zile. Miquel îşi lăsase toate actele în casă înainte să plece.
Ceea ce au găsit funcţionarii de la camera mortuară a fost un paşaport distrus, pe numele lui Julián Carax, şi un exemplar din Umbra vântului. Poliţia a tras concluzia că defunctul era Carax. Paşaportul încă menţiona ca domiciliu apartamentul familiei Fortuny din Ronda de San Antonio.
La ora aceea, vestea ajunsese deja la urechile lui Fumero, care s-a deplasat la morgă pentru a-şi lua rămas-bun de la Julián. Acolo s-a întâlnit cu pălărierul, pe care poliţia îl căutase pentru identificarea trupului neînsufleţit. Domnul Fortuny, care nu-l mai văzuse pe Julián de două zile, se temea de ce era mai rău. Când a recunoscut corpul celui care, cu doar o săptămână în urmă, îi bătuse la uşă
întrebând de Julián (şi pe care îl luase drept un zbir de-al lui Fumero) a început să strige şi dus a fost. Poliţia a considerat că acea reacţie însemna că îşi recunoscuse fiul. Fumero, care asistase la scenă, s-a apropiat de corp şi l-a examinat în tăcere. De şaptesprezece ani nu-l mai văzuse pe Carax. Când l-a recunoscut pe Miquel Moliner, s-a mărginit să zâmbească
şi a semnat raportul legist, confirmând că trupul neînsufleţit era al lui Julián Carax şi ordonând să fie depus imediat într-o groapă comună din Montjuic.
Mult timp m-am întrebat de ce-o fi făcut Fumero aşa ceva.
Însă la mijloc nu era altceva decât logica lui. Murind cu identitatea lui Julián, Miquel îi oferise, fără să vrea, alibiul perfect. Din momentul acela, Julián Carax nu mai exista. Nu mai era nicio constrângere legală prin care Fumero să poată
fi pus în legătură cu omul pe care, mai devreme sau mai târziu, spera să-l întâlnească şi să-l ucidă. Erau zile de război şi prea puţină lume avea să ceară explicaţii pentru moartea cuiva care nu avea nici măcar un nume. Julián îşi pierduse identitatea. Era o umbră. Am rămas două zile în casă, aşteptându-i pe Miquel sau pe Julián, crezând că
înnebunesc. În a treia zi, luni, m-am dus la lucru, la editură.
Domnul Cabestany fusese internat în spital în urmă cu câteva săptămâni şi nu avea să se mai întoarcă la birou. Fiul său cel mare, Alvaro, preluase afacerea. N-am spus nimic nimănui. N-aveam cui.
Chiar în dimineaţa aceea, am primit la editură un telefon de la un funcţionar de la morgă, Manuel Gutierrez Fonseca.
Domnul Gutierrez Fonseca mi-a explicat că trupul unui anume Julián Carax sosise la camera mortuară şi că, făcând o legătură între paşaportul defunctului şi numele autorului cărţii aflate asupra sa când a ajuns la morgă şi bănuind, dacă nu o încălcare clară, măcar o anumită relaxare în respectarea regulamentului din partea poliţiei, simţise că
avea datoria morală de a suna la editură pentru a raporta cele întâmplate. Când l-am auzit, am crezut că mor. Primul lucru la care m-am gândit a fost că era vorba de o capcană a lui Fumero. Domnul Gutierrez Fonseca se exprima îngrijit, ca un funcţionar conştiincios, cu toate că ceva în plus picura în glasul lui, ceva ce el însuşi n-ar fi putut explica. Primisem telefonul în biroul domnului Cabestany. Slavă Domnului, Alvaro ieşise să ia masa şi eram singură, altminteri mi-ar fi fost greu să explic lacrimile şi tremurul mâinilor în timp ce ţineam telefonul. Gutierrez Fonseca mi-a spus că găsise de cuviinţă să ne informeze asupra celor petrecute.
