I-am scris mamei acestuia, la Bogota, în numele unui presupus avocat cu care răposatul domn Fortuny se consultase în ultimele lui zile pentru a-şi pune treburile în ordine. O informam că, întrucât pălărierul decedase fără
testament, averea lui, care cuprindea apartamentul din Ronda de San Antonio şi prăvălia situată în acelaşi imobil, se afla acum, teoretic, în proprietatea fiului său Julián, despre care se bănuia că trăieşte în exil, la Paris. Având în vedere că
drepturile de succesiune nu fuseseră stabilite, iar ea se afla în străinătate, avocatul, pe care l-am botezat Jose Maria Requejo, în amintirea primului băiat care m-a sărutat pe gură, îi cerea autorizaţia pentru a putea iniţia demersurile necesare şi a soluţiona transferul de proprietate pe numele fiului său Julián, cu care avea de gând să intre în legătură
prin Ambasada Spaniei de la Paris, asumându-şi statutul de titular al acestora cu caracter temporar şi tranzitoriu, precum şi o compensaţie economică. De asemenea, îi ceream să intre în legătură cu administratorul imobilului pentru ca acesta să expedieze actele şi plăţile corespunzătoare cheltuielilor proprietăţii la biroul avocatului Requejo, pe numele căruia am deschis o căsuţă poştală şi căruia i-am
atribuit o adresă fictivă, un fost garaj dezafectat aflat la două
străzi de vila în ruină a familiei Aldaya. Eu speram că, orbită
de posibilitatea de a-l ajuta pe Julián şi de a reintra în legătură cu el, Sophie nu avea să pună sub semnul întrebării tot acel hăţiş avocăţesc şi că va accepta să ne ajute, dată
fiind situaţia ei prosperă din îndepărtata Bolivie.
Două luni mai târziu, administratorul imobilului a început să primească un virament lunar, acoperind cheltuielile pentru apartamentul din Ronda de San Antonio şi onorariul destinat biroului de avocatură al lui Jose Maria Requejo, pe care el îl expedia apoi, sub formă de cec la purtător, la căsuţa poştală 2321 din Barcelona, întocmai cum îi indica Sophie Carax în scrisori. După cum am observat, administratorul îşi păstra un procent neautorizat în fiecare lună, însă am preferat să nu zic nimic. În felul acesta, el era mulţumit şi nu punea întrebări dinaintea unui câştig atât de lesnicios. Din ce rămânea, Julián şi cu mine aveam cu ce supravieţui. Aşa au trecut câţiva ani cumpliţi, fără speranţă. Încetul cu încetul, obţinusem câte ceva de lucru ca traducătoare. Acum nimeni nu-şi mai amintea de Cabestany şi se practica o politică a iertării, a uitării grabnice, lăsând la o parte vechile rivalităţi şi resentimente. Eu trăiam sub ameninţarea permanentă că Fumero se va hotărî să scormonească prin trecut, pornind-o din nou pe urmele lui Julián. Uneori încercam să mă conving singură că nu, că l-o fi dat drept mort o dată pentru totdeauna sau că o fi uitat de el. Fumero nu mai era ucigaşul din anii trecuţi. Acum era o persoană
publică, un om cu o carieră în cadrul regimului, care nu-şi putea permite luxul fantomei lui Julián Carax. Alteori mă
trezeam în miez de noapte, cu inima bătându-mi puternic, leoarcă de sudoare, crezând că poliţia bătea la uşă. Mă
temeam că vreunul din vecini avea bănuieli în privinţa acelui soţ bolnav, care nu ieşea niciodată din casă, care uneori plângea sau lovea în pereţi ca un nebun, şi că ne va denunţa la poliţie. Mă temeam că Julián va fugi din nou, că se va hotărî să plece iar în căutarea cărţilor lui ca să le ardă, ca să
ardă puţinul care mai rămăsese din el însuşi, ştergând astfel orice semn că existase vreodată. De atâta teamă, am uitat că
îmbătrâneam, că viaţa mă ocolea, că îmi sacrificasem tinereţea iubind un om distrus, fără suflet, un spectru şi nimic mai mult.
