certificatul de deces. Sanmarti, căruia îi plăcea să curteze fetişcane având jumătate din vârsta lui, parvenise prin deviza, atât de în vogă în acei ani, a omului care a reuşit prin mijloace proprii. Stâlcea limba engleză cu un accent caraghios, încredinţat că aceasta era limba viitorului, şi îşi încheia frazele prin apendicele okay.
Editura (pe care Sanmarti o botezase cu ciudatul nume Endymion, întrucât îi suna atât solemn-evlavios, cât şi propice pentru pungă) publica manuale de bune maniere, catehisme şi o colecţie de nuvele romanţate de lectură
înălţătoare, având drept protagonişti călugăriţe de comedie uşoară, personaje eroice de la Crucea Roşie şi funcţionari fericiţi şi de o exemplară conduită morală. Mai editam o serie de benzi desenate cu soldaţi americani, intitulată Comandoul Curajului, care făcea ravagii în rândul tineretului dornic de eroi ce arătau de parcă mâncau carne şapte zile pe săptămână. La firmă, mi-am făcut o prietenă bună în persoana secretarei lui Sanmarti, o văduvă de război pe nume Mercedes Pietro, cu care în curând am simţit o afinitate desăvârşită şi cu care mă puteam înţelege dintr-o
singură privire sau dintr-un zâmbet. Mercedes şi cu mine aveam multe în comun: eram două femei în derivă, înconjurate de bărbaţi care ori erau morţi, ori se ascunseseră
de lume. Mercedes avea un copil de şapte ani, bolnav de distrofie musculară, pe care îl întreţinea cum putea. N-avea decât treizeci şi doi de ani, însă viaţa i se citea în ridurile de pe chip. În toţi acei ani, Mercedes a fost singura persoană
căreia m-am simţit tentată să-i povestesc totul, să-mi deschid sufletul în faţa ei.
Ea a fost cea care mi-a spus că Sanmarti era foarte bun prieten cu tot mai decoratul inspector-şef Francisco Javier Fumero. Amândoi făceau parte dintr-o camarilă de indivizi răsăriţi din cenuşa războiului, care se întindea prin oraş
inexorabil, asemenea unei pânze de păianjen. Noua societate.
Într-o bună zi, Fumero şi-a făcut apariţia la editură. Venise să-l viziteze pe prietenul Sanmarti, cu care stabilise să ia masa împreună. Eu, sub un pretext oarecare, m-am ascuns în arhivă până când cei doi au plecat. Când m-am întors la masa mea de lucru, Mercedes mi-a aruncat o privire care spunea totul. De atunci, ori de câte ori Fumero îşi făcea apariţia la editură, ea mă anunţa ca să mă pot ascunde.
Nu trecea o zi fără ca Sanmarti să nu încerce să mă scoată
la cină, să mă invite la teatru sau la cinematograf, sub orice pretext. Eu îi răspundeam întotdeauna că soţul meu mă
aşteaptă acasă şi că doamna lui era pesemne îngrijorată, că
se făcea târziu. Doamna Sanmarti, care funcţiona pe post de piesă de mobilier sau de colet mobil, era cotată mult sub obligatoriul Bugatti pe scara afecţiunii soţului; se părea că-şi pierduse rolul jucat în farsa acelei căsnicii, o dată ce averea socrului trecuse în mâna lui Sanmarti. Mercedes mă
prevenise cum stăteau lucrurile. Înzestrat cu o capacitate de concentrare limitată în spaţiu şi timp, Sanmarti era amator de carne proaspătă şi nu tocmai la vedere, concentrându-şi bagatelele donjuaneşti asupra celei mai nou venite, care în cazul acesta eram eu. Sanmarti recurgea la toate şiretlicurile pentru a intra în vorbă cu mine.
— Mi s-a spus că soţul tău, Moliner, e scriitor… Poate l-ar interesa să scrie o carte despre prietenul meu Fumero, pentru
care am şi titlul: Fumero, biciul crimei sau legea străzii. Ce zici, Nurieta?
— Vă mulţumesc din suflet, domnule Sanmarti, însă Miquel e prins cu un roman şi nu cred că poate în clipa asta…
Sanmarti râdea în hohote.
