigurându-i astfel viitorul.
— Dar îl ajută şi acum. L-a ajutat dintotdeauna.
— Poate că-şi dă seama că nu va fi lângă el pentru totdeauna, a sugerat Miquel.
Ecoul acelor cuvinte era prea copleşitor pentru amândoi.
Am îngenuncheat lângă el şi l-am îmbrăţişat. Mi-am muşcat buzele ca să nu mă vadă plângând.
— Nuria, Julián n-o iubeşte pe femeia aceea, mi-a spus el, crezând că de aceea eram tristă.
— Julián nu iubeşte pe nimeni în afară de el însuşi şi de
cărţile lui blestemate, am murmurat eu.
Mi-am ridicat privirea şi am întâlnit zâmbetul lui Miquel, un zâmbet de copil bătrân şi înţelept.
— Şi ce urmăreşte Fumero scoţând acum la lumină toată
povestea?
Nu ne-a luat prea mult timp ca să aflăm. Câteva zile mai târziu, un Jorge Aldaya fantomatic şi famelic s-a înfăţişat la noi acasă, aprins de furie şi de turbare. Fumero îi povestise că Julián Carax urma să se căsătorească cu o femeie bogată, într-o ceremonie de un fast foiletonistic. Aldaya era ros de câteva zile bune de viziunile pe seama celui ce-i pricinuise nenorocirea, înveşmântat în straie de paradă şi călare pe o avere pe care el o pierduse. Fumero nu-i povestise că Irene Marceau, deşi femeie cu o anumită situaţie economică, era patroana unui bordel şi nu o prinţesă dintr-o poveste vieneză. Nu-i povestise că mireasa era mai în vârstă cu treizeci de ani decât Carax şi nici că, mai curând decât nuntă, era vorba de un act de caritate faţă de un om sfârşit, lipsit de mijloace de subzistenţă. Nu-i povestise nici când, nici unde va avea loc nunta. Se mărginise să arunce aceste seminţe pe terenul unei fantezii ce devora pe dinăuntru puţinul pe care febra neîntreruptă îl lăsase în trupul său sfrijit şi puturos.
— Fumero te-a minţit, Jorge, a zis Miquel.
— Iar tu, regele mincinoşilor, îndrăzneşti să-ţi acuzi semenul, delira Aldaya.
Nu a fost nevoie ca Jorge să-şi dezvăluie gândurile, care, la un corp atât de împuţinat, i se citeau pe chipul cadaveric ca nişte cuvinte pe sub pielea gălbejită. Miquel a văzut limpede care fusese jocul lui Fumero. El fusese cel care îl învăţase să
joace şah, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, la colegiul San Gabriel. Fumero avea strategia unei insecte ucigaşe şi o răbdare de fier. Miquel i-a trimis un bilet lui Julián, ca să-l prevină.
Când Fumero a considerat că era oportun, l-a luat deoparte pe Aldaya, i-a otrăvit inima cu resentimente şi i-a spus că Julián se însura peste trei zile. Argumentase că, ofiţer de poliţie fiind, nu se putea amesteca într-o asemenea
chestiune. Aldaya, totuşi, în calitate de civil, se putea deplasa la Paris pentru a se asigura că nunta aceea nu se va celebra niciodată. „Cum?―, întrebase un Aldaya febril, carbonizat de ură. Provocându-l la un duel chiar în ziua nunţii. Fumero a mers până într-acolo încât i-a făcut rost de arma cu care Jorge era convins că va străpunge inima aceea de piatră, ce ruinase dinastia Aldaya. Ulterior, raportul poliţiei din Paris avea să spună că arma găsită la picioarele lui era defectă şi că nu putea face decât ceea ce a şi făcut: i-a explodat în plină
figură. Fumero ştia asta când i-o dăduse, într-o cutie, pe peronul gării Francia. Ştia prea bine că febra, prostia şi furia oarbă aveau să-l împiedice să-l omoare pe Julián Carax întrun duel perimat, cu onoare şi zori de ziuă, în cimitirul Pere Lachaise. Iar dacă, din întâmplare, ar fi fost în stare să-şi adune puterile şi s-o facă, arma pe care o purta avea misiunea să-l doboare ea pe el. Nu Carax trebuia să moară în acel duel, ci Aldaya. Existenţa lui absurdă, trupul şi sufletul său aflate în suspensie, cărora Fumero le îngăduise răbdător să vegeteze, aveau să-şi încheie astfel reprezentaţia.
Fumero mai ştia că Julián nu va accepta niciodată să se dueleze cu vechiul său coleg, acum muribund şi deplorabil.
