— Ar trebui să mă urăşti, Nuria. Asta ţi-ar purta noroc.
— Ştiu.
Am petrecut ziua afară, departe de întunecimea oprimantă
a apartamentului ce încă mai mirosea a cearşafuri călduţe şi
a piele. Julián voia să vadă marea. L-am însoţit până la Barceloneta şi am pătruns pe plaja aproape pustie, un miraj de culoarea nisipului care se cufunda în ceaţă. Ne-am aşezat pe nisip, aproape de ţărm, aşa cum fac copiii şi bătrânii.
Julián zâmbea în tăcere, amintindu-şi.
La lăsarea serii, am luat un tramvai de lângă acvariu şi am urcat pe Via Layetana până la Paseo de Gracia, apoi prin piaţa Lesseps şi după aceea pe bulevardul Republicii Argentina, până la capătul traseului. Julián observa străzile în tăcere, ca şi cum s-ar fi temut să nu piardă oraşul pe măsură ce îl străbătea. La jumătatea drumului, mi-a luat mâna şi a sărutat-o fără să spună nimic. Mi-a ţinut-o până
când am coborât. Un bătrân care însoţea o fetiţă în alb ne privea zâmbind şi ne-a întrebat dacă eram logodiţi. Era deja noapte când am apucat-o pe strada Roman Macaya, în direcţia vilei familiei Aldaya de pe bulevardul Tibidabo. Cădea o ploaie fină care arginta zidurile mari de piatră. Am sărit peste zidul proprietăţii prin partea din spate, pe lângă
terenurile de tenis. Casa se ridica în ploaie. Am recunoscut-o pe dată. Citisem fizionomia acelei case în mii de întruchipări şi de unghiuri, în paginile lui Julián. În Casa roşie, micul palat apărea asemenea unei vile, mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară, care îşi schimba încet forma, creştea în coridoare, galerii şi mansarde imposibile, scări nesfârşite ce nu duceau nicăieri şi scotea la lumină încăperi obscure care apăreau şi dispăreau de noaptea până dimineaţa, înghiţindu-i pe imprudenţii ce pătrundeau în ele, pentru ca nimeni să
nu-i mai vadă vreodată. Ne-am oprit în faţa intrării principale, asigurată cu lanţuri şi cu un lacăt de mărimea unui pumn. Ferestrele de la primul nivel erau astupate cu scânduri acoperite de iederă. Aerul mirosea a bălării moarte şi a pământ reavăn. Piatra, întunecată şi cleioasă sub ploaie, lucea asemenea scheletului unei reptile mari.
Am vrut să-l întreb cum avea de gând să deschidă poarta aceea din stejar, o poartă de bazilică sau de temniţă. Julián a scos din buzunar o sticluţă şi i-a deşurubat capacul. Un abur fetid a ieşit din interior, într-o spirală înceată şi albăstrie. A apucat lacătul de un capăt şi a turnat acidul în
gaura cheii. Metalul a ţiuit ca un fier încins, învăluit într-o perdea de fum gălbui. Am aşteptat câteva secunde, după care a luat o pavea de piatră dintre bălării şi a spart lacătul cu câteva izbituri. Julián a împins uşa cu vârful piciorului. S-a deschis încet, ca un mormânt, emanând o adiere densă şi umedă. Dincolo de prag se întrezărea o beznă catifelată.
Julián avea la el o mică lampă cu petrol pe care a aprins-o după ce a făcut câţiva paşi în vestibul. L-am urmat şi am tras uşa în spatele nostru. Julián a înaintat câţiva metri, ţinând flacăra deasupra capului. Un covor de praf ni se aşternea la picioare, fără alte urme decât ale noastre. Pereţii, goi, se aprindeau la chihlimbarul flăcării. Nu existau mobile, nici oglinzi sau lămpi. Uşile rămăseseră în balamale, însă
clanţele de bronz fuseseră smulse. Vila îşi arăta doar scheletul despuiat. Ne-am oprit la baza scărilor. Privirea lui Julián s-a pierdut în sus. S-a întors o clipă să mă privească
şi am vrut să-i zâmbesc, însă în semiîntuneric abia ne ghiceam privirea. L-am urmat pe scări în sus, străbătând treptele unde Julián o văzuse pentru prima oară pe Penelope.
Ştiam încotro ne îndreptam şi m-a năpădit un frig ce nu avea nimic de-a face cu atmosfera umedă şi muşcătoare a acelui loc.
Am urcat până la etajul al treilea, unde un coridor îngust îşi deschidea drum spre aripa de sud a casei. Acolo tavanul era mult mai jos, iar uşile mai mici. Era etajul la care se găseau încăperile servitorilor. Ultima, am ştiut fără să fie nevoie să spună Julián ceva, fusese dormitorul Jacintei Coronado. Julián s-a apropiat încet, temător. Acela fusese ultimul loc unde o văzuse pe Penelope, unde făcuse dragoste cu o fată de numai şaptesprezece ani, care câteva luni mai târziu urma să moară, secătuită de sânge, chiar în acea cămăruţă. Am vrut să-l opresc, însă Julián era deja în prag şi privea înăuntru, absent. M-am alăturat lui. Încăperea era un dormitor simplu, despuiat de orice ornament. Urmele unui pat încă se mai zăreau sub mareea de praf, pe lemnul podelei. O încâlceală de pete negre şerpuia prin mijlocul încăperii. Julián a privit acel vid vreme de aproape un minut, deconcertat. Am văzut în privirea lui că recunoştea anevoie
locul, că totul îi părea un truc macabru şi crud. L-am luat de braţ şi l-am călăuzit înapoi spre scară.
