Julián se întorsese pentru Penelope, nu pentru noi.
— Ce se va întâmpla când va afla adevărul? întrebam eu.
— Vom avea noi grijă să nu se întâmple asta, răspundea Miquel.
Deocamdată, primul lucru pe care avea să-l constate era că familia Aldaya dispăruse fără urmă. Nu avea să găsească
prea multe locuri de unde să înceapă s-o caute pe Penelope.
Am făcut o listă cu aceste locuri şi ne-am început periplul.
Vila de pe bulevardul Tibidabo nu mai era decât o proprietate pustie, eşuată îndărătul unor lanţuri şi văluri de iederă. Un florar ambulant care vindea buchete de trandafiri şi de garoafe peste drum, la colţul străzii, ne-a zis că îşi amintea de o singură persoană care se apropiase de casă recent, însă
era vorba de un bărbat în puterea vârstei, aproape bătrân şi niţel şchiop.
— Tare era parşiv, adevăru-i. Am vrut să-i vând o garoafă
pentru butonieră şi m-a trimis la naiba, zicând că e război şi că nu-i momentul pentru flori.
Nu mai văzuse pe nimeni. Miquel a cumpărat de la el câţiva trandafiri veştejiţi şi, pentru orice eventualitate, i-a lăsat numărul de telefon de la redacţia ziarului Diario de Barcelona, ca să-i lase acolo un mesaj dacă cumva apărea cineva care semăna cu Carax. De acolo, următoarea oprire am făcut-o la colegiul San Gabriel, unde Miquel s-a reîntâlnit cu Fernando Ramos, fostul său coleg de şcoală.
Fernado era acum profesor de latină şi de greacă şi purta sutană. Când l-a văzut pe Miquel într-o stare de sănătate atât de precară, i s-a făcut inima cât un purice. Ne-a spus că
nu primise vizita lui Julián, însă a promis că avea să ia legătura cu noi dacă se întâmpla asta şi că va încerca să-l reţină. Fumero trecuse pe-acolo înaintea noastră, ne-a mărturisit el înfricoşat. Acum îşi spunea inspectorul Fumero şi îl prevenise că, în vreme de război, era mai sănătos pentru el să fie cu băgare de seamă.
— Multă lume are să moară foarte curând, iar uniformele, de preot sau de soldat, nu stau în calea gloanţelor…
Fernando Ramos ne-a mărturisit că nu era limpede cărui corp sau grup îi aparţinea Fumero şi că el nu cutezase să-l întrebe. Mi-e cu neputinţă să-ţi descriu acele prime zile de război la Barcelona, Daniel. Văzduhul părea otrăvit de frică şi de ură. Privirile erau suspicioase, iar străzile miroseau aidoma unei tăceri ce se resimţea şi în stomac. În fiecare zi, în fiecare ceas, circulau noi zvonuri şi şoapte. Îmi amintesc de o noapte când, întorcându-ne spre casă, Miquel şi cu mine coboram pe Rambla. Era pustiu, nu umbla nici ţipenie.
Miquel privea faţadele, chipurile ascunse pe după obloane ce pândeau întunericul din stradă şi zicea că se pot auzi cuţitele ascuţindu-se dincolo de pereţi.
A doua zi ne-am dus la magazinul de pălării Fortuny, fără
mari speranţe că-l vom găsi acolo pe Julián. Un vecin de scară ne-a spus că pălărierul era îngrozit de altercaţiile din ultimele zile şi că se închisese în prăvălie. Oricât am bătut la uşă, n-a vrut să ne deschidă. În după-amiaza aceea avusese loc un schimb de focuri la câteva străzi de acolo, iar bălţile de sânge erau încă proaspete în Ronda de San Antonio, unde cadavrul unui cal rămăsese doborât pe caldarâm, la discreţia câinilor vagabonzi, care începuseră să-i deschidă burta trăgând cu colţii, în timp ce câţiva copii se uitau şi azvârleau în ei cu pietre. Tot ce am izbutit a fost să-i vedem faţa înfricoşată printre obloanele de la intrare. I-am spus că îl căutam pe fiul său, Julián. Pălărierul ne-a răspuns că fiul lui era mort şi că ori plecam, ori avea să cheme poliţia. Ne -am îndepărtat descurajaţi.
Zile în şir am străbătut cafenele şi magazine, întrebând de Julián. Am cercetat în hoteluri şi pensiuni, în gări, în băncile unde ar fi putut merge să schimbe bani… Nimeni nu-şi amintea de un bărbat care să se fi potrivit cu descrierea lui Julián. Ne-am temut că, poate, căzuse în mâna lui Fumero, iar Miquel l-a rugat pe unul dintre colegii lui de la ziar, care avea relaţii la comisariat, să afle dacă Julián nu intrase la închisoare. Nu exista niciun indiciu că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Trecuseră două săptămâni şi parcă îl înghiţise pământul.
