— Julián?
N-am auzit decât tăcerea. Puteam zări umbra lui Julián, nemişcată, la capătul de jos al scării. Am trecut pragul şi am coborât
treptele.
Am
pătruns
într-o
încăpere
dreptunghiulară, cu pereţi de marmură. Răspândea un frig intens şi pătrunzător. Cele două lespezi erau acoperite de un văl din pânze de păianjen, care s-a destrămat ca o mătase
putrezită la flacăra lămpii. Marmura albă era brăzdată de lacrimi negre de umezeală ce parcă sângerau din adânciturile lăsate de dalta gravorului. Zăceau una lângă cealaltă, ca nişte blesteme înlănţuite.
Penelope Aldaya
1902-1919
David Aldaya
1919
11
De multe ori am stat şi m-am gândit la momentul acela de tăcere, încercând să-mi imaginez ce-o fi simţit Julián când a constatat că femeia pe care o aşteptase vreme de şaptesprezece ani era moartă, că fiul lor se dusese o dată cu ea, că viaţa pe care o visase, singura sa îmbărbătare, nu existase niciodată. Majoritatea dintre noi avem norocul, sau ghinionul, de a vedea cum viaţa ni se surpă încetul cu încetul, aproape fără să băgăm de seamă. Julián a avut această certitudine în câteva secunde. O clipă, am crezut că
are s-o ia la goană pe scări în sus, că va fugi de locul acela blestemat şi că nu-l voi mai vedea niciodată. Poate că ar fl fost mai bine aşa.
Îmi aduc aminte cum flacăra lămpii s-a stins încetişor şi cum silueta lui s-a pierdut în tenebre. L-am căutat prin beznă. L-am găsit tremurând, mut. Abia se putea ţine pe picioare şi s-a târât într-un ungher. L-am îmbrăţişat şi l-am sărutat pe frunte. Nu se mişca. I-am pipăit faţa cu degetele, însă n-am găsit lacrimi. Am crezut că, poate, în mod inconştient, o ştiuse de-a lungul tuturor acestor ani, că, poate, întâlnirea aceea era necesară pentru a înfrunta certitudinea şi a se elibera. Ajunsesem la capătul drumului.
Acum Julián avea să înţeleagă că nimic nu-l mai reţinea la Barcelona şi că vom pleca departe. Am vrut să cred că soarta noastră se va schimba şi că Penelope ne iertase.
Am căutat lampa pe jos şi am aprins-o din nou. Julián privea în gol, străin de flacăra albastră. I-am luat capul în mâini şi l-am silit să mă privească. Am dat peste nişte ochi fără viaţă, mistuiţi de mânie şi de înfrângere. Am simţit cum otrava urii i se răspândea încet prin vene şi i-am putut citi gândurile. Mă ura pentru că îl minţisem. Îl ura pe Miquel pentru că voise să-i dăruiască o viaţă care îl chinuia ca o rană deschisă. Însă mai presus de toate îl ura pe cel ce dezlănţuise toată acea nenorocire, acea dâră de moarte şi mizerie: pe el însuşi. Ura acele cărţi mizerabile cărora le închinase viaţa şi de care nu-i păsa nimănui. Ura o existenţă
încredinţată amăgirii şi minciunii. Ura fiecare secundă
smulsă şi flecare respiraţie.
Se uita la mine fără să clipească, aşa cum te uiţi la un străin sau la un obiect necunoscut. Eu clătinam încet din cap, căutându-i mâinile. S-a desprins dintr-o dată şi s-a ridicat în picioare. Am încercat să-l apuc de braţ, însă m-a împins spre perete. L-am văzut urcând scara în tăcere, un om pe care nu-l mai cunoşteam. Julián Carax era mort.
Când am ieşit în grădina vilei, nu era nici urmă de el. Am escaladat zidul şi am sărit de partea cealaltă. Străzile dezolate sângerau sub ploaie. I-am strigat numele, păşind în mijlocul bulevardului pustiu. Nimeni nu mi-a răspuns la chemare. Când m-am întors acasă, era aproape patru dimineaţa. Apartamentul era înecat în fum şi mirosea a ars.
Julián fusese pe-acolo. Am alergat să deschid ferestrele. Pe birou am găsit un penar ce conţinea stiloul pe care i-l cumpărasem cu ani în urmă la Paris, stiloul pentru care plătisem o avere în virtutea presupusă a faptului că îi aparţinuse lui Alexandre Dumas sau lui Victor Hugo. Fumul provenea de la boiler. Am deschis capacul şi am constatat că
Julián azvârlise înăuntru toate exemplarele din romanele sale, pe care le luase de pe rafturi. Abia se mai zăreau titlurile pe cotoarele de piele. Restul se preschimbase în cenuşă.