De aceea, l-a instruit clar pe Aldaya în privinţa paşilor ce trebuiau urmaţi. Avea să-i spună că scrisoarea prin care, cu ani în urmă, Penelope îl înştiinţa despre nunta ei şi îi cerea să o uite fusese o înşelăciune. Avea să-i dezvăluie că el însuşi, Jorge Aldaya, îşi obligase sora să înşire toate acele minciuni în timp ce ea plângea disperată, proclamându-şi în cele patru zări dragostea nepieritoare pentru Julián. Avea să-i spună că ea îl aşteptase, de atunci, cu sufletul zdrobit şi cu inima însângerată, topindu-se din pricina absenţei lui. Asta avea să fie de-ajuns. De-ajuns pentru ca Julián să apese pe trăgaci şi să-i facă faţa zob în focuri de armă. De-ajuns ca să
uite orice plan de nuntă şi să nu mai poată nutri niciun gând în afara întoarcerii la Barcelona, în căutarea Penelopei şi a unei vieţi irosite. Iar la Barcelona, acea mare pânză de păianjen pe care şi-o însuşise, avea să-l aştepte Fumero.
7
Julián Carax a trecut frontiera cu Franţa cu puţin înainte să izbucnească războiul civil. Prima şi singura ediţie din Umbra vântului ieşise de sub tipar cu două săptămâni în urmă, luând calea cenuşiului anonimat şi a invizibilităţii predecesoarelor sale. Pe atunci, Miquel abia dacă mai putea să muncească şi, cu toate că se aşeza dinaintea maşinii de scris câte două-trei ore pe zi, slăbiciunea şi febra îl împiedicau să aştearnă cuvinte pe hârtie. Pierduse mai multe colaborări din pricina întârzierilor la predarea manuscriselor.
Alte ziare se temeau să-i publice articolele după ce primiseră
mai multe ameninţări anonime. Nu-i mai rămăsese decât o rubrică zilnică în Diario de Barcelona, pe care o semna cu numele Adrian Maltes. Fantoma războiului plutea deja în văzduh. Ţara duhnea a frică. Fără serviciu şi prea slăbit chiar şi pentru a se plânge, Miquel obişnuia să coboare în piaţă ori să meargă până la bulevardul Catedralei, luând mereu cu sine una din cărţile lui Julián, de parcă ar fi fost o amuletă. Ultima oară când îl cântărise doctorul avea mai puţin de şaizeci de kilograme. Am aflat de insurecţia din Maroc de la radio, iar câteva ceasuri mai târziu un coleg de ziar de-al lui Miquel a venit să ne spună că redactorul-şef, Cansinos, fusese ucis cu un foc de armă tras în ceafa, în faţa cafenelei Canaletas, cu două ore în urmă. Nimeni nu îndrăznea să ridice trupul, care rămăsese acolo, mânjind trotuarul cu sânge.
Scurtele, dar intensele zile ale terorii de început nu s-au lăsat aşteptate. Trupele generalului Goded au mărşăluit pe Diagonal şi pe Paseo de Gracia către centru, unde s-a deschis focul. Era într-o duminică şi mulţi barcelonezi ieşiseră în stradă, crezând că aveau să-şi petreacă ziua la iarbă verde, undeva pe şoseaua spre Las Planas. Totuşi, cele mai negre zile ale războiului din Barcelona urmau să vină
abia peste doi ani. La scurt timp după începutul ciocnirilor, trupele generalului Goded s-au predat, printr-un miracol sau prin proasta circulaţie a informaţiei între comandamente.
Guvernul lui Lluis Companys părea să fi redobândit controlul, însă ceea ce se petrecuse în realitate avea o însemnătate cu mult mai mare şi urma să devină evident în săptămânile următoare.
Barcelona trecuse în puterea sindicatelor anarhiste. După
zile de tulburări şi de lupte de stradă, a început să circule zvonul că cei patru generali rebeli fuseseră executaţi în castelul Montjuic, la scurt timp după capitulare. Un prieten al lui Miquel, un ziarist britanic care fusese de faţă, a spus că
plutonul de execuţie era alcătuit din şapte oameni, dar că, în ultima clipă, câteva duzini de miliţieni s-au alăturat festinului. Când s-a deschis focul, trupurile au încasat atâtea gloanţe, încât s-au desprins în bucăţi de nerecunoscut şi au trebuit să fie vârâte în sicrie în stare aproape lichidă. Unii au vrut să creadă că acela fusese finalul conflictului, că trupele fasciste nu aveau să ajungă niciodată la Barcelona şi că
rebeliunea urma să se stingă de la sine. Era doar aperitivul.
Am aflat că Julián era la Barcelona în ziua capitulării lui Goded, când am primit o scrisoare de la Irene Marceau, care ne povestea că Julián îl ucisese pe Jorge Aldaya în cursul unui duel în cimitirul Pere Lachaise. Chiar înainte ca Aldaya să-şi dea ultima suflare, un telefon anonim alertase poliţia în legătură cu cele petrecute. Julián a trebuit să fugă imediat din Paris, urmărit de poliţie, care îl căuta pentru asasinat.
Nu ne-am îndoit nicio clipă în privinţa persoanei care sunase.
Am aşteptat cu sufletul la gură un semn de la Julián pentru a-l avertiza asupra pericolului care îl pândea şi pentru a-l feri de o capcană şi mai cumplită decât aceea întinsă de Fumero: descoperirea adevărului. Trei zile mai târziu, Julián încă nu dăduse niciun semn de viaţă. Miquel nu voia să-mi spună cât era de îngrijorat, însă eu ştiam prea bine ce şi cum gândea.
