— A înghiţit găluşca?
— Nu cred.
— Mda.
Librarul îşi aprinse pipa şi se adânci în fotoliul din spatele biroului, delectându-se în aspectul său mefistofelic. La celălalt capăt al apartamentului, Clara îl umilea pe Debussy.
Barcelo îşi dădu ochii peste cap.
— Ce s-a întâmplat cu maestrul de muzică? am întrebat eu.
— L-am concediat. Abuz de catedră.
— Mda.
— Eşti sigur că nu te-au ciomăgit şi pe tine? Ii dai cam mult cu monosilabele. Când erai copilaş, erai mai vorbăreţ.
Uşa studioului se deschise şi Bernarda intră ducând o tavă
cu două ceşti aburinde şi o zaharniţă. Când am văzut-o cum merge, m-am temut să nu mă interpun în calea unei ploi de cafea fierbinte.
— Îmi permiteţi. Domnul o vrea cu un stropişor de coniac?
— Mi se pare că sticla de Lepanto şi-a câştigat un răgaz în noaptea asta, Bernarda. Şi dumneata la fel. Hai, du-te şi te culcă. Daniel şi cu mine rămânem treji, în caz că e nevoie de ceva. Dat fiind că Fermín stă în dormitorul dumitale, poţi folosi camera mea.
— Vai, domnule, în niciun caz.
— E un ordin. Şi nu mă contrazice. În cinci minute vreau să fii adormită.
— Dar, domnule…
— Bernarda, îţi pui prima în joc.
— Cum porunciţi, domnule Barcelo. Deşi eu am să dorm
pe cuvertură. Ba bine că nu.
Barcelo aşteptă ceremonios până când Bernarda se retrase. Îşi puse şapte cubuleţe de zahăr şi începu să învârtă
cu linguriţa în ceaşcă, schiţând un zâmbet felin printre nori de tutun olandez.
— Vezi cum stau lucrurile. Trebuie să conduc casa cu mână de fier.
— Da, v-aţi transformat într-un căpcăun, don Gustavo.
— Iar tu într-un linguşitor. Spune-mi, Daniel, acum că nu ne aude nimeni. De ce nu-i o idee bună să anunţăm poliţia despre ce s-a întâmplat?
— Fiindcă ştie deja.
— Ce vrei să spui?
Am dat din cap afirmativ.
— În ce soi de încurcături v-aţi vârât, dacă pot să te întreb?
Am oftat.
— Ceva în care vă pot ajuta?
Mi-am ridicat privirea. Barcelo îmi zâmbea fără pic de maliţiozitate, cu expresia lui ironică într-unul din rarele momente de răgaz.
— N-or fi având oare toate astea, într-un fel sau altul, ceva de-a face cu cartea aceea a lui Julián Carax pe care n-ai vrut să mi-o vinzi atunci când trebuia?
Am fost luat prin surprindere.
— Eu v-aş putea ajuta, se oferi el. Îmi prisoseşte ceea ce vouă vă lipseşte: banii şi bunul-simţ.
— Credeţi-mă, don Gustavo, am implicat deja prea multă
lume în chestiunea asta.
— Atunci, încă unul în plus n-o strica. Hai, cu încredere, închipuieşte-ţi că sunt confesorul tău.
— De ani de zile nu m-am spovedit.
— Se vede pe faţa ta.
33
