CARLOS RUIZ ZAFON

Umbra vântului

Traducere din limba spaniolă şi note

de DRAGOŞ COJOCARU

Carlos Ruiz Zafon s-a născut la Barcelona în 1964. A lucrat în domeniul publicităţii. A debutat cu literatură pentru copii, prima sa carte, Prinţul ceţii (1993), obţinând Premiul Edebe. I-au urmat romanele Palatul de la miazănoapte (1994), Lumini de septembrie (1995) şi Marina (1999). În momentul de faţă, lucrează ca scenarist la Los Angeles.

Colaborează la revistele La Vanguardia şi El Pais. Romanul Umbra vântului (2001) a figurat ca finalist la premiul pentru roman Fernando Lara (2001) şi la Premiul Llibreter (2002) şi a fost desemnată cea mai bună carte a anului 2002 de cititorii revistei La Vanguardia. Bestseller internaţional, Umbra vântului a cunoscut peste douăzeci de ediţii în Spania, unde a depăşit un milion de exemplare vândute, şi a fost tradus în cincizeci de ţări. În anul 2004, romanul Umbra vântului a fost distins, în Franţa, cu prestigiosul Prix du Meilleur Livre Etranger.

Ne aflăm în Barcelona anului 1945. Într-o dimineaţă

ceţoasă, domnul Sempere, proprietar al unui anticariat din inima oraşului vechi, îşi duce fiul, Daniel, la Cimitirul Cărţilor Uitate, o clădire impunătoare, veche şi sumbră, plină

de volume ale unor autori necunoscuţi sau uitaţi, cărţi aduse de oameni care au ţinut să le ferească de părăsire, de indiferenţă sau de dispariţie. Potrivit tradiţiei, cine intră

pentru prima oară trebuie să adopte o carte şi, dintre miile de tomuri, Daniel se simte atras de Umbra vântului de Julián Carax, un roman misterios, pe care, ajuns acasă, îl citeşte dintr-o suflare în aceeaşi noapte. Începând chiar de a doua zi, o mulţime de oameni îşi doresc să pun mâna pe cartea cu pricina, până atunci lăsată pradă uitării: unii vor să o cumpere plătind mai mult decât valorează, alţii o caută ca să

o ardă…

Din cauza cărţii, în anii următori Daniel se pomeneşte implicat într-o serie de intrigi şi de crime, trecând prin numeroase primejdii.

Roman de suspans, roman istoric şi de dragoste, Umbra vântului este şi o meditaţie profundă asupra destinului omului şi a reflexului acestuia în opera de artă, între peren şi efemer.

Lui Joan Ramon Planas,

care ar merita ceva mai bun

Cimitirul Cărţilor Uitate

Încă îmi amintesc dimineaţa aceea când tata m-a dus pentru prima oară să vizitez Cimitirul Cărţilor Uitate. Se cerneau primele zile ale verii lui 1945 şi umblam pe străzile unei Barcelone prinse sub ceruri de cenuşă şi sub un soare de abur care se revărsa peste Rambla de Santa Monica într-o ghirlandă de aramă lichidă.

— Daniel, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poţi povesti nimănui, m-a avertizat tata. Nici prietenului tău Tomas. Nimănui.

— Nici măcar mamei? am întrebat eu cu jumătate de glas.

Tata oftă, ascunzându-se în acel zâmbet trist care îl urmărea ca o umbră de-a lungul vieţii.

— Ba sigur că da, a răspuns cu capul plecat. Faţă de ea n-avem secrete. Ei poţi să-i povesteşti orice.

La scurtă vreme după războiul civil, o epidemie de holeră o luase pe mama. Am îngropat-o la Montjuic în ziua când împlineam patru ani. Îmi amintesc doar că a plouat toată

ziua şi toată noaptea, iar când l-am întrebat pe tata dacă

cerul plângea, n-a avut glas să-mi răspundă. Şase ani mai târziu, absenţa mamei continua să fie pentru mine un miraj, o linişte strigătoare pe care încă nu mă deprinsesem s-o fac să tacă prin cuvinte. Tata şi cu mine locuiam într-un mic apartament de pe strada Santa Ana, lângă piaţa bisericii.

Apartamentul era situat chiar deasupra librăriei specializate în ediţii de colecţie şi în cărţi uzate moştenite de la bunicul meu, un bazar fermecat despre care tata era încredinţat că

într-o zi avea să treacă în mâinile mele. Am copilărit printre cărţi, făcându-mi prieteni invizibili în pagini care se descompuneau în pulbere şi al căror miros încă îl mai păstrez pe mâini. De mic mă obişnuisem să aţipesc în timp ce îi povesteam mamei, în penumbra camerei mele, întâmplările de peste zi, peripeţiile mele de la colegiu, ce învăţasem în ziua aceea… Nu puteam să-i aud vocea ori să-i simt atingerea, însă lumina şi căldura ei ardeau în fiecare colţ al acelei case, iar eu, cu credinţa celor ce încă îşi pot număra anii pe degetele de la mâini, eram convins că, dacă

închideam ochii şi îi vorbeam, ea m-ar fi putut auzi de unde se afla. Uneori, tata mă asculta din sufragerie şi plângea pe ascuns.

