— Femeie, dacă nu eşti mulţumită, nu trebuie decât să-mi spui. Ce pot face pentru a-ţi îmbunătăţi condiţiile de muncă?

Tu ştii că te apreciez şi mă doare să aflu de la terţi că vrei să

ne părăseşti. Ce-ar fi să mergem să cinăm undeva, tu şi cumine, şi să ne împăcăm?

I-am îndepărtat mâna de pe faţa mea, fără să mai pot ascunde repulsia pe care mi-o producea.

— Mă dezamăgeşti, Nurieta. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu văd la tine nici spirit de echipă, nici încredere în proiectul acestei firme.

Mercedes mă prevenise deja că, mai devreme sau mai târziu, ceva de genul ăsta avea să se întâmple. După câteva zile, Sanmarti, care în materie de gramatică se putea întrece cu un urangutan, a început să-mi returneze toate manuscrisele pe care le corectam, pe motiv că erau pline de greşeli. Aproape în fiecare zi rămâneam la birou până la ora zece sau unsprezece noaptea, refăcând, iar şi iar, alte şi alte pagini cu tăieturile şi comentariile lui Sanmarti.

— Prea multe verbe la trecut. Sună mort, fără nerv…

Infinitivul nu se foloseşte după punct şi virgulă. Asta o ştieoricine…

În unele seri, Sanmarti rămânea şi el până târziu, închis în birou. Mercedes încerca să fie de faţă, însă nu o dată

Sanmarti a trimis-o acasă. Când rămâneam singuri în editură, Sanmarti ieşea din birou şi se apropia de masa mea.

— Munceşti mult, Nurieta. Munca nu e totul. Trebuie să te mai şi distrezi. Iar tu eşti încă tânără. Tinereţea trece şi nu întotdeauna ştim să profităm de ea.

Se aşeza pe marginea mesei mele de lucru şi mă privea ţintă. Uneori se plasa în spatele meu şi rămânea acolo câteva minute, iar eu îi puteam simţi în păr răsuflarea fetidă. Alteori îmi punea mâinile pe umeri.

— Eşti încordată, femeie. Relaxează-te.

Eu tremuram, voiam să ţip ori s-o iau la goană şi să nu mă

mai întorc în locul acela, însă aveam nevoie de slujbă şi de salariul mizerabil pe care mi-l oferea. Într-o seară, Sanmarti a început cu rutina masajului, apucându-se să mă pipăie cu lăcomie.

— Într-o zi ai să mă faci să-mi pierd capul, gemea el.

Am scăpat din ghearele lui dintr-o smucitură şi am alergat

până la ieşire, târând după mine pardesiul şi poşeta.

Sanmarti râdea în urma mea. Pe scară am dat peste o figură

întunecată ce părea să alunece prin vestibul fără să atingă

pardoseala.

— Ce surpriză plăcută, doamnă Moliner…

Inspectorul Fumero mi-a oferit zâmbetul lui de reptilă.

— Să nu-mi spuneţi că lucraţi pentru bunul meu prieten Sanmarti. El, ca şi mine, e cel mai bun în domeniul lui. Şi spuneţi-mi, ce mai face soţul dumneavoastră?

Am ştiut că zilele îmi erau numărate. A doua zi, la birou s-a răspândit zvonul că Nuria Monfort era „lesbi‖, fiindcă

rămăsese imună la farmecele şi la răsuflarea de usturoi proaspăt pisat a lui don Pedro Sanmarti, şi că se avea pe bune cu Mercedes Pietro. Mai mulţi tineri cu viitor în cadrul firmei asigurau că văzuseră, nu o dată, această „pereche de scroafe‖ pupăcindu-se în arhivă. În seara aceea, la plecare, Mercedes m-a rugat să stăm de vorbă un moment. Abia reuşea să mă privească în ochi. Ne-am dus la cafeneaua de la colţ fără să scoatem o vorbă. Acolo, Mercedes mi-a spus că

Sanmarti o prevenise că nu vedea cu ochi buni prietenia noastră, că poliţia îl informase în privinţa mea, în privinţa presupusului meu trecut de activistă comunistă.

— Nuria, eu nu pot pierde slujba asta. Am nevoie de ea ca s-o scot la capăt cu fiul meu…

A izbucnit în lacrimi, copleşită de ruşine şi de umilinţă, îmbătrânind cu fiecare secundă.

— Nu-ţi face griji, Mercedes. Înţeleg, i-am spus eu.

— Omul acela, Fumero, umblă după tine, Nuria. Nu ştiu ce are împotriva ta, dar i se vede pe faţă…

— Ştiu.