Însă anii au trecut în pace. Timpul trece cu atât mai grabnic cu cât e mai gol. Vieţile lipsite de semnificaţie ocolesc pe departe, asemenea unor trenuri ce nu opresc în gară.
Între timp, cicatricele războiului se închideau prin forţa împrejurărilor. Am găsit de lucru la două edituri. Îmi petreceam cea mai mare parte a zilei în afara casei. Am avut amanţi fără nume, chipuri disperate pe care le întâlneam într-un cinematograf sau în metrou, cu care făceam schimb de singurătate. Apoi, în mod absurd, vinovăţia mă rodea şi, când îl vedeam pe Julián, îmi venea să plâng şi juram că nu-l voi mai trăda niciodată, ca şi cum i-aş fi datorat ceva. În autobuz ori pe stradă, mă surprindeam uitându-mă la alte femei, mai tinere decât mine, ducând copii de mână. Păreau fericite sau împăcate, de parcă acele mici făpturi, în insuficienţa lor, ar fi umplut toate golurile râmase fără
răspuns. Atunci îmi aduceam aminte de zilele când, fantazând, ajunsesem să mă imaginez ca una dintre femeile acelea, cu un copil în braţe, un copil al lui Julián. Apoi îmi aminteam că fusese război şi că cei care îl înlesniseră
fuseseră şi ei cândva copii.
Într-o zi, când începusem să cred că lumea uitase de noi, un individ s-a prezentat la noi acasă. Era un tip tânăr, aproape imberb, un începător care roşea când mă privea în ochi. Venise să întrebe de domnul Miquel Moliner, pasămite urmărind o actualizare de rutină a unei arhive de la colegiul ziariştilor. Mi-a spus că domnul Moliner ar fi putut beneficia de o pensie lunară, însă că, pentru îndeplinirea formalităţilor, era necesară actualizarea unei serii de date. I-am spus că domnul Moliner nu mai locuia acolo de la începutul războiului, că plecase în străinătate. Mi-a răspuns că îi pare nespus de rău şi a plecat cu zâmbetul lui onctuos şi cu acneea lui de turnător novice. Am ştiut că trebuia să-l fac pe Julián să dispară din casă chiar în acea noapte, numaidecât. La vremea aceea, din Julián nu rămăsese mai nimic. Era ascultător ca un copil şi toată viaţa lui părea să
atârne de momentele pe care le petreceam împreună în unele nopţi, ascultând muzică la radio, în timp ce eu îl lăsam să-mi ia mâna, iar el mi-o mângâia în tăcere.
Chiar în acea noapte, folosindu-mă de cheile apartamentului din Ronda de San Antonio, pe care administratorul imobilului i le trimisese inexistentului avocat Requejo, l-am însoţit pe Julián înapoi în casa unde crescuse.
L-am instalat în camera lui şi i-am promis că mă voi întoarce a doua zi, spunându-i că trebuie să fim cu multă băgare de seamă.
— Fumero te caută iarăşi, i-am spus.
A încuviinţat vag, ca şi când nu şi-ar fi amintit sau nu i-ar mai fi păsat cine era Fumero. Astfel am petrecut mai multe săptămâni. Eu ajungeam acolo după miezul nopţii. Îl întrebam pe Julián ce făcuse în timpul zilei şi el mă privea fără să priceapă. Ne petreceam nopţile împreună, îmbrăţişaţi, iar eu plecam în zori, promiţându-i să mă întorc cât de repede voi putea. Când plecam, încuiam uşa apartamentului cu cheia. Julián nu avea o dublură. Preferam să-l ţin prizonier decât să-l văd mort.
Nimeni n-a mai venit să întrebe de soţul meu, însă eu am avut grijă să răspândesc prin cartier zvonul că bărbatul meu se afla în Franţa. Am scris două scrisori la consulatul spaniol din Paris, spunând că, după ştirea mea, cetăţeanul spaniol Julián Carax se afla în oraş şi solicitându-le ajutorul pentru a-l localiza. Am presupus că, mai devreme sau mai târziu, scrisorile aveau să ajungă pe mâna cui trebuia. Mi-am luat toate măsurile de precauţie, însă ştiam că totul era doar o chestiune de timp. Cei ca Fumero urăsc de-a pururi. Nu există în ura lor niciun sens, nicio raţiune. Ei urăsc la fel cum respiră.