— Aici nu-i nimic, Julián, am şoptit. Familia a vândut totul înainte să plece în Argentina.
Julián a încuviinţat fără vlagă. Am coborât la parter. O
dată ajunşi acolo, Julián s-a îndreptat spre bibliotecă.
Rafturile erau goale, iar şemineul înecat cu moloz. Pe pereţii palizi de moarte flutura unduirea flăcării. Creditorii şi cămătarii izbutiseră să ia cu ei până şi memoria, care probabil că acum era pierdută în labirintul vreunui depozit de fier vechi.
— M-am întors degeaba, şoptea Julián.
Mai bine aşa, m-am gândit eu. Socoteam secundele care ne despărţeau de ieşire. Dacă izbuteam să-l îndepărtez de acolo şi să-l las cu acea rană a vidului, poate că am mai fi avut o şansă. L-am lăsat pe Julián să absoarbă ruina acelui loc, să-şi purifice amintirea.
— Trebuia să te întorci şi s-o mai vezi o dată, am zis. Acum ai văzut că nu e nimic. E doar o vilă veche şi nelocuită, Julián. Hai să mergem acasă.
M-a privit, palid, şi a încuviinţat. L-am luat de mână şi, împreună, am apucat-o pe culoarul care ducea spre ieşire.
Breşa de luminozitate de afară era la doar câţiva metri. Am putut simţi în aer mirosul buruienilor şi al burniţei. Atunci am simţit cum mâna lui Julián îmi scapă. M-am oprit şi m-am întors, ca să-l văd nemişcat, cu privirea ţintuită în beznă.
— Ce s-a întâmplat, Julián?
Nu mi-a răspuns. Contempla vrăjit gura unui coridor îngust care ducea spre bucătării. M-am îndreptat într-acolo şi am scrutat întunericul sfâşiat de flacăra albastră a lămpii de benzină. Uşa aflată la capătul culoarului era astupată. Un zid din cărămizi roşii, aşezate neglijent în mortarul care se scursese la îmbinări. N-am înţeles prea bine ce însemna asta, însă am simţit cum frigul îmi tăia răsuflarea. Julián se apropia încet de zidul acela. Toate celelalte uşi de pe coridor
– şi din toată casa – erau deschise, lipsite de încuietori şi de clanţe. Cu excepţia aceleia. O stavilă de cărămizi roşii ascunsă în fundul unui coridor lugubru şi ocult. Julián şi-a
pus mâinile pe plăcile de argilă stacojie.
— Julián, te rog, hai să plecăm…
Impactul pumnului său asupra peretelui de cărămizi a smuls un ecou gol şi cavernos de partea cealaltă. Mi s-a părut că mâinile îi tremurau când a pus lampa jos şi mi-a făcut semn să mă retrag câţiva paşi.
— Julián…
Prima lovitură de picior a ridicat o ploaie de pulbere roşiatică. Julián a izbit din nou. Mi s-a părut că îi aud oasele scrâşnind. Julián nu s-a tulburat. Lovea zidul o dată şi încă
o dată, cu mânia unui deţinut care îşi deschide drum către libertate. Pumnii şi braţele îi sângerau când prima cărămidă
s-a desprins şi a căzut de partea cealaltă. Cu degetele însângerate, Julián a început atunci să scormonească pentru a lărgi acea fereastră tăiată în beznă. Gâfâia, epuizat şi posedat de o furie de care nu l-aş fi crezut în stare. Una câte una, cărămizile au cedat şi zidul a fost doborât. Julián s-a oprit, acoperit de o sudoare rece, cu mâinile zdrelite. A luat lampa şi a aşezat-o pe marginea unei cărămizi. O uşă din lemn sculptat cu motive de îngeri se ridica de partea cealaltă.
Julián a mângâiat reliefurile din lemn, ca şi cum ar fi citit nişte hieroglife. Uşa s-a deschis sub apăsarea mâinilor sale.
Un întuneric albastru, dens şi gelatinos, emana din partea cealaltă. Ceva mai încolo se ghicea o scară. Nişte trepte din piatră neagră coborau, risipindu-se în umbră. Julián s-a întors o clipă şi i-am întâlnit privirea. Am văzut în ea teamă
şi disperare, de parcă ar fi presimţit bezna. Am tăgăduit în tăcere, implorându-l să nu coboare. S-a întors, abătut, şi s-a cufundat în întuneric. Am păşit pe pragul de cărămizi şi l-am văzut coborând pe scară, aproape clătinându-se. Flacăra tremura, acum o slabă suflare de un albastru străveziu.
