Isaac încuviinţă.

— Ştiu asta.

— Te asigur…

— Nu-i nevoie, Daniel. Ştiu că spui adevărul, zise Isaac, scoţând un plic din buzunarul pardesiului. Cu o seară

înainte să moară, Nuria a venit să mă vadă, aşa cum făcea

cu ani în urmă. Îmi aduc aminte că obişnuiam să mergem să

mâncăm într-o cafenea de pe strada Guardia, unde o duceam de mică. Uneori, ea îmi povestea despre munca ei, fleacuri, chestii pe care i le povesteşti unui străin în autobuz… O dată

mi-a spus că îi părea rău că mă decepţionase. Am întrebat-o de unde a scos ideea asta absurdă. „Din ochii dumitale, tată, din ochii dumitale‖, mi-a zis. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că, poate, eu o decepţionasem pe ea şi mai mult.

Uneori credem că oamenii sunt nişte bilete de loterie, că

există ca să transforme în realitate iluziile noastre absurde.

— Isaac, cu tot respectul ce ţi-l datorez, ai băut cât şapte şi nu mai ştii ce vorbeşti.

— Vinul îl preschimbă pe înţelept într-un prost şi pe prost într-un înţelept. Ştiu destul ca să pricep că propria mea fiică

n-a avut niciodată încredere în mine. Mai multă încredere avea în dumneata, Daniel, şi nu te-a văzut decât de două ori.

— Te asigur că te înşeli.

— În ultima după-amiază când ne-am văzut, mi-a adus plicul ăsta. Era foarte neliniştită, îngrijorată de ceva ce n-a vrut să-mi povestească. M-a rugat să păstrez plicul şi, dacă

se întâmpla ceva, să ţi-l predau dumitale.

— Dacă se întâmpla ceva?

— Astea au fost cuvintele ei. Am văzut-o atât de alarmată, încât i-am spus să mergem împreună la poliţie, că, oricare ar fi fost problema, o să găsim o soluţie. Atunci mi-a zis că

poliţia era ultimul loc unde se putea duce. Am rugat-o să-mi dezvăluie despre ce era vorba, dar mi-a zis că trebuie să plece şi m-a pus să-i promit că o să-ţi predau plicul dacă ea n-avea să se întoarcă după el în două zile. M-a rugat să nu-l deschid.

Isaac îmi întinse plicul. Era deschis.

— Am minţit-o, ca întotdeauna, zise el.

Am cercetat plicul. Conţinea câteva sferturi de coală scrise de mână.

— Dumneata le-ai citit? am întrebat eu.

Bătrânul încuviinţă încetişor.

— Ce scrie?

Bătrânul îşi ridică privirea. Buzele îi tremurau. Mi s-a

părut că îmbătrânise cu o sută de ani de ultima dată când îl văzusem.

— E povestea pe care o căutai, Daniel. Povestea unei femei pe care eu n-am cunoscut-o niciodată, cu toate că îmi purta numele şi prin vine îi curgea sângele meu. Acum îţi aparţine dumitale.

Am vârât plicul în buzunarul pardesiului.

— Am să te rog să mă laşi singur aici, cu ea, dacă nu te superi. Acum câteva clipe, în timp ce citeam paginile acelea, mi s-a părut că o regăseam. Eu, oricât de mult m-aş strădui, nu reuşesc să mi-o amintesc decât ca atunci când era copilă.

De mică era foarte tăcută, ştii? Se uita la orice, gânditoare, şi nu râdea niciodată. Cel mai mult îi plăceau basmele. Mereu mă ruga să-i citesc basme şi nu cred că a existat pe lume vreun copil care să fi învăţat să citească mai repede. Zicea că

vrea să devină scriitoare şi să alcătuiască enciclopedii şi tratate de istorie şi de filosofie. Maică-sa spunea că era numai vina mea, că Nuria mă adora şi că, întrucât credea că

tatăl ei nu iubea altceva decât cărţile, voia să scrie cărţi pentru ca el s-o iubească pe ea.

— Isaac, nu mi se pare o idee bună să stai singur în noaptea asta. De ce nu vii cu mine? Rămâi peste noapte la noi şi îi ţii companie tatei.

Isaac tăgădui din nou.

— Am treabă, Daniel. Du-te dumneata acasă şi citeşte paginile acelea. Îţi aparţin.

Bătrânul îşi feri privirea şi mă însoţi până la uşă. Eram în prag când glasul lui Isaac mă chemă, abia o şoaptă.

— Daniel?

— Da.

— Să ai mare grijă.

Când am ieşit în stradă, mi s-a părut că bezna se târa în urma mea pe caldarâm, însoţindu-mă. Am grăbit pasul şi n-am slăbit ritmul până când n-am ajuns în apartamentul de pe strada Santa Ana. Când am intrat în casă, l-am găsit pe tata refugiat în fotoliul său, cu o carte deschisă în poală. Era un album de fotografii. Văzându-mă, s-a ridicat cu o expresie de uşurare care i-a înseninat chipul.

— Eram îngrijorat. Cum a fost la înmormântare?

Am ridicat din umeri, iar tata a încuviinţat grav, considerând subiectul închis.

— Ţi-am pregătit ceva pentru cină. Dacă ai chef, îţi reîncălzesc şi…

— Nu mi-e foame, mulţumesc. Am ciugulit ceva pe-afară.

Mă privi în ochi şi încuviinţă din nou. Se întoarse şi începu să strângă farfuriile pe care le aşezase pe masă. Atunci, fără

să-mi dau seama prea bine de ce, m-am apropiat de el şi l-am îmbrăţişat. Am simţit cum tata, surprins, mă îmbrăţişa la rândul lui.

— Daniel, te simţi bine?

L-am strâns în braţe cu putere.

— Te iubesc, am şoptit.