Câteva ceasuri mai târziu, când m-am dus la editură, în cursul dimineţii, Alvaro Cabestany m-a chemat la el în birou.
Taică-său abia mai trecea pe la serviciu şi medicii îi spuseseră că zilele îi erau numărate, la fel ca ale postului meu la firmă. Fiul lui Cabestany m-a anunţat că, în dimineaţa aceea, la prima oră, se prezentase un domn pe nume Lain Coubert, interesat să achiziţioneze toate exemplarele din romanele lui Julián Carax rămase în stocuri.
Fiul editorului i-a spus că avea o magazie plină la Pueblo Nuevo, însă că erau la mare cerere şi, ca atare, a pretins un preţ mai mare decât cel oferit de Coubert. Acesta n-a muşcat momeala şi s-a dus învârtindu-se. Acum, Cabestany voia ca eu să-l localizez pe numitul Lain Coubert şi să-i accept oferta. I-am spus smintitului că Lain Coubert nu exista, că
era un personaj dintr-un roman al lui Carax. Că nu avea niciun interes să-i cumpere cărţile; voia să afle doar unde se aflau. Domnul Cabestany obişnuia să păstreze câte un exemplar din titlurile publicate de editură în biblioteca de la sediu, inclusiv operele lui Julián Carax. M-am strecurat în biroul lui şi le-am luat cu mine.
Chiar în după-amiaza aceea l-am vizitat pe tata la Cimitirul Cărţilor Uitate şi le-am ascuns undeva unde nimeni, mai ales Julián, nu le-ar fi putut găsi. Când am ieşit de acolo, se înnoptase. Mergând pe Rambla în jos, am ajuns până la Barceloneta şi m-am dus pe plajă, căutând locul de unde privisem marea cu Julián. Rugul de flăcări de la magazia din Pueblo Nuevo se zărea în depărtare, dâra de culoarea chihlimbarului răspândindu-se peste mare, iar spiralele de foc şi de fum urcând la cer asemenea unor şerpi de lumină. Când pompierii au izbutit să stingă flăcările, cu puţin înainte să se crape de ziuă, nu mai rămăsese nimic, în afara scheletului de cărămizi şi metal ce susţinea bolta. Acolo l-am găsit pe Lluis Carbo, care lucrase ca paznic de noapte vreme de zece ani. Se uita la molozul fumegând, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Sprâncenele şi părul de pe braţe îi arseseră, iar pielea îi strălucea aidoma bronzului umed. El a fost cel care mi-a povestit că flăcările începuseră imediat după miezul nopţii şi că devoraseră zeci de mii de cărţi până
când, în zori, au capitulat dinaintea unui râu de cenuşă.
Lluis avea în mână câteva cărţi pe care izbutise să le salveze, nişte colecţii de versuri de Verdaguer şi două tomuri din Istoria Revoluţiei franceze. Atâta supravieţuise. Mai mulţi membri ai sindicatului dăduseră fuga în ajutorul pompierilor.
Unul dintre ei mi-a povestit că pompierii găsiseră un trup ars printre dărâmături. Îl crezuseră mort, însă unul dintre ei a băgat de seamă că încă mai respira; îl duseseră la Hospital del Mar.
L-am recunoscut după ochi. Focul îi devorase pielea, mâinile şi părul. Flăcările îi biciuiseră şi îi sfâşiaseră hainele şi tot trupul îi era o rană vie ce supura prin bandaje. Îl depuseseră într-o încăpere separată, la capătul unui coridor cu vedere la plajă, amorţit de morfină, aşteptând să moară.
Am vrut să-i ţin mâna, însă una dintre infirmiere m-a avertizat că nu prea mai era carne sub bandaj. Focul îi distrusese pleoapele şi privirea lui înfrunta vidul perpetuu.
Infirmiera care m-a găsit căzută pe podea, plângând, m-a întrebat dacă ştiu cine e. I-am zis că da, că e soţul meu.
Când un preot rapace şi-a făcut apariţia pentru a-i da ultima împărtăşanie, l-am pus pe fugă cu ţipetele mele. Trei zile mai târziu, Julián era încă viu. Doctorii mi-au spus că e un miracol, că pofta de a trăi îl menţinea în viaţă cu o forţă cu care medicina nu era în stare să se ia la întrecere. Se înşelau.
Nu era pofta de a trăi. Era ura. O săptămână mai târziu, fiindcă trupul acela scorojit de moarte refuza să se stingă, a fost internat oficial sub numele Miquel Moliner. Avea să
rămână acolo vreme de unsprezece luni. Mereu în tăcere, cu privirea arzătoare, fără odihnă.
Eu mă duceam zilnic la spital. În curând, infirmierele au început să mă tutuiască şi să mă invite să iau masa cu ele.