Apartamentul din Ronda de San Antonio era la ultimul cat.
Am descoperit că exista o uşă de acces spre terasa de deasupra casei scării. Terasele tuturor caselor din grupul respectiv alcătuiau un fel de reţea de curţi interioare separate printr-un zid de cel mult un metru, unde vecinii veneau să-şi întindă rufele la uscat. Nu mi-a luat prea mult să găsesc o clădire de pe latura cealaltă a grupului, a cărei faţadă dădea
către strada Joaquin Costa, de unde puteam ajunge pe terasă şi, de acolo, puteam să sar peste zid şi să ajung la edificiul din Ronda de San Antonio astfel încât nimeni să nu mă poată vedea intrând sau ieşind din imobil. La un moment dat, am primit o scrisoare de la administrator, care îmi spunea că vecinii auziseră zgomote în apartamentul familiei Fortuny. Am răspuns în numele avocatului Requejo, invocând faptul că, din când în când, cineva de la birou trebuise să treacă pe-acolo în căutarea unor documente şi că
nu exista niciun motiv de alarmă, deşi zgomotele erau pe timp de noapte. Am mai adăugat o frază spre a da de înţeles că, între cavaleri, contabili şi avocaţi, o cameră secre tă de rendez-vous era mai sfântă decât Duminica Floriilor.
Administratorul, dând dovadă de solidaritate de breaslă, a răspuns să nu-mi fac nici cea mai mică grijă, întrucât se va ocupa el de toate.
În anii aceia, singura mea distracţie a fost să joc rolul avocatului Requejo. O dată pe lună, mă duceam să-l vizitez pe tata la Cimitirul Cărţilor Uitate. Nu şi-a manifestat niciodată interesul de a-l vedea pe soţul acela nevăzut al meu şi nici eu nu m-am oferit să i-l prezint. În conversaţiile noastre, ocoleam acest subiect asemenea unor navigatori iscusiţi care trec pe lângă o stâncă primejdioasă aflată
imediat sub suprafaţa apei, evitându-ne privirile. Uneori, se uita la mine în tăcere şi mă întreba dacă aveam nevoie de ajutor, dacă putea face ceva. Din când în când, sâmbăta, mă
duceam împreună cu Julián să privim marea. Urcam pe terasă şi o traversam până la clădirea lipită de a noastră, ieşind apoi în strada Joaqum Costa. De acolo coboram până
în port, pe străduţele din Raval. Nimeni nu ne ieşea în cale.
Se temeau de Julián, chiar şi de la distanţă. Câteodată, ajungeam până la dig. Lui Julián îi plăcea să se aşeze pe stânci şi să contemple oraşul. Astfel petreceam ceasuri în şir, fără să schimbăm o vorbă. În unele după-amiezi, ne strecuram prin câte-un cinematograf, după ce filmul începuse deja. Pe întuneric, nimeni nu băga de seamă
prezenţa lui Julián. Trăiam din noapte şi din tăcere. Pe măsură ce lunile treceau, m-am deprins să confund rutina
cu normalitatea, iar cu timpul am ajuns să cred că planul meu fusese perfect. Sărmană neroadă.
12
1945, un an al cenuşii. Nu trecuseră decât şase ani de la sfârşitul războiului şi, cu toate că cicatricele acestuia se simţeau la fiecare pas, mai nimeni nu vorbea pe faţă despre el. Acum se vorbea de războiul celălalt, mondial, care împuţise lumea cu o duhoare de hoit şi de mârşăvie de care nu mai avea să se descotorosească vreodată. Erau ani de sărăcie şi de mizerie, binecuvântaţi în mod straniu de pacea aceea pe care o inspiră muţii şi ologii, undeva la jumătatea drumului între milă şi dezgust. După câţiva ani în care am căutat, zadarnic, de lucru ca traducătoare, am găsit, în sfârşit, un post de corectoare de şpalturi la o editură fondată
de un întreprinzător nou, pe nume Pedro Sanmarti. Acest întreprinzător îşi clădise afacerea investind averea socrului său, pe care mai apoi îl internase într-un azil de pe malul lacului Banolas, de unde aştepta să-i parvină prin poştă
