Uşa se închise, pecetluindu-mă în întuneric. Am rămas acolo câteva clipe şi apoi m-am târât pe scări în jos. Ploaia continua să se înteţească, implacabilă. Am luat-o în josul străzii. Când am dat colţul, m-am oprit şi m-am întors o clipă. Mi-am ridicat privirea spre apartamentul familiei Aguilar. Silueta vechiului meu prieten Tomas se contura în fereastra camerei sale. Mă contempla nemişcat. L-am salutat cu mâna. Nu mi-a răspuns. După câteva secunde, s-a retras înăuntru. Am mai aşteptat vreo cinci minute, în speranţa că-l voi vedea reapărând, însă a fost zadarnic. Ploaia mi-a iscat lacrimile şi am plecat în tovărăşia ei.

42

Întorcându-mă spre librărie, am trecut prin faţa cinematografului Capitol, unde doi pictori, proţăpiţi pe o schelă, contemplau dezolaţi cum afişul, care nu apucase să li se usuce, se descompunea sub aversă. Efigia stoică a santinelei de gardă postată în faţa librăriei se distingea în zare. Când m-am apropiat de ceasornicăria lui don Federico Flavia, am băgat de seamă că ceasornicarul ieşise în prag să

privească răpăiala. Încă i se vedeau pe chip cicatricele rămase în urma trecerii pe la chestură. Era îmbrăcat într-un costum impecabil din lână cenuşie şi ţinea în mână o ţigară

pe care nu se deranjase s-o aprindă. L-am salutat cu mâna şi mi-a zâmbit.

— Ce ai tu împotriva umbrelei, Daniel?

— Ce-i mai frumos pe lume decât ploaia, don Federico?

— Pneumonia. Hai, intră, că ţi-am reparat ce era de reparat.

M-am uitat la el fără să pricep. Don Federico mă privea ţintă, cu zâmbetul intact. M-am mărginit să încuviinţez şi l-am urmat în bazarul lui de minunăţii. De cum ne-am pomenit înăuntru, mi-a întins o punguţă de hârtie.

— Acuma ieşi, fiindcă fantoşa aia care supraveghează

librăria nu-şi mai ia ochii de la noi.

Am aruncat o privire în pungă. Conţinea o cărticică legată

în piele. Un liturghier. Liturghierul pe care Fermín îl avea în mână ultima oară când îl văzusem. Don Federico, împingându-mă îndărăt în stradă, îmi pecetlui buzele cu o încuviinţare gravă. O dată ajunşi pe trotuar, îşi redobândi înfăţişarea surâzătoare şi ridică glasul.

— Şi adu-ţi aminte să nu forţezi butonul când îl întorci, că

iarăşi o să sară, ne-am înţeles?

— Nicio grijă, don Federico, vă mulţumesc.

M-am îndepărtat cu un nod în stomac, care se strângea cu fiecare pas pe măsură ce mă apropiam de agentul în civil care supraveghea librăria. Când am trecut prin faţa lui, l-am salutat chiar cu mâna în care ţineam punguţa primită de la

don Federico. Agentul se uita la ea cu un interes vag. M-am strecurat în librărie. Tata era tot în picioare, în faţa tejghelei, ca şi când nu s-ar fi mişcat de când plecasem. Mă privi necăjit.

— Ascultă, Daniel, în legătură cu ce-am spus mai devreme…

— Nu-ţi face griji. Aveai dreptate.

— Tremuri…

Am încuviinţat vag şi l-am văzut plecând în căutarea termosului. Am profitat de împrejurare ca să intru în mica toaletă din spatele prăvăliei şi să examinez liturghierul.

Biletul lui Fermín alunecă în aer, rotindu-se ca un fluture. L-am prins din zbor. Mesajul era scris pe o foiţă de ţigară, aproape transparentă, cu o caligrafie măruntă, pe care a trebuit s-o ţin în contralumină ca s-o pot descifra.

Prietene Daniel,

Să nu crezi niciun cuvânt din ce spun ziarele despreasasinarea Nuriei Monfort. Ca întotdeauna, sunt numaiminciuni. Eu sunt sănătos, sunt în siguranţă şi m-am ascunsîntr-un loc secret. Să nu încerci să mă găseşti sau să-mi trimiţimesaje. Distruge biletul acesta de cum îl citeşti. Nu-i nevoie să-l înghiţi, e suficient să-l arzi ori să-l faci bucăţele. Eu am să

intru în contact cu dumneata mulţumită geniului meu şibunelor oficii ale unor terţi cu care ne aflăm în bună înţelegere.

Te rog să-i transmiţi esenţa acestui mesaj, cifrat şi cu toată

discreţia, iubitei mele. Dumneata să nu faci nimic. Prietenuldumitale, al treilea om,

FRdT

Tocmai începeam să recitesc biletul când cineva bătu în uşa toaletei.

— Se poate? întrebă un glas necunoscut.

Un fier roşu îmi străbătu inima. Neştiind ce altceva să fac, am mototolit hârtia şi am înghiţit-o. Am tras apa şi am profitat de huruitul ţevilor şi al cuvei ca să dau pe gât cocoloşul de hârtie. Mirosea a ceară şi a bomboane Sugus.

Când am deschis uşa, m-am pomenit cu zâmbetul reptilian al agentului de poliţie care, cu câteva secunde în urmă, aşteptase postat în faţa librăriei.

— Să fie cu iertare. Nu ştiu dacă o fi din cauză că am tot ascultat cum plouă toată ziua, dar eu cam făceam pe mine, ca să nu zic altceva…

— Cum să nu, am zis eu, făcându-i loc să treacă. Vă

aparţine în întregime.

— Mulţam.

Agentul, care în lumina becului îmi păru o mică

nevăstuică, mă privi de sus până jos. Privirea lui de cloacă se opri pe liturghierul din mâna mea.

— Eu, fără să citesc ceva, nu-i chip, am argumentat.

— Şi eu păţesc la fel. Şi se mai spune că spaniolii nu citesc. Mi-l împrumutaţi şi mie?

— Pe rezervor aveţi ultimul laureat al Premiului Criticii, i-am retezat-o eu. Infailibil.

M-am îndepărtat fără să-mi pierd aerul demn şi m-am dus la tata, care pregătea o ceaşcă de cafea cu lapte.

— Ce-i cu ăsta? l-am întrebat eu.

— S-a jurat că se cacă pe el. Ce puteam face?

— Să-l laşi în stradă, poate aşa se mai încălzea.

Tata se încruntă.

— Dacă nu te superi, eu urc în casă.

— Fireşte că nu. Şi pune-ţi pe tine ceva uscat, să nu te pricopseşti cu o pneumonie.

Apartamentul era rece şi tăcut. M-am dus în camera mea şi am aruncat o privire pe geam. A doua santinelă era tot acolo, în poarta bisericii Santa Ana. Mi-am scos hainele ude şi mi-am pus o pijama groasă şi un halat care fusese al bunicului meu. M-am întins pe pat fără să mă mai deranjez să aprind lumina şi m-am lăsat în voia întunericului şi a sunetului ploii în geamuri. Am închis ochii şi am încercat să