Se aşeză pe scaunul din faţa biroului, încrucişându-şi picioarele şi lăsându-se pe spate. Mi-am smuls privirile de la gâtul ei şi m-am concentrat asupra unei pete de umezeală de pe perete. M-am apropiat de fereastră şi am aruncat o ocheadă în piaţă. Nici urmă de Fermín. O puteam auzi pe Nuria Monfort respirând în spatele meu, îi puteam simţi privirea. Am vorbit fără să-mi desprind privirea de la fereastră.
— Acum câteva zile, un bun prieten al meu a aflat că
administratorul responsabil de fostul apartament al familiei Fortuny-Carax trimitea corespondenţa la o căsuţă poştală pe numele unui birou de avocaţi care, pe cât se pare, nu există.
Acelaşi prieten a aflat că persoana care ridica plicurile trimise la această adresă se folosea de numele dumneavoastră, doamnă Monfort…
— Taci.
M-am întors şi am surprins-o retrăgându-se în întuneric.
— Mă judeci fără să mă cunoşti, zise ea.
— Atunci, ajutaţi-mă să vă cunosc.
— Cui i-ai mai spus toate astea? Cine mai ştie ce mi-ai zis mie?
— Mai multă lume decât pare. Poliţia mă urmăreşte de
ceva vreme.
— Fumero?
Am încuviinţat. Mi se păru că mâinile îi tremurau.
— Nu-ţi dai seama ce-ai făcut, Daniel.
— Spuneţi-mi dumneavoastră, am replicat eu cu o duritate de care nu-mi părea rău.
— Tu crezi că, dacă ai dat peste o carte, ai dreptul să intri în viaţa unor oameni pe care nu-i cunoşti, în lucruri pe care nu le poţi înţelege şi care nu-ţi aparţin.
— Acum îmi aparţin, fie că vreţi sau nu.
— Nu ştii ce spui.
— Am fost în casa familiei Aldaya. Ştiu că Jorge Aldaya se ascunde acolo. Ştiu că el l-a asasinat pe Carax.
Mă privi lung, cântărindu-şi cuvintele.
— Fumero ştie?
— N-am idee.
— Păcat. Fumero te-a urmărit până la casa aceea?
Mânia care îi mocnea în ochi mă ardea. Intrasem cu rolul de acuzator şi de judecător, însă, cu fiecare minut ce trecea, simţeam că eu eram vinovatul.
— Nu cred. Dumneavoastră ştiaţi? Dumneavoastră ştiaţi că Aldaya l-a omorât pe Julián şi că se ascunde în casă… De ce nu mi-aţi spus?
Zâmbi amar.
— Nu înţelegi nimic, nu-i aşa?
— Înţeleg că aţi minţit ca să-l apăraţi pe omul care l-a asasinat pe cel pe care îl numiţi prietenul dumneavoastră, că
aţi acoperit crima asta ani în şir, aţi acoperit un bărbat al cărui singur scop e să şteargă orice urmă din existenţa lui Julián Carax, care îi arde cărţile. Înţeleg că m-aţi minţit în legătură cu soţul dumneavoastră, care nu e în închisoare şi, evident, nu e nici aici. Asta înţeleg.
Nuria Monfort clătină încet din cap, tăgăduind.
— Pleacă, Daniel. Pleacă din casa asta şi să nu te mai întorci. Ai făcut deja destul.
M-am îndreptat spre uşă, lăsând-o în sufragerie. M-am oprit la jumătatea drumului şi m-am întors. Nuria Monfort se aşezase pe podea, rezemată de perete. Toată vraja prezenţei
sale se destrămase.
Am traversat piaţa San Felipe Neri măturând pe jos cu privirea. Târam după mine durerea culeasă de pe buzele acelei femei, o durere pentru care acum mă simţeam complice şi unealtă, însă fără să izbutesc să-mi dau seama cum şi de ce. „Nu-ţi dai seama ce-ai făcut, Daniel.‖ Nu voiam decât să mă îndepărtez de locul acela. Când am trecut prin faţa bisericii, abia dacă am băgat de seamă prezenţa unui preot slăbănog şi năsos care mă binecuvânta cu parcimonie, ţinând în mână un liturghier şi un rozariu.
39
M-am întors la librărie cu o întârziere de vreo trei sferturi de oră. Când mă văzu, tata se încruntă cu reproş şi se uită la ceas.
— Frumoasă oră. Ştiţi că trebuie să mă duc la un client din San Cugat şi mă lăsaţi singur aici.
— Dar Fermín? Încă nu s-a întors?
Tata clătină din cap cu acea grabă care îl mistuia când era prost dispus.
— Ai o scrisoare. Ţi-am lăsat-o lângă casierie.
