Erau toate femei singure, puternice, care îşi aşteptau bărbaţii să se întoarcă de pe front. Unii se întorceau. M-au învăţat să-i curăţ rănile lui Julián, să-i schimb bandajele, să-i aştern cearşafuri curate şi să fac patul cu trupul lui inert întins. M-au mai învăţat să-mi pierd speranţa de a-l revedea pe bărbatul pe care odinioară îl susţinuseră oasele acelea. I-am scos bandajele de pe faţă în a treia lună. Julián era o hârcă.
Nu avea buze, nici obraji. Era un chip fără trăsături, o biată
marionetă carbonizată. Orbitele i se lărgiseră şi îi dominau faţa. Infirmierele nu mi-au mărturisit-o, însă simţeau repulsie, aproape frică. Doctorii îmi spuseseră că un soi de piele violacee, reptiliană, avea să se formeze încetul cu încetul, pe măsură ce rănile se vindecau. Nimeni nu îndrăznea să-i analizeze starea mintală. Toţi considerau de la sine înţeles că Julián – Miquel – îşi pierduse uzul raţiunii în incendiu, că vegeta şi că supravieţuia mulţumită îngrijirilor încăpăţânate ale soţiei, care nu se clintea, într-o situaţie în care atâtea altele ar fi dat bir cu fugiţii, îngrozite. Eu îl priveam în ochi şi ştiam că Julián era tot acolo, înăuntru, viu, mistuindu-se încetul cu încetul. Aşteptând.
Îşi pierduse buzele, dar, după cum credeau doctorii, corzile
vocale nu fuseseră grav afectate, iar arsurile de pe limbă şi de pe laringe se vindecaseră cu luni în urmă. Ei presupuneau că Julián nu spunea nimic pentru că mintea i se stinsese. Într-o seară, la şase luni după incendiu, pe când eram doar noi doi în încăpere, m-am aplecat şi l-am sărutat pe frunte.
— Te iubesc, i-am zis.
Un sunet amar, răguşit, s-a ridicat din botul acela canin la care i se redusese gura. Avea ochii înroşiţi de lacrimi. Am vrut să i le şterg cu o batistă, însă a repetat sunetul acela.
— Lasă-mă, spusese.
„Lasă-mă.―
Editura Cabestany dăduse faliment la două luni după
incendiul de la magazia din Pueblo Nuevo. Bătrânul Cabestany, care a murit în anul acela, pronosticase că fiul său avea să ruineze întreprinderea în şase luni se zile.
Optimist incorigibil până la moarte. Am încercat să-mi găsesc de lucru la altă editură, însă războiul înghiţea totul. Toată
lumea îmi spunea că avea să se termine curând şi că, mai apoi, lucrurile aveau să se îndrepte. Totuşi, urmau încă doi ani de război, iar ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost parcă şi mai rău. Când s-a împlinit un an de la incendiu, doctorii mi-au spus că ceea ce se putea face într-un spital fusese deja făcut. Situaţia era dificilă şi aveau nevoie de cameră. Mi-au recomandat să-l internez pe Julián într-un sanatoriu cum era azilul Santa Lucia, însă am refuzat. În octombrie 1937, l-am luat acasă la mine. Nu mai rostise niciun cuvânt de la acel „lasă-mă―.
Eu îi repetam în flecare zi că îl iubesc. Era instalat într-un fotoliu, în faţa ferestrei, acoperit de pleduri. Îl hrăneam cu sucuri, cu pâine prăjită şi, când găseam, cu lapte. În fiecare zi îi citeam timp de două ore. Balzac, Zola, Dickens… Trupul său începea să-şi recapete proporţiile. La scurt timp după ce am revenit în apartament, a început să-şi mişte mâinile şi braţele. Îşi rotea gâtul. Uneori, când mă întorceam acasă, găseam pledurile pe jos şi unele obiecte răsturnate. Într-o bună zi l-am găsit pe duşumea, târându-se. La un an şi
jumătate de la incendiu, într-o noapte cu furtună, m-am trezit dintr-o dată. Cineva se aşezase în patul meu şi îmi mângâia părul. I-am zâmbit, ascunzându-mi lacrimile.
Izbutise să găsească o oglindă, cu toate că le ascunsesem pe toate. Cu o voce spartă, mi-a spus că se transformase într-unul dintre monştrii din ficţiunile lui, în Lain Coubert. Am vrut să-l sărut, să-i demonstrez că înfăţişarea lui nu-mi repugna, însă nu m-a lăsat. În curând, aproape că nu avea să mă mai lase nici să-l ating. Îşi recupera puterile de la o zi la alta. Dădea târcoale prin casă în timp ce eu ieşeam să caut de-ale gurii. Economiile lăsate de Miquel ne menţineau pe linia de plutire, însă în curând a trebuit să încep să vând bijuterii şi vechituri. Când n-am mai avut încotro, am luat stiloul lui Victor Hugo pe care îl cumpărasem de la Paris şi m-am dus să-l vând cui oferea mai mult. Am găsit o prăvălie în spatele Comandamentului Militar unde se primeau obiecte de soiul ăsta. Proprietarul n-a părut prea impresionat de jurământul meu solemn, prin care depuneam mărturie că
stiloul acela îi aparţinuse lui Victor Hugo, însă a recunoscut că era o piesă magistrală şi s-a învoit să mă plătească atât cât a putut, ţinând seama că erau vremuri de sărăcie şi de mizerie.
