Am plecat, promiţându-i să-i informez, pe el şi pe Sophie, dacă primeam veşti despre Julián.
— Pe maică-sa nimic n-ar putea-o face mai fericită decât să ştie din nou ceva despre el. Voi, femeile, ascultaţi mai mult de inimă şi mai puţin de prostie, a concluzionat pălărierul cu tristeţe. De aceea trăiţi mai mult.
Cu toate că auzisem atâtea poveşti violente pe seama lui, nu m-am putut abţine să nu mi se facă milă de acel sărman bătrân care nu mai avea nimic pe lume decât să aştepte întoarcerea fiului şi parcă trăia din speranţa de a recupera timpul pierdut printr-o minune a sfinţilor pe care îi vizita cu atâta devoţiune în capelele catedralei. Mi-l imaginasem ca pe un căpcăun, o făptură nemernică şi răutăcioasă, însă mi s-a părut un om binevoitor, orbit poate, pierdut, ca toată lumea.
Poate pentru că îmi amintea de tata, care se ascundea de toţi şi de sine în acel refugiu de cărţi şi de umbre, poate pentru că, fără ca el s-o bănuiască, ne unea şi năzuinţa de a-l recupera pe Julián, am prins drag de el şi am devenit singura lui prietenă. Fără ca Julián s-o ştie, îl vizitam adesea în apartamentul din Ronda de San Antonio. Pălărierul nu mai lucra.
— Nu mai am nici mână, nici ochi, nici clienţi, spunea el.
Mă aştepta aproape în fiecare joi şi îmi oferea cafea, fursecuri şi zaharicale din care el abia gusta. Îşi petrecea orele vorbindu-mi despre copilăria lui Julián, despre cum lucrau împreună în prăvălie, arătându-mi fotografii. Mă
conducea în camera lui Julián, pe care o menţinea imaculată, ca pe un muzeu, şi îmi arăta caiete vechi şi alte flecuşteţe pe care el le adora ca pe nişte relicve ale unei vieţi ce nu existase niciodată, fără să-şi dea seama că mi le arătase şi înainte, că toate acele poveşti mi le spusese şi altă
dată. Într-una din acele zile de joi, m-am întâlnit pe scară cu doctorul care tocmai îl vizitase pe domnul Fortuny. L-am întrebat cum se simţea pălărierul, iar el s-a uitat la mine pieziş.
— Sunteţi rudă cu el?
I-am spus că eram persoana cea mai apropiată de el.
Atunci doctorul mi-a spus că Fortuny era foarte bolnav, că
era o chestiune de câteva luni.
— Ce are?
— Dumneavoastră v-aş putea spune că e inima, însă ceea ce-l ucide e singurătatea. Amintirile sunt mai rele decât gloanţele.
Când m-a văzut, pălărierul s-a bucurat şi mi-a mărturisit
că pe doctorul acela nu se putea bizui. Doctorii sunt ca nişte vrăjitori de duzină, spunea el. Pălărierul fusese toată viaţa lui un om cu profunde convingeri religioase, iar bătrâneţea nu făcuse decât să i le întărească. Mi-a explicat că vedea mâna diavolului pretutindeni. Diavolul, mi-a mărturisit el, orbeşte raţiunea şi îi pierde pe oameni.
— Uită-te dumneata la război şi uită-te dumneata la mine.
Fiindcă acum mă vezi bătrân şi moale, însă în tinereţe am fost o mare canalie şi un mare laş.
Diavolul fusese cel care-l luase pe Julián de lângă dânsul, a adăugat el.
— Dumnezeu ne dă viaţa, însă administratorul lumii e diavolul…
Ne-am petrecut seara cu teologie şi covrigei râncezi.
O dată, i-am spus lui Julián că, dacă voia să-şi vadă tatăl în viaţă, ar fi fost mai bine să se grăbească. S-a dovedit că
Julián continuase să-şi viziteze şi el tatăl, fără ştirea mea. De departe, la amurg, din capătul opus al vreunei pieţe, văzându-l cum îmbătrânea. Julián a replicat că prefera ca bătrânul să rămână cu amintirea fiului pe care şi-l făurise în mintea lui în toţi acei ani, şi nu cu realitatea în care se preschimbase.
— Pe asta o păstrezi pentru mine, i-am zis eu, căindu-mă
pe dată.
N-a spus nimic, însă, o clipă, a părut că redevine lucid şi că îşi dă seama de iadul în care ne întemniţasem.
