pardoseala.
— Ce surpriză plăcută, doamnă Moliner…
Inspectorul Fumero mi-a oferit zâmbetul lui de reptilă.
— Să nu-mi spuneţi că lucraţi pentru bunul meu prieten Sanmarti. El, ca şi mine, e cel mai bun în domeniul lui. Şi spuneţi-mi, ce mai face soţul dumneavoastră?
Am ştiut că zilele îmi erau numărate. A doua zi, la birou s-a răspândit zvonul că Nuria Monfort era „lesbi‖, fiindcă
rămăsese imună la farmecele şi la răsuflarea de usturoi proaspăt pisat a lui don Pedro Sanmarti, şi că se avea pe bune cu Mercedes Pietro. Mai mulţi tineri cu viitor în cadrul firmei asigurau că văzuseră, nu o dată, această „pereche de scroafe‖ pupăcindu-se în arhivă. În seara aceea, la plecare, Mercedes m-a rugat să stăm de vorbă un moment. Abia reuşea să mă privească în ochi. Ne-am dus la cafeneaua de la colţ fără să scoatem o vorbă. Acolo, Mercedes mi-a spus că
Sanmarti o prevenise că nu vedea cu ochi buni prietenia noastră, că poliţia îl informase în privinţa mea, în privinţa presupusului meu trecut de activistă comunistă.
— Nuria, eu nu pot pierde slujba asta. Am nevoie de ea ca s-o scot la capăt cu fiul meu…
A izbucnit în lacrimi, copleşită de ruşine şi de umilinţă, îmbătrânind cu fiecare secundă.
— Nu-ţi face griji, Mercedes. Înţeleg, i-am spus eu.
— Omul acela, Fumero, umblă după tine, Nuria. Nu ştiu ce are împotriva ta, dar i se vede pe faţă…
— Ştiu.
În lunea următoare, când am ajuns la birou, am găsit un individ sfrijit şi dat cu fixativ, care îmi ocupase biroul. S-a prezentat ca fiind Salvador Benades, noul corector.
— Dar dumneavoastră cine sunteţi?
Nimeni din tot biroul nu a îndrăznit să schimbe cu mine vreo privire sau vreun cuvânt în timp ce îmi strângeam lucrurile. Când am coborât pe scară, Mercedes a alergat
după mine şi mi-a înmânat un plic care conţinea un teanc de bancnote şi nişte monede.
— Aproape toţi au contribuit cu cât au putut. Ia-l, te rog. Nu pentru tine, pentru noi.
În seara aceea, m-am dus la apartamentul din Ronda de San Antonio. Julián mă aştepta ca întotdeauna, şezând în întuneric. Scrisese un poem pentru mine, mi-a zis. Era primul lucru pe care îl scria în ultimii nouă ani. Am vrut să-l citesc, însă m-am frânt în braţele lui. I-am povestit totul, fiindcă nu mai puteam. Fiindcă mă temeam că, mai devreme sau mai târziu, Fumero avea să-l găsească. Julián m-a ascultat în tăcere, ţinându-mă în braţe şi mângâindu-mi părul. Era pentru prima oară în mulţi ani când simţeam că, în sfârşit, mă puteam bizui pe el. Am vrut să-l sărut, bolnavă
de singurătate, însă Julián nu avea nici piele şi nici buze pe care să mi le ofere. Am adormit în braţele lui, ghemuită în patul din camera sa, un pătuţ de copilandru. Când m-am trezit, Julián nu mai era acolo. I-am auzit paşii pe terasă în zori şi m-am prefăcut că încă dormeam. Mai târziu, în acea dimineaţă, am auzit ştirea la radio, fără să pricep despre ce era vorba. Un corp neînsufleţit fusese găsit pe o bancă de pe Paseo del Borne, contemplând bazilica Santa Maria del Mar, şezând, cu mâinile în poală. Un stol de porumbei ce-i ciuguleau ochii a atras atenţia unui vecin, care a anunţat poliţia. Cadavrul avea gâtul rupt. Doamna Sanmarti l-a identificat ca fiind al soţului său, Pedro Sanmarti Monegal.
Când socrul defunctului a primit vestea în azilul de la Banolas, a mulţumit cerului şi şi-a spus că de-acum putea muri împăcat.
13
Julián a scris cândva că lucrurile întâmplătoare sunt cicatrice ale destinului. Nu există lucruri întâmplătoare, Daniel. Suntem marionetele propriului nostru inconştient.
