— Tăticule, iartă-mă, dar…
Făcu un gest care mă îndemna să-mi ţin scuzele pentru mine, se înarmă cu pardesiul şi cu pălăria şi ieşi pe uşă fără
să-şi ia rămas-bun. Cunoscându-l, am bănuit că supărarea avea să i se evapore înainte să ajungă la gară. Ceea ce mă
mira era absenţa lui Fermín. Îl văzusem deghizat în preot de vodevil în piaţa San Felipe Neri, aşteptând ca Nuria Monfort să iasă în goana mare şi să-l conducă la marea taină a întregii intrigi. Încrederea mea în acea strategie se prefăcuse în scrum şi mi-am închipuit că, dacă într-adevăr Nuria Monfort ieşea în stradă, Fermín avea să sfârşească prin a o urmări până la farmacie sau până la brutărie. Straşnic plan.
M-am apropiat de casierie să arunc o privire scrisorii de care pomenise tata. Plicul era alb şi dreptunghiular, ca o placă
funerară, iar în loc de crucifix avea un antet care izbuti să-mi pulverizeze puţinele energii pe care le mai aveam la dispoziţie pentru restul zilei.
Comandamentul Militar Barcelona
Biroul de recrutare
— Aleluia, am murmurat.
Ştiam ce conţinea plicul, fără să mai trebuiască să-l deschid, însă am făcut-o, ca să mă tăvălesc mai abitir prin noroi. Scrisoarea era succintă, două paragrafe din proza aceea concepută undeva între proclamaţia înflăcărată şi aria
de operetă, ce caracterizează stilul epistolar militar. Eram anunţat că, în termen de două luni, eu, Daniel Sempere Martin, urma să am onoarea şi mândria de a lua parte la îndatorirea cea mai sfântă şi mai înălţătoare pe care viaţa i-o poate oferi bărbatului celtiberic: să-şi slujească patria şi să
îmbrace uniforma cruciadei naţionale întru apărarea rezervei spirituale a Occidentului. M-am bizuit că măcar Fermín avea să dea de capăt acestui subiect şi să ne facă să râdem puţin cu versiunea lui în versuri la Căderea cârdăşiei iudeo-masonice. Două luni. Opt săptămâni. Şaizeci de zile. Puteam să tot împart timpul până la secunde şi să obţin astfel o cifră
kilometrică. Mai aveam la dispoziţie cinci milioane o sută
optzeci şi patru de mii de secunde de libertate. Poate că don Federico, care, după cum spunea tata, era în stare să fabrice un Volkswagen, îmi putea face un ceas cu frâne de disc.
Poate că cineva avea să-mi explice cum să mă descurc ca să
nu o pierd pe Bea pentru totdeauna. Când am auzit clopoţelul de la intrare, am crezut că era Fermín care se întorcea, convins în sfârşit că strădaniile noastre detectivistice nu aveau niciun haz.
— Ia te uită, moştenitorul tronului străjuindu-şi castelul, aşa cum se cuvine, deşi cu o faţă de pătlăgică. Înveseleşte -ţi chipul, măi băiete, zise Gustavo Barcelo, înveşmântat într-un palton din păr de cămilă şi echipat cu un baston din fildeş de care n-avea nevoie şi pe care îl vântura ca pe-o cârjă de cardinal. Taică-tău nu este, Daniel?
— Îmi pare rău, don Gustavo. S-a dus la un client şi presupun că n-are să se întoarcă până…
— Perfect. Fiindcă nu pe el voiam să-l văd, iar ce-o să-ţi spun e mai bine să nu audă.
Îmi făcu din ochi, scoţându-şi mănuşile şi uitându-se indiferent prin prăvălie.
— Dar colegul nostru Fermín?
— Dispărut în luptă.
— Presupun că punându-şi în aplicare talentele întru rezolvarea cazului Carax.
— Cu trup şi suflet. Ultima dată când l-am zărit purta sutană şi împărţea binecuvântarea urbi et orbi.
— Mda… Vina e a mea, că v-am aţâţat. În ce ceas bun mi-a mai venit şi mie să deschid pliscul.
— Vă văd un pic neliniştit. S-a întâmplat ceva?
— Nu tocmai. Sau da, într-un fel.
— Ce voiaţi să-mi spuneţi, don Gustavo?
Librarul îmi zâmbi cu blândeţe. Obişnuita sa atitudine semeaţă şi aroganţa de salon bătuseră în retragere. În locul lor, mi s-a părut că intuiesc o anumită gravitate, un pic de precauţie şi nu puţină îngrijorare.
— În dimineaţa asta l-am cunoscut pe don Manuel Gutierrez Fonseca, în vârstă de cincizeci şi nouă de ani, burlac, funcţionar la morga municipală a Barcelonei din anul 1924. Treizeci de ani de serviciu în pragul umbrelor. Fraza e a lui, nu a mea. Don Manuel e un domn din vechea şcoală, politicos, plăcut şi săritor. De cincisprezece ani are o locuinţă
închiriată pe strada Ceniza, pe care o împarte cu doisprezece papagali care au învăţat să fredoneze marşul funebru. Are abonament la balcon la Teatrul Liceo. Îi plac Verdi şi Donizetti. Mi-a zis că, în munca lui, important e să respecţi regulamentul. Regulamentul prevede totul, mai ales în situaţiile în care nu ştii ce să faci. În urmă cu cincisprezece ani, don Manuel a deschis un sac din foaie de cort adus de poliţişti şi s-a pomenit cu cel mai bun prieten al său din copilărie. Restul corpului venea într-o altă sacoşă. Don Manuel, înghiţindu-şi amarul, a urmat regulamentul.
— Vreţi o cafea, don Gustavo?
— Te rog.
M-am dus după termos şi i-am pregătit o ceaşcă cu opt cubuleţe de zahăr. O bău dintr-o sorbitură.
— E mai bine?
— Îmi revin. Cum spuneam, fapt este că don Manuel era de gardă în ziua când a fost adus trupul lui Julián Carax la serviciul de necropsii, în septembrie 1936. De bună seamă, don Manuel nu-şi amintea numele, însă o consultare a arhivelor şi o donaţie de douăzeci de duros pentru fondul său de pensie i-au împrospătat memoria în mod considerabil. Mă
urmăreşti?
Am încuviinţat, aproape în transă.
— Don Manuel îşi aminteşte amănuntele acelei zile fiindcă, după câte mi-a zis, a fost una din puţinele ocazii în care a încălcat regulamentul. Poliţia îi spusese că trupul neînsufleţit fusese găsit pe o străduţă din Raval cu puţin înaintea zorilor.
Trupul a ajuns la morgă în toiul dimineţii. Avea asupra sa doar o carte şi un paşaport care îl identifica drept Julián Fortuny Carax, născut la Barcelona în 1900. Paşaportul avea o ştampilă de la frontiera La Junquera, arătând că posesorul intrase în ţară cu o lună în urmă. Cauza morţii, pe cât se pare, era o rană de glonţ. Don Manuel nu e medic, însă cu timpul şi-a însuşit repertoriul. În opinia lui, împuşcătura, chiar în dreptul inimii, fusese executată cu ţeava lipită de corp. Graţie paşaportului, a putut fi localizat domnul Fortuny, tatăl lui Carax, care a venit chiar în seara aceea la morgă pentru identificarea cadavrului.
