— Trebuie s-o găsesc, Fermín.

— Stai liniştit. Nu eşti în stare să te duci nicăieri. Spune-mi unde-i fata şi-o să mă duc eu după ea.

— Nu ştiu unde e.

— Am să te rog să fii ceva mai exact.

Don Federico îşi făcu apariţia cu un bol de supă aburindă.

Îmi zâmbi călduros.

— Cum te simţi, Daniel?

— Mult mai bine, mulţumesc, don Federico.

— Ia două pastile din astea cu supă.

Schimbă o scurtă privire cu Fermín, care încuviinţă.

— Sunt pentru durere.

Am înghiţit pastilele şi am sorbit supa, care avea gust de xeres. Don Federico, un monument al discreţiei, părăsi încăperea şi închise uşa. Atunci am băgat de seamă că

Fermín ţinea în poală manuscrisul Nuriei Monfort. Ceasul care ticăia pe măsuţa de noapte bătea ora unu, am bănuit că

ziua.

— Mai ninge?

— Ninge e puţin spus. E potopul de pulbere.

— L-ai citit? am întrebat.

Fermín se mărgini să încuviinţeze.

— Trebuie s-o găsesc pe Bea înainte de a fi prea târziu.

Cred că ştiu unde e.

M-am aşezat pe pat, îndepărtând braţele lui Fermín. M-am uitat în jur. Pereţii se unduiau ca nişte alge într-un lac.

Tavanul se îndepărta dintr-o suflare. Abia m-am mai putut ţine. Fermín, fără niciun efort, mă culcă la loc pe laviţă.

— Nu te duci nicăieri, Daniel.

— Ce erau pastilele alea?

— Alifia lui Morfeu. Ai să adormi buştean.

— Nu, acum nu pot…

Am continuat să bâigui până când pleoapele şi lumea s-au prăbuşit fără drept de apel. A fost un somn negru şi gol, un somn de tunel. Somnul celor vinovaţi.

Se lăsa seara când lespedea acelei letargii s-a ridicat şi am deschis ochii într-o încăpere întunecată, străjuită de două

lumânări istovite care pâlpâiau pe noptieră. Fermín, răpus în fotoliul din colţ, sforăia cu furia unui om de trei ori mai mare.

La picioarele lui, răsfirat în plânsul filelor, zăcea manuscrisul Nuriei Monfort. Durerea de cap se redusese la o palpitaţie lentă şi călduţă. M-am prelins pe furiş până la uşa încăperii şi am ieşit într-o cămăruţă cu balcon şi cu o uşă ce părea să

dea spre scară. Pardesiul şi pantofii mei erau pe un scaun. O

lumină purpurie pătrundea pe fereastră, împodobită cu reflexe irizate. M-am îndreptat spre balcon şi am văzut că

ningea în continuare. Acoperişurile unei mari părţi din Barcelona se zăreau împestriţate cu alb şi stacojiu. În zare se desluşeau turnurile şcolii industriale, ca nişte ace prin ceaţa

aprinsă de ultimele raze de soare. Geamul era presărat cu promoroacă. Am scris pe sticlă, cu degetul arătător: Mă duc după Bea. Nu veni după mine. Mă întorc repede.

Simţisem certitudinea când mă trezisem, ca şi când un necunoscut mi-ar fi şoptit adevărul în vis. Am ajuns pe palier şi m-am avântat pe scări în jos, apoi am ieşit pe poartă.

Strada Urgel era un râu de nisip strălucitor din care se înălţau felinare şi copaci, asemenea unor catarge într-o negură deasă. Vântul spulbera zăpada în rafale. M-am dus până la staţia de metrou de la Spitalul Clinic şi m-am cufundat în tunelurile de abur şi de căldură la mâna a doua.