— Un roman? Pentru Dumnezeu, Nurieta… Dar romanul e mort şi îngropat. Îmi spunea deunăzi un prieten care tocmai a sosit de la New York. Americanii inventează ceva care se cheamă televiziune şi care-o să semene cu cinematograful, numai că acasă. Nu va mai fi nevoie nici de cărţi, nici de liturghie, nici de nimic. Spune-i soţului tău să se lase de romane. Dacă cel puţin ar avea un nume, dacă ar fi fotbalist sau toreador… Uite, ce-ai zice dacă ne-am urca în Bugatti şi am merge să mâncăm o paella la Castelldefels, ca să stăm de vorbă despre toate astea? Femeie, trebuie să mai pui ceva şi de la tine… Tu ştii că mie mi-ar plăcea să te ajut. La fel şi pe bărbăţelul tău. Tu ştii că, în ţara asta, fără naşi nu se poate face nimic.
Am început să mă îmbrac ca o văduvă habotnică sau ca una din acele femei care confundă lumina soarelui cu păcatul capital. Mă duceam la serviciu cu părul strâns întrun coc, nemachiată. În ciuda acestor tertipuri, Sanmarti continua să mă perie cu insinuările lui, întotdeauna impregnate de acel zâmbet alunecos şi cangrenat de dispreţ, tipic eunucilor samavolnici care atârnă ca nişte cârnaţi umflaţi din înaltul statelor de funcţii ale oricărei întreprinderi. Am avut două sau trei întrevederi în perspectiva altor locuri de muncă, însă, până la urmă, dădeam peste o altă variantă a lui Sanmarti. Creşteau ca un puhoi de ciuperci cuibăritoare în bălegarul cu care sunt semănate firmele. Unul dintre ei s-a deranjat să-l sune pe Sanmarti şi să-i spună că Nuria Monfort îşi căuta un alt loc de muncă fără ştirea lui. Sanmarti m-a convocat în biroul său, rănit de această ingratitudine. Mi-a pus mâna pe obraz şi a făcut un gest de mângâiere. Degetele îi miroseau a tutun şi a sudoare. Am pălit.
— Femeie, dacă nu eşti mulţumită, nu trebuie decât să-mi spui. Ce pot face pentru a-ţi îmbunătăţi condiţiile de muncă?
Tu ştii că te apreciez şi mă doare să aflu de la terţi că vrei să
ne părăseşti. Ce-ar fi să mergem să cinăm undeva, tu şi cumine, şi să ne împăcăm?
I-am îndepărtat mâna de pe faţa mea, fără să mai pot ascunde repulsia pe care mi-o producea.
— Mă dezamăgeşti, Nurieta. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu văd la tine nici spirit de echipă, nici încredere în proiectul acestei firme.
Mercedes mă prevenise deja că, mai devreme sau mai târziu, ceva de genul ăsta avea să se întâmple. După câteva zile, Sanmarti, care în materie de gramatică se putea întrece cu un urangutan, a început să-mi returneze toate manuscrisele pe care le corectam, pe motiv că erau pline de greşeli. Aproape în fiecare zi rămâneam la birou până la ora zece sau unsprezece noaptea, refăcând, iar şi iar, alte şi alte pagini cu tăieturile şi comentariile lui Sanmarti.
— Prea multe verbe la trecut. Sună mort, fără nerv…
Infinitivul nu se foloseşte după punct şi virgulă. Asta o ştieoricine…
În unele seri, Sanmarti rămânea şi el până târziu, închis în birou. Mercedes încerca să fie de faţă, însă nu o dată
Sanmarti a trimis-o acasă. Când rămâneam singuri în editură, Sanmarti ieşea din birou şi se apropia de masa mea.
— Munceşti mult, Nurieta. Munca nu e totul. Trebuie să te mai şi distrezi. Iar tu eşti încă tânără. Tinereţea trece şi nu întotdeauna ştim să profităm de ea.
Se aşeza pe marginea mesei mele de lucru şi mă privea ţintă. Uneori se plasa în spatele meu şi rămânea acolo câteva minute, iar eu îi puteam simţi în păr răsuflarea fetidă. Alteori îmi punea mâinile pe umeri.
— Eşti încordată, femeie. Relaxează-te.
Eu tremuram, voiam să ţip ori s-o iau la goană şi să nu mă
mai întorc în locul acela, însă aveam nevoie de slujbă şi de salariul mizerabil pe care mi-l oferea. Într-o seară, Sanmarti a început cu rutina masajului, apucându-se să mă pipăie cu lăcomie.
— Într-o zi ai să mă faci să-mi pierd capul, gemea el.
Am scăpat din ghearele lui dintr-o smucitură şi am alergat
până la ieşire, târând după mine pardesiul şi poşeta.
Sanmarti râdea în urma mea. Pe scară am dat peste o figură
întunecată ce părea să alunece prin vestibul fără să atingă
