— Sunt Daniel Sempere, Cecilia.
Vizorul se închise şi, după câteva secunde, începu concertul de zăvoare şi ivăre care blindau intrarea în apartament. Uşa se deschise încet şi mă întâmpină Cecilia, purtând uniformă şi bonetă, cu o lumânare înfiptă într-un
sfeşnic. După expresia ei alarmată, am intuit că probabil aveam un aspect cadaveric.
— Bună seara, Cecilia. Bea e acasă?
Mă privi fără să priceapă. În protocolul cunoscut al casei, prezenţa mea, în ultima vreme un accident inuzual, era asociată numai cu Tomas, vechiul meu coleg de şcoală.
— Domnişoara Beatriz nu-i…
— A ieşit?
Cecilia, din care nu prea mai rămăsese decât o spaimă
cusută de un şorţ, încuviinţă.
— Ştii când o să se întoarcă?
Fata ridică din umeri.
— S-a dus cu stăpânii la doctor acum vreo două ore.
— La doctor? E bolnavă?
— Nu ştiu, domnişorule.
Am hotărât să n-o mai martirizez pe biata fată. Absenţa părinţilor Beei îmi deschidea alte căi de explorat.
— Dar Tomas e acasă?
— Da, domnişorule. Intraţi, că îl anunţ.
Am intrat în vestibul şi am aşteptat. Odinioară, m-aş fi dus direct în camera prietenului meu, însă de mult nu mai veneam în casa aceea, care mă percepea din nou ca pe un străin. Cecilia dispăru pe coridor, învăluită în aura de lumină, lăsându-mă pe întuneric. Mi se păru că aud glasul lui Tomas în depărtare, iar apoi nişte paşi care se apropiau.
Am improvizat un pretext cu care să-mi justific vizita neaşteptată în faţa prietenului. Silueta ce apăru în pragul vestibulului era tot a fetei. Cecilia îmi adresă o privire îndurerată, iar zâmbetul de mucava mi se risipi.
— Domnişorul Tomas mi-a zis că e foarte ocupat şi că nu vă poate primi acum.
— I-ai spus cine sunt? Daniel Sempere.
— Da, domnişorule. Mi-a spus să vă zic să plecaţi.
Am simţit o senzaţie de frig în stomac şi mi s-a uscat gura.
— Îmi pare rău, domnişorule, zise Cecilia.
Am dat din cap, neştiind ce să spun. Fata deschise uşa a ceea ce, nu cu mult timp în urmă, considerasem a fi a doua casă a mea.
— Domnişorul doreşte o umbrelă?
— Nu, mulţumesc, Cecilia.
— Îmi pare, rău, domnişorule Daniel, repetă fata.
I-am zâmbit fără vlagă.
— N-ai nicio grijă, Cecilia.
Uşa se închise, pecetluindu-mă în întuneric. Am rămas acolo câteva clipe şi apoi m-am târât pe scări în jos. Ploaia continua să se înteţească, implacabilă. Am luat-o în josul străzii. Când am dat colţul, m-am oprit şi m-am întors o clipă. Mi-am ridicat privirea spre apartamentul familiei Aguilar. Silueta vechiului meu prieten Tomas se contura în fereastra camerei sale. Mă contempla nemişcat. L-am salutat cu mâna. Nu mi-a răspuns. După câteva secunde, s-a retras înăuntru. Am mai aşteptat vreo cinci minute, în speranţa că-l voi vedea reapărând, însă a fost zadarnic. Ploaia mi-a iscat lacrimile şi am plecat în tovărăşia ei.
42
Întorcându-mă spre librărie, am trecut prin faţa cinematografului Capitol, unde doi pictori, proţăpiţi pe o schelă, contemplau dezolaţi cum afişul, care nu apucase să li se usuce, se descompunea sub aversă. Efigia stoică a santinelei de gardă postată în faţa librăriei se distingea în zare. Când m-am apropiat de ceasornicăria lui don Federico Flavia, am băgat de seamă că ceasornicarul ieşise în prag să
privească răpăiala. Încă i se vedeau pe chip cicatricele rămase în urma trecerii pe la chestură. Era îmbrăcat într-un costum impecabil din lână cenuşie şi ţinea în mână o ţigară
pe care nu se deranjase s-o aprindă. L-am salutat cu mâna şi mi-a zâmbit.
— Ce ai tu împotriva umbrelei, Daniel?
— Ce-i mai frumos pe lume decât ploaia, don Federico?
— Pneumonia. Hai, intră, că ţi-am reparat ce era de reparat.
M-am uitat la el fără să pricep. Don Federico mă privea ţintă, cu zâmbetul intact. M-am mărginit să încuviinţez şi l-am urmat în bazarul lui de minunăţii. De cum ne-am pomenit înăuntru, mi-a întins o punguţă de hârtie.
— Acuma ieşi, fiindcă fantoşa aia care supraveghează