I-am mulţumit pentru telefon cu acea formalitate falsă a conversaţiilor codificate. De cum am pus telefonul în furcă, am închis uşa biroului şi mi-am muşcat pumnii ca să nu
urlu. M-am spălat pe faţă şi m-am dus acasă numaidecât, lăsându-i mesaj lui Alvaro că eram bolnavă şi că a doua zi aveam să vin cu o oră mai devreme pentru a mă pune la zi cu corespondenţa. A trebuit să fac un efort ca să nu alerg pe stradă, ca să păşesc cu acea parcimonie anonimă şi cenuşie a celor ce nu au secrete. Când am vârât cheia în uşa apartamentului, mi-am dat seama că broasca fusese forţată.
Am rămas paralizată. Mânerul începea să se rotească din interior. M-am întrebat dacă o să mor aşa, într-o scară de bloc întunecată, neştiind ce se întâmplase cu Miquel. Uşa s-a deschis şi m-am pomenit faţă în faţă cu privirea întunecată a lui Julián Carax. Dumnezeu să mă ierte, însă în clipa aceea am simţit că revin la viaţă şi-am mulţumit cerului că mi-l înapoia pe Julián în locul lui Miquel.
Ne-am contopit într-o îmbrăţişare ce nu se mai sfârşea, însă când i-am căutat buzele, Julián s-a retras şi a coborât privirea. Am închis uşa şi, luându-l de mână, l-am condus în dormitor. Ne-am întins pe pat, îmbrăţişaţi în tăcere. Se lăsa seara şi umbrele apartamentului ardeau de purpură. În depărtare s-au auzit nişte împuşcături izolate, ca în fiecare noapte de când începuse războiul. Julián plângea la pieptul meu şi am simţit cum mă năpădea o sfârşeală ce nu putea fi spusă în cuvinte. Mai târziu, după ce s-a lăsat noaptea, buzele noastre s-au întâlnit şi, la adăpostul acelei bezne apăsătoare, ne-am scos hainele ce miroseau a frică şi a moarte. Am vrut să mi-l amintesc pe Miquel, însă focul acelor mâini pe pântecele meu mi-a topit pudoarea şi durerea. Am vrut să mă pierd în ele şi să nu mă mai întorc, deşi ştiam că
în zori, epuizaţi şi, poate, bolnavi de dispreţ, nu ne vom putea privi în ochi fără să ne întrebăm în cine ne transformaserăm.
10
M-a trezit clipocitul ploii, dis-de-dimineaţă. Patul era gol, iar camera – prinsă într-o întunecime cenuşie.
L-am găsit pe Julián aşezat în faţa fostului birou al lui Miquel, mângâind clapele maşinii sale de scris. Şi-a ridicat privirea şi mi-a oferit zâmbetul acela călduţ şi îndepărtat, care spunea că nu va fi niciodată al meu. Am simţit nevoia să-i arunc în faţă adevărul, să-l rănesc. Ar fi fost atât de uşor. Să-i dezvălui că Penelope era moartă. Că trăia din amăgiri. Că eu eram tot ce mai avea acum pe lume.
— Nu trebuia să mă întorc niciodată la Barcelona, a şoptit el, scuturând din cap.
Am îngenuncheat lângă el.
— Ceea ce cauţi tu nu-i aici, Julián. Hai să plecăm.
Amândoi. Departe. Cât încă mai e vreme.
Julián m-a privit lung, fără să clipească.
— Tu ştii ceva ce nu mi-ai spus, nu-i aşa? m-a întrebat.
Am tăgăduit, înghiţind în sec. Julián s-a mărginit să
încuviinţeze.
— În noaptea asta o să mă întorc acolo.
— Julián, te rog…
— Trebuie să fiu sigur.
— Atunci o să vin cu tine.
— Nu.
— Ultima oară când am rămas să aştept aici, l-am pierdut pe Miquel. Dacă tu te duci, vin şi eu.
— Asta n-are nicio legătură cu tine, Nuria. E ceva ce mă
priveşte doar pe mine.
M-am întrebat dacă într-adevăr îşi dădea seama cât de rău îmi făceau cuvintele lui sau dacă îi păsa câtuşi de puţin.
— Aşa crezi tu.
A vrut să-mi mângâie obrazul, dar i-am îndepărtat mâna.