Pronosticurile doctorului n-au întârziat să se transforme în realitate. Domnul Fortuny n-a apucat sfârşitul războiului. A fost găsit aşezat în fotoliul său, uitându-se la vechile fotografii cu Sophie şi cu Julián. Ciuruit de amintiri.
Ultimele zile de război au fost preludiul iadului. Oraşul trăise lupta de la distanţă, ca o rană ce pulsează adormită.
Trecuseră luni întregi de tatonări şi încleştări, de bombardamente şi foamete. De ani de zile, spectrul asasinatelor, luptelor şi conspiraţiilor coroda sufletul oraşului, însă, chiar şi aşa, mulţi voiau să creadă că războiul era tot departe, că era o furtună ce avea să ne ocolească.
Dacă se poate spune astfel, aşteptarea a dus la inevitabilul
„şi mai rău―. Când durerea s-a deşteptat, n-a mai fost loc pentru milostenie. Nimic nu hrăneşte uitarea aşa cum o face un război, Daniel. Toţi tăcem, încercând să ne convingem că
ceea ce am văzut, ceea ce am făcut, ceea ce am învăţat despre noi înşine şi despre ceilalţi e o iluzie, un coşmar trecător. Războaiele nu au memorie şi nimeni nu îndrăzneşte să le înţeleagă, până când dispar toate glasurile care pot povesti ce s-a întâmplat, până când soseşte clipa în care nu mai sunt recunoscute şi se întorc, cu altă faţă şi cu alt nume, să devoreze ce au lăsat în urmă.
Pe atunci, Julián aproape că nu mai avea ce cărţi să mai ardă. Cu această distracţie se îndeletniceau acum persoane mai însemnate. Moartea tatălui său, de care nu avea să
vorbească niciodată, îl transformase într-un invalid în care nu mai ardeau nici măcar mânia şi ura care îl mistuiseră la început. Trăiam din zvonuri, izolaţi. Am aflat că Fumero îi trădase pe toţi cei care îl ajutaseră să parvină în timpul războiului şi că acum era în serviciul învingătorilor. Se spunea că se ocupa personal – zburându-le creierii cu o împuşcătură în gură – de principalii săi aliaţi, în carcerele din castelul Montjuic. Maşinăria uitării a început să macine chiar din ziua când armele au tăcut. Atunci am învăţat că
nimic nu stârneşte mai multă teamă decât un erou care trăieşte ca să poată povesti mai departe ceea ce toţi cei care au căzut alături de el nu vor putea povesti niciodată.
Săptămânile de după căderea Barcelonei au fost de nedescris. În acele zile s-a vărsat tot atâta sânge ca în timpul luptelor, sau chiar mai mult, numai că în secret şi pe nevăzute. Când, în sfârşit, a venit pacea, mirosea asemenea acelei linişti care bântuie prin închisori şi cimitire, un giulgiu de tăcere şi de ruşine ce putrezeşte peste suflet şi nu se mai duce. Nu existau mâini nevinovate, nici priviri inocente. Cei care am fost de faţă, toţi, fără excepţie, vom purta cu noi secretul până la moarte.
În mijlocul urii şi al suspiciunilor, calmul se restabilea, însă Julián şi cu mine trăiam în mizerie. Cheltuisem toate economiile rezultate din isprăvile şi capturile nocturne ale lui Lain Coubert, iar în casă nu mai exista nimic de vândut. Eu
căutam cu disperare de lucru ca traducătoare, ca dactilografă sau ca spălătoreasă de vase pe la vreun local, însă, pe cât se pare, colaborarea mea din trecut cu Cabestany mă înfierase ca indezirabilă şi ca focar de bănuieli indescriptibile. Un funcţionar în costum strălucitor, uns cu briantină şi având o mustaţă ca trasată cu pensula, unul din sutele ce păreau să tot iasă de sub pietre în lunile acelea, a insinuat că o fată atrăgătoare ca mine nu avea de ce să
recurgă la nişte slujbe atât de lumeşti. Vecinii, care acceptau cu bună-credinţă povestea mea, cum că îl îngrijeam pe bietul meu soţ Miquel, care rămăsese invalid şi desfigurat în război, ne dădeau de pomană lapte, caş sau pâine, iar uneori chiar peşte sărat sau cârnaţi trimişi de rudele de la ţară. După
câteva luni de penurie, convinsă că va mai trece multă vreme până când îmi voi putea găsi o slujbă, am hotărât să pun la cale o stratagemă pe care am împrumutat-o dintr-unul din romanele lui Julián.