Când i-am spus lui Julián că l-am vândut, m-am temut să
nu izbucnească într-un acces de mânie. El s-a mărginit să
spună că făcusem bine, că niciodată nu-l meritase. Într-o zi, una din multele zile în care am plecat să-mi caut de lucru, m-am întors şi am constatat că Julián nu era acasă. Nu s-a întors până în zori. Când l-am întrebat unde fusese, s-a mărginit să-şi golească buzunarele pardesiului (care îi aparţinuse lui Miquel) şi să lase un pumn de bani pe masă.
Începând de atunci, ieşea aproape în fiecare noapte. În întuneric, acoperit cu o pălărie şi un fular, cu mănuşi şi gabardină, era o umbră printre atâtea altele. Nu-mi spunea niciodată unde se ducea. Mai întotdeauna aducea bani sau bijuterii. Dormea dimineaţa, aşezat drept în fotoliu, cu ochii deschişi. O dată i-am găsit un pumnal în buzunar. Era o armă cu două tăişuri, cu resort automat. Lama era plină de pete întunecate.
Pe atunci am început să aud pe stradă poveşti pe seama unui individ care spărgea vitrinele librăriilor pe timp de noapte şi ardea cărţi. Alteori, ciudatul vandal se strecura într-o bibliotecă sau în depozitul vreunui colecţionar. Lua întotdeauna două sau trei tomuri, pe care le ardea. În februarie 1938, m-am dus la un anticariat să întreb dacă era posibil să găsesc pe piaţă vreo carte de Julián Carax.
Vânzătorul mi-a spus că e imposibil: cineva le făcuse dispărute. El însuşi avusese două şi le vânduse unui individ foarte ciudat, care îşi ascundea chipul şi căruia abia îi puteai desluşi glasul.
— Până nu demult mai rămăseseră câteva exemplare în colecţiile private, aici şi în Franţa, însă mulţi colecţionari încep să se descotorosească de ele. Se tem, spunea librarul, şi nu îi învinovăţesc.
Uneori, Julián dispărea câteva zile la rând. În curând, absenţele sale au început să dureze câteva săptămâni. Pleca şi se întorcea întotdeauna pe timp de noapte. Aducea mereu bani. Nu dădea niciodată explicaţii sau, dacă o făcea, se mărginea la amănunte lipsite de însemnătate. Mi-a spus că
fusese în Franţa. Paris, Lyon, Nisa. Din când în când, soseau scrisori din Franţa pe numele lui Lain Coubert. Erau întotdeauna de la anticari şi de la colecţionari. Cineva localizase un exemplar rătăcit din operele lui Julián Carax.
Atunci, ca un lup, dispărea mai multe zile şi se întorcea, duhnind a ars şi a resentimente.
În timpul uneia din aceste absenţe m-am întâlnit cu pălărierul Fortuny, care rătăcea prin claustrul catedralei, căzut pe gânduri. Încă îşi amintea ziua când, împreună cu Miquel, venisem la el să întrebăm de fiul său Julián, cu doi ani în urmă. M-a condus într-un colţ şi mi-a spus, confidenţial, că ştia că Julián e viu şi se află pe undeva, însă
bănuia că fiul lui nu putea intra în legătură cu noi dintr-un motiv pe care nu izbutea să-l desluşească. „Ceva legat de ticălosul acela de Fumero.‖ I-am spus că şi eu credeam la fel.
Anii de război se dovediseră foarte prosperi pentru Fumero.
Îşi schimba alianţele de la o lună la alta, de la anarhişti la comunişti, iar de acolo la orice ar mai fi urmat. Şi unii, şi alţii
îl declarau spion, zbir, erou, asasin, conspirator, intrigant, salvator sau demiurg. Prea puţin conta. Toţi se temeau de el.
Toţi îl voiau de partea lor. Poate pentru că era mult prea ocupat cu intrigile din Barcelona pe vreme de război, Fumero parcă uitase de Julián. Probabil că, asemenea pălărierului, îşi închipuia că fugise undeva departe de raza lui de acţiune.
Domnul Fortuny m-a întrebat dacă nu cumva eram o veche prietenă a fiului său şi i-am zis că da. M-a rugat să-i vorbesc despre Julián, despre omul care devenise, fiindcă el, după cum mi-a mărturisit cu întristare, nu-l cunoştea. „Viaţa ne-a despărţit, ştii dumneata?‖ Mi-a povestit că umblase prin toate librăriile din Barcelona căutând romanele lui Julián, însă nu era chip să le găsească. Cineva îi zisese că un nebun bătea oraşul în lung şi-n lat, căutându-le ca să le ardă.
Fortuny era convins că vinovatul nu era altcineva decât Fumero. Nu l-am contrazis. Am minţit cum am putut, din milă sau din teamă, nu ştiu. I-am spus că eu credeam că
Julián se întorsese la Paris, că era bine, că, după câte ştiam, ţinea mult la pălărierul Fortuny şi că, de îndată ce împrejurările aveau s-o îngăduie, avea să se întoarcă la el.
„Din cauza războiului ăstuia – se lamenta el – totul putrezeşte.‖ Înainte să ne despărţim, a stăruit să-mi dea adresa lui şi pe cea a fostei sale soţii, Sophie, cu care reluase legătura după mulţi ani de „neînţelegeri‖. Sophie locuia acum la Bogotă, împreună cu un medic de prestigiu, mi-a zis el.
Conducea propria şcoală de muzică şi scria mereu, întrebând de Julián.
— A rămas singurul lucru care ne uneşte, ştii dumneata?
Amintirea. Poţi comite multe greşeli în viaţă, domnişoară, şi îţi dai seama când eşti bătrân. Spune-mi, dumneata ai credinţă?