În lunea următoare, când am ajuns la birou, am găsit un individ sfrijit şi dat cu fixativ, care îmi ocupase biroul. S-a prezentat ca fiind Salvador Benades, noul corector.

— Dar dumneavoastră cine sunteţi?

Nimeni din tot biroul nu a îndrăznit să schimbe cu mine vreo privire sau vreun cuvânt în timp ce îmi strângeam lucrurile. Când am coborât pe scară, Mercedes a alergat

după mine şi mi-a înmânat un plic care conţinea un teanc de bancnote şi nişte monede.

— Aproape toţi au contribuit cu cât au putut. Ia-l, te rog. Nu pentru tine, pentru noi.

În seara aceea, m-am dus la apartamentul din Ronda de San Antonio. Julián mă aştepta ca întotdeauna, şezând în întuneric. Scrisese un poem pentru mine, mi-a zis. Era primul lucru pe care îl scria în ultimii nouă ani. Am vrut să-l citesc, însă m-am frânt în braţele lui. I-am povestit totul, fiindcă nu mai puteam. Fiindcă mă temeam că, mai devreme sau mai târziu, Fumero avea să-l găsească. Julián m-a ascultat în tăcere, ţinându-mă în braţe şi mângâindu-mi părul. Era pentru prima oară în mulţi ani când simţeam că, în sfârşit, mă puteam bizui pe el. Am vrut să-l sărut, bolnavă

de singurătate, însă Julián nu avea nici piele şi nici buze pe care să mi le ofere. Am adormit în braţele lui, ghemuită în patul din camera sa, un pătuţ de copilandru. Când m-am trezit, Julián nu mai era acolo. I-am auzit paşii pe terasă în zori şi m-am prefăcut că încă dormeam. Mai târziu, în acea dimineaţă, am auzit ştirea la radio, fără să pricep despre ce era vorba. Un corp neînsufleţit fusese găsit pe o bancă de pe Paseo del Borne, contemplând bazilica Santa Maria del Mar, şezând, cu mâinile în poală. Un stol de porumbei ce-i ciuguleau ochii a atras atenţia unui vecin, care a anunţat poliţia. Cadavrul avea gâtul rupt. Doamna Sanmarti l-a identificat ca fiind al soţului său, Pedro Sanmarti Monegal.

Când socrul defunctului a primit vestea în azilul de la Banolas, a mulţumit cerului şi şi-a spus că de-acum putea muri împăcat.

13

Julián a scris cândva că lucrurile întâmplătoare sunt cicatrice ale destinului. Nu există lucruri întâmplătoare, Daniel. Suntem marionetele propriului nostru inconştient.

Ani la rând voisem să cred că Julián continua să fie bărbatul de care mă îndrăgostisem, sau cenuşa acestuia. Voisem să

cred că o vom scoate la capăt, după clipe de mizerie şi de speranţă. Voisem să cred că Lain Coubert murise şi că se întorsese în paginile unei cărţi. Noi, oamenii, suntem dispuşi să credem orice mai degrabă decât adevărul.

Asasinarea lui Sanmarti mi-a deschis ochii. Am înţeles că

Lain Coubert era mai viu ca niciodată. Se aciuase în trupul distrus de flăcări al acelui om, din care nu mai rămăsese nici măcar glasul, şi se hrănea din memoria lui. Am aflat că

descoperise un mod de a intra şi de a ieşi din apartamentul din Ronda de San Antonio pe o fereastră ce dădea spre luminatorul central, fără să fie nevoie să forţeze uşa pe care eu o închideam ori de câte ori plecam. Am descoperit că Lain Coubert, deghizat în Julián, cutreierase oraşul în lung şi-n lat, trecând pe la vila familiei Aldaya. Am descoperit că, în nebunia lui, se întorsese în criptă şi sfărâmase lespezile funerare, că scosese sicriul Penelopei şi al fiului său. „Ce-ai făcut, Julián?―

Poliţia mă aştepta acasă pentru a mă interoga în privinţa morţii lui Sanmarti. Am fost condusă la chestură, unde, după cinci ore de aşteptare pe întuneric într-un birou, şi-a făcut apariţia Fumero, îmbrăcat în negru, şi mi-a oferit o ţigară.

— Dumneavoastră şi cu mine am putea fi prieteni buni, doamnă Moliner. Oamenii mei mi-au spus că soţul dumneavoastră nu e acasă.

— Soţul meu m-a părăsit. Nu ştiu unde este.