Îmi amintesc că, în acea dimineaţă de iunie, m-am trezit ţipând. Inima îmi bătea în piept de parcă sufletul ar fi vrut să-şi deschidă drum şi s-o ia la goană pe scări în jos. Tata a dat fuga speriat în cameră şi m-a luat în braţe, încercând să

mă potolească.

— Nu pot să-mi amintesc faţa ei. Nu pot să-mi amintesc faţa mamei, am murmurat cu răsuflarea tăiată.

Tata m-a îmbrăţişat cu putere.

— Nu te teme, Daniel. Am să-mi aduc aminte eu pentru amândoi.

Ne-am privit în penumbră, căutând cuvinte care nu existau. Aceea a fost prima oară când mi-am dat seama că

tata îmbătrânea şi că ochii lui, ochi de ceaţă şi de înfrângere, priveau mereu îndărăt. S-a ridicat în picioare şi a tras perdelele ca să lase să pătrundă lumina blândă a zorilor.

— Hai, Daniel, îmbracă-te. Vreau să-ţi arăt ceva, mi-a zis.

— Acuma? La cinci dimineaţa?

— Există lucruri care nu se pot vedea decât pe întuneric, a insinuat tata, arborând un zâmbet enigmatic pe care probabil îl împrumutase din vreun volum de Alexandre Dumas.

Străzile încă lâncezeau în ceţurile şi răcoarea nopţii când am ieşit în poartă. Felinarele de pe Rambla desenau un bulevard de aburi, clipind în timp ce oraşul se dezmorţea şi se desprindea din deghizarea lui de acuarelă. Ajungând pe strada Arco del Teatro, ne-am avântat spre Raval pe sub arcada ce promitea o boltă de ceaţă albastră. L-am urmat pe tata pe drumul acela îngust, mai curând cicatrice decât stradă, până când luminile de pe Rambla s-au pierdut în urma noastră. Limpezimea zorilor se filtra de pe balcoane şi cornişe în raze de lumină piezişe ce nu ajungeau să mângâie pământul. În cele din urmă, tata s-a oprit dinaintea unei porţi mari din lemn sculptat, înnegrită de vreme şi de umezeală. În faţa noastră se ridica ceea ce mi s-a părut a fi cadavrul părăsit al unui palat sau un muzeu de ecouri şi de umbre.

— Daniel, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poţi povesti nimănui, m-a avertizat tata. Nici prietenului tău Tomas. Nimănui.

Un omuleţ cu trăsături de pasăre răpitoare şi cu o chică

argintie ne-a deschis uşa. Privirea lui acvilină s-a oprit asupra mea, impenetrabilă.

— Bună ziua, Isaac. Acesta e fiul meu Daniel, a anunţat tata. În curând va împlini unsprezece ani, iar într-o bună zi se va ocupa de librărie. A ajuns la vârsta potrivită ca să

cunoască locul ăsta.

Numitul Isaac ne-a poftit să intrăm cu o uşoară

încuviinţare. O penumbră albăstrie învăluia totul, insinuând numai crâmpeie dintr-o scară de marmură şi o galerie de fresce populate cu figuri de îngeri şi de creaturi fabuloase. L-am urmat pe paznic de-a lungul acelui coridor de palat şi am ajuns într-o mare sală circulară unde o adevărată bazilică de neguri zăcea sub o cupolă sfâşiată de fascicule de lumină ce atârnau din înalt. Un labirint de coridoare şi de rafturi ticsite cu cărţi urca de la bază spre vârf, configurând un stup urzit din tuneluri, scări, platforme şi punţi ce lăsau să se ghicească o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă. M-am uitat la tata, cu gura căscată. El mi-a zâmbit, făcându-mi cu ochiul.

— Daniel, bine ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate.

Presărate pe culoare şi pe platformele bibliotecii se profilau mai multe siluete. Unele dintre ele s-au întors să salute de la distanţă, şi am recunoscut chipurile mai multor colegi de-ai tatei din tagma librarilor de modă veche. În ochii mei de copil de zece ani, acei indivizi apăreau ca o confrerie secretă de alchimişti conspirând fără ştirea lumii. Tata a îngenuncheat lângă mine şi, privindu-mă ţintă în ochi, mi-a vorbit cu glasul şoptit al promisiunilor şi al confidenţelor.

— Locul ăsta e un mister, Daniel, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris şi sufletul celor care l-au citit, l-au trăit şi l-au visat.

Ori de câte ori o carte îşi schimbă proprietarul, ori de câte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul său creşte şi se întăreşte. Cu mulţi ani în urmă, când tatăl meu m-a adus aici pentru prima oară, locul ăsta era deja bătrân. Poate la fel