Ani la rând voisem să cred că Julián continua să fie bărbatul de care mă îndrăgostisem, sau cenuşa acestuia. Voisem să
cred că o vom scoate la capăt, după clipe de mizerie şi de speranţă. Voisem să cred că Lain Coubert murise şi că se întorsese în paginile unei cărţi. Noi, oamenii, suntem dispuşi să credem orice mai degrabă decât adevărul.
Asasinarea lui Sanmarti mi-a deschis ochii. Am înţeles că
Lain Coubert era mai viu ca niciodată. Se aciuase în trupul distrus de flăcări al acelui om, din care nu mai rămăsese nici măcar glasul, şi se hrănea din memoria lui. Am aflat că
descoperise un mod de a intra şi de a ieşi din apartamentul din Ronda de San Antonio pe o fereastră ce dădea spre luminatorul central, fără să fie nevoie să forţeze uşa pe care eu o închideam ori de câte ori plecam. Am descoperit că Lain Coubert, deghizat în Julián, cutreierase oraşul în lung şi-n lat, trecând pe la vila familiei Aldaya. Am descoperit că, în nebunia lui, se întorsese în criptă şi sfărâmase lespezile funerare, că scosese sicriul Penelopei şi al fiului său. „Ce-ai făcut, Julián?―
Poliţia mă aştepta acasă pentru a mă interoga în privinţa morţii lui Sanmarti. Am fost condusă la chestură, unde, după cinci ore de aşteptare pe întuneric într-un birou, şi-a făcut apariţia Fumero, îmbrăcat în negru, şi mi-a oferit o ţigară.
— Dumneavoastră şi cu mine am putea fi prieteni buni, doamnă Moliner. Oamenii mei mi-au spus că soţul dumneavoastră nu e acasă.
— Soţul meu m-a părăsit. Nu ştiu unde este.
M-a aruncat din scaun cu o palmă zdravănă. M-am târât într-un colţ, cuprinsă de panică. N-am îndrăznit să ridic privirea. Fumero a îngenuncheat lângă mine şi m-a înşfăcat de păr.
— Bagă bine la cap, ştoarfă împuţită: o să-l găsesc, iar când o s-o fac, am să vă omor pe amândoi. Mai întâi pe tine, ca să
te vadă şi el cu maţele atârnând. Şi mai apoi pe el, după ce-osă-i povestesc cum târfa cealaltă, pe care a trimis-o în groapă,era sora lui.
— O să te omoare mai întâi el pe tine, ticălosule.
Fumero m-a scuipat în faţă şi mi-a dat drumul din strânsoare. Am crezut atunci că o să mă omoare în bătaie, însă i-am auzit paşii îndepărtându-se pe coridor. Tremurând, m-am ridicat şi mi-am şters sângele de pe faţă. Puteam simţi pe piele mirosul mâinii acelui om, însă de data asta am recunoscut duhoarea fricii.
M-au reţinut în acea încăpere, pe întuneric şi fără apă, vreme de şase ceasuri. Când mi-au dat drumul, era deja noapte. Ploua cu găleata şi străzile emanau aburi. Când am ajuns acasă, am găsit un morman de ruine. Oamenii lui Fumero fuseseră pe-acolo. Printre mobile căzute, sertare şi rafturi răsturnate, mi-am găsit hainele făcute zdrenţe şi cărţile lui Miquel distruse. Pe pat am găsit o grămadă de fecale, iar pe perete cineva scrisese cu excremente cuvântul
„curvă―.
Am dat fuga la apartamentul din Ronda de San Antonio, făcând o mie de ocoluri şi asigurându-mă că niciunul din zbirii lui Fumero nu mă urmărise până la portalul din strada Joaquin Costa. Am traversat terasele înecate de ploaie şi am constatat că uşa apartamentului rămăsese încuiată. Am intrat tiptil, însă ecoul paşilor mei trăda absenţa. Julián nu era acolo. L-am aşteptat în sufrageria întunecată, ascultând furtuna, până în zori. Când ceaţa dimineţii a măturat obloanele de la balcon, am urcat pe terasă şi am contemplat oraşul strivit sub un cer de plumb. Am ştiut că Julián nu se va mai întoarce. Acum îl pierdusem pentru totdeauna.
L-am revăzut două luni mai târziu. Într-o seară, am intrat într-un cinematograf, nefâind în stare să mă întorc în apartamentul pustiu şi rece. La jumătatea filmului, o tâmpenie despre amorul dintre o prinţesă româncă dornică
de aventură şi un chipeş reporter american mereu pieptănat ireproşabil, un individ s-a aşezat lângă mine. Nu era pentru