Miquel abia mai dormea, aşteptând veşti despre prietenul său. Într-o seară, Miquel s-a întors de la plimbarea lui de după-amiază cu o sticlă de vin de Porto, nici mai mult, nici mai puţin. Îi fusese dăruită la ziar, mi-a zis, fiindcă directorul adjunct îi comunicase că nu-i vor mai putea publica rubrica permanentă.
— Nu vor să aibă necazuri, şi îi înţeleg.
— Şi ce-ai să faci?
— Am să mă îmbăt, deocamdată.
Miquel abia dacă a băut o jumătate de pahar, însă eu am
înghiţit aproape toată sticla, pe negândite şi pe stomacul gol.
Era aproape miezul nopţii când m-a cuprins un somn de neînvins şi m-am prăbuşit pe sofa. Am visat că Miquel mă
săruta pe frunte şi mă acoperea cu o pătură. Când m-am trezit, am simţit o durere de cap teribilă, în care am recunoscut preludiul unei mahmureli feroce. M-am dus să-l caut pe Miquel, ca să blestem ceasul când îi venise în minte să mă îmbete, însă mi-am dat seama că eram singură în apartament. M-am apropiat de birou şi am văzut pe maşina de scris un bilet în care mă ruga să nu mă alarmez şi să-l aştept acolo. Plecase în căutarea lui Julián şi, cât de repede, avea să-l aducă acasă. În încheiere îmi spunea că mă
iubeşte. Biletul mi-a căzut din mână. Am băgat atunci de seamă că, înainte să iasă, Miquel îşi luase lucrurile de pe birou, ca şi când n-ar mai fi avut de gând să-l folosească, şi mi-am dat seama că nu aveam să-l mai revăd vreodată.
8
În după-amiaza aceea, vânzătorul de flori sunase la redacţia ziarului Diario de Barcelona şi lăsase pentru Miquel un mesaj prin care îl informa că îl văzuse pe bărbatul pe care i-l descrisesem dând târcoale pe lângă vilă, ca un spectru.
Era trecut de miezul nopţii când Miquel a ajuns la numărul 32 de pe bulevardul Tibidabo, o vale lugubră şi pustie, străpunsă de săgeţile lunii ce se strecurau printre copaci. Cu toate că nu-l mai văzuse de şaptesprezece ani, Miquel a recunoscut la Julián mersul acela uşor, parcă felin. Silueta lui se prelingea în penumbra grădinii, pe lângă fântână.
Julián sărise peste îngrăditură şi pândea casa asemenea unui animal neliniştit. Miquel l-ar fi putut striga de acolo, însă a preferat să nu alerteze nişte posibili martori. Avea impresia că priviri furişe spionau bulevardul de la ferestrele întunecate ale caselor învecinate. A înconjurat zidul proprietăţii până în partea care dădea către fostele terenuri de tenis şi garaje. A putut recunoaşte scobiturile în piatră pe care Julián le folosise ca trepte şi plăcuţele desprinse din zid.
S-a căţărat aproape fără să-şi tragă răsuflarea, simţind puternice înţepături în piept şi şfichiuiri de orbire în priviri.
S-a întins pe zid, cu mâinile tremurând, şi l-a chemat pe Julián în şoaptă. Silueta care dădea ocol fântânii a rămas nemişcată, aidoma statuilor din preajmă. Miquel a putut vedea strălucirea unor ochi aţintiţi asupra lui. S-a întrebat dacă Julián o să-l recunoască, după şaptesprezece ani şi după o boală care scosese şi sufletul din el. Silueta s-a apropiat încetişor, ţinând în mâna dreaptă un obiect strălucitor şi alungit. Un ciob de sticlă.
— Julián… a şoptit Miquel.
Silueta s-a oprit brusc. Miquel a auzit ciobul căzând pe pietriş. Chipul lui Julián s-a desprins din întuneric. O barbă
de două săptămâni îi acoperea trăsăturile, acum mai ascuţite.
— Miquel?
Incapabil să sară de partea cealaltă sau măcar să facă
drumul îndărăt spre stradă, Miquel a întins mâna. Julián s-a ridicat pe lângă zid şi, strângând cu putere pumnul prietenului, i-a atins faţa cu palma. S-au privit în tăcere îndelung, flecare intuind rănile pe care viaţa i le pricinuise celuilalt.