Hoarde întregi de barcelonezi, care obişnuiau să confunde zăpada cu miracolele, comentau caracterul neobişnuit al intemperiei. Ziarele de seară plasau ştirea pe prima pagină, cu fotografii cu Ramblas acoperite de zăpadă şi cu izvorul Canaletas înţesat de stalactite. „Ninsoarea secolului‖, promiteau titlurile. M-am prăbuşit pe o bancă de pe peron şi am tras în piept izul de tuneluri şi de funingine adus de rumoarea trenurilor nevăzute. De cealaltă parte a liniilor, pe un afiş publicitar, proclamând farmecul parcului de distracţii de la Tibidabo, apărea tramvaiul albastru, iluminat ca la moşi, iar în spatele lui se zărea silueta vilei Aldaya. M-am întrebat dacă Bea, pierdută în acea Barcelonă a celor dezamăgiţi de lume, văzuse şi ea aceeaşi imagine şi înţelesese că n-avea unde să se ducă în altă parte.

3

Începea să se înnopteze când am ieşit la suprafaţă de pe treptele metroului. Pustiu, bulevardul Tibidabo schiţa o fugă

nesfârşită de chiparoşi şi de palate îngropate într-o lumină

sepulcrală. Am zărit silueta tramvaiului albastru în staţie, clopotul controlorului secerând văzduhul. M-am grăbit şi m-am urcat aproape când se punea în mişcare. Controlorul, o veche cunoştinţă, a acceptat monedele bombănind în sinea lui. M-am aşezat înăuntru, ceva mai la adăpost de zăpadă şi de frig. Vilele sumbre se perindau alene înapoia geamurilor acoperite de gheaţă. Controlorul se uita la mine cu acel amestec de neîncredere şi de sfidare pe care frigul părea să i-l fi congelat pe chip.

— Numărul treizeci şi doi, tinere.

M-am întors şi am zărit silueta spectrală a vilei familiei Aldaya înaintând spre noi asemenea prorei unei corăbii întunecate în ceţuri. Tramvaiul s-a oprit cu o hurducătură.

Am coborât, evitând privirea controlorului.

— Noroc, îmi şopti el.

Am contemplat tramvaiul care se pierdea în susul bulevardului, până când nu s-a mai auzit decât ecoul clopotului. Un întuneric dens s-a pogorât în jurul meu. M-am grăbit să înconjur împrejmuirea, căutând breşa din partea din spate. Când am escaladat zidul, mi s-a părut că aud paşi prin zăpadă pe trotuarul opus, apropiindu-se. M-am oprit o clipă, nemişcat, în înaltul zidului. Noaptea se lăsa acum inexorabil. Zgomotul paşilor se stinse în bătaia vântului. Am sărit de partea cealaltă şi am pătruns în grădină. Bălăriile se congelaseră în lujere de cristal. Statuile îngerilor doborâţi zăceau acoperite cu giulgiuri de gheaţă. Suprafaţa fântânii era îngheţată într-o oglindă neagră şi lucioasă din care se ridica doar braţul de piatră al îngerului scufundat, ca o sabie din obsidian. Lacrimi de gheaţă îi atârnau de degetul arătător. Mâna acuzatoare a îngerului arăta direct spre uşa principală, care era întredeschisă.

Am urcat treptele, cu speranţa că nu era prea târziu. Nu

m-am mai ostenit să-mi amortizez ecoul paşilor. Am împins uşa şi am intrat în vestibul. O procesiune de lumânări înainta spre interior. Erau lumânările Beei, arse aproape până la pardoseală. Am mers pe urma lor şi m-am oprit la baza scării. Poteca de lumânări urca pe trepte până la primul etaj. M-am aventurat pe scări în sus, urmându-mi umbra deformată de pe ziduri. Când am ajuns pe palierul de la primul etaj, am constatat că mai erau două lumânări, pe coridor. Cea de-a treia pâlpâia în faţa fostei camere a Penelopei. M-am apropiat şi am bătut uşurel în uşă.

— Julián? a întrebat o voce tremurătoare.

Am apucat clanţa şi m-am pregătit să intru, fără să ştiu cine mă aştepta de partea cealaltă. Am deschis încet. Bea se uita la mine dintr-un colţ, învelită într-un pled. Am alergat lângă ea şi am îmbrăţişat-o în tăcere. Am simţit că se îneca în lacrimi.