— Ia te uită, domnule, pe cine avem aici? E chiar vechiul meu prieten, omul cu o mie de feţe, zise inspectorul Fumero.
Mi se păru că aud oasele lui Fermín zgâlţâindu-se de groază dinaintea acestei apariţii. Locvacitatea lui se reduse la un geamăt înăbuşit. Între timp, cei doi bătăuşi, despre care am presupus că nu erau altceva decât doi agenţi din Brigada Criminală, ne înşfăcaseră de ceafă şi de încheietura mâinii drepte, gata să ne sucească braţul la cea mai mică încercare de a ne mişca.
— Cum văd, după faţa surprinsă pe care-o faci, credeai că
ţi-am pierdut urma de mult, nu? Doar n-ai crezut, presupun, că un căcat uscat ca tine poate să iasă din mocirlă şi să
treacă drept un cetăţean cumsecade, nu-i aşa? Eşti tu retardat, dar nici chiar aşa. În plus, mi s-a spus că îţi bagi nasurile, care în cazul tău sunt multe, într-o grămadă de probleme care nu te privesc. Semn rău… Ce şmecherie ai învârtit cu măicuţele? Te bucuri de vreuna din ele? Cât mai cer la ora asta?
— Eu respect cururile altora, domnule inspector, mai ales dacă stau sub claustrare. Poate că, dacă ai face şi dumneata la fel, ai economisi o ţâră din penicilină şi ai sta mai bine cu
burta.
Fumero slobozi un râs ticăloşit de mânie.
— Aşa îmi placi. Coaie de taur. Cum spuneam. Dacă toţi borfaşii ar fi ca tine, munca mea ar fi o chermeză. Ia zi, cum îţi mai spui acuma, ticăloşelule? Gary Cooper? Haide, povesteşte-mi ce tot faci vârându-ţi năsetul ăla al tău în azilul Santa Lucia, şi poate că te las să pleci numai cu vreo două pişcături. Hai, dă-i drumul. Ce vă aduce pe-aici?
— O chestiune privată. Am venit să vizităm o rudă.
— Da, pe târfa de maică-ta. Uite, azi m-ai prins în toane bune, că de nu, te duceam chiar acuma la chestură şi mai făceam o partidă cu lampa de sudură. Haide, fii băiat bun şi spune-i adevărul prietenului tău, inspectorul Fumero, ce faceţi aici tu şi amicul tău? Colaborează şi tu niţel, fir-ar al naibii, şi aşa mă scuteşti să-i fac o faţă nouă băieţaşului ăstuia, la care te tot dai de Mecena.
— Atinge-i dumneata un fir de păr şi îţi jur că…
— M-ai îngrozit, fii atent. M-am căcat pe mine.
Fermín înghiţi în sec şi păru să-şi adune tot curajul care îi scăpa prin pori.
— N-or fi ăştia pantalonii de marinar pe care ţi i-a pus augusta dumitale mamă, ilustra rândăşiţă? Ar fi mare păcat, căci mi s-a spus că îţi veneau de minune.
Chipul inspectorului Fumero păli şi orice expresie îi fugi din privire.
— Ce-ai spus, nenorocitule?
— Spuneam că mi se pare că ai moştenit gustul şi graţia donei Yvonne Sotoceballos, damă din înalta societate…
Fermín nu era corpolent şi primul pumn fu suficient ca să-l dărâme dintr-o dată. Încă mai stătea făcut ghem în băltoaca în care aterizase, când Fumero îi administră o serie de şuturi în stomac, în rinichi şi în faţă. Eu am pierdut socoteala la al cincilea. Fermín îşi pierdu răsuflarea şi capacitatea de a mişca un deget sau de a se feri de lovituri în clipa următoare.
Cei doi poliţişti care mă ţineau râdeau din politeţe sau din obligaţie, strângându-mă cu o mână de fier.
— Tu să nu te bagi, îmi şopti unul din ei. N-am chef să-ţi rup braţul.
Am încercat zadarnic să mă eliberez din strânsoare şi, zbătându-mă, am zărit pentru o clipă faţa agentului care îmi vorbise. L-am recunoscut pe dată. Era bărbatul cu pardesiu şi cu ziar din barul din piaţa Sarria, din urmă cu câteva zile, acelaşi care ne urmărise în autobuz, râzând la glumele lui Fermín.
— Uite, ce mă fute pe mine cel mai tare sunt oamenii care scormonesc prin căcat şi prin trecut, striga Fumero, rotindu-se în jurul lui Fermín. Chestiile trecute trebuie să le laşi în pace, mă-nţelegi? Asta e valabil şi pentru tine, şi pentru nătăfleţul ăsta de prieten al tău. Tu uită-te bine şi învaţă, băiete, că îndată îţi vine rândul şi ţie.
Am urmărit cum inspectorul Fumero îl distrugea pe Fermín în bombeuri sub lumina oblică a unui felinar. Cât a durat întregul episod, n-am fost în stare să deschid gura. Îmi amintesc impactul surd, teribil al loviturilor ce cădeau fără
milă asupra prietenului meu. Şi acum mă mai dor. M-am limitat să mă refugiez în acea convenabilă strânsoare a poliţiştilor, tremurând şi vărsând în tăcere lacrimi de laşitate.
Când Fumero se plictisi să tot scuture o greutate moartă, îşi desfăcu pardesiul, se descheie la fermoar şi începu să
urineze peste Fermín. Prietenul meu nu mişca, părând o boccea de rufe vechi părăsită într-o baltă. În timp ce Fumero îşi descărca şuvoiul generos şi aburind peste Fermín, am continuat să nu fiu în stare să deschid gura. Când termină, inspectorul se încheie la prohab şi veni înspre mine cu o faţă
asudată, gâfâind. Unul din agenţi îi întinse o batistă cu care se şterse pe faţă şi pe gât. Fumero se apropie de mine, oprindu-şi faţa la câţiva centimetri de a mea şi ţintuindu-mă
cu privirea.
— Tu nu meritai bătaia asta, băiete. Asta-i problema prietenului tău: pariază mereu pe partea greşită. Data viitoare am să-l fut adânc, ca niciodată, şi sunt sigur că vina are să fie a ta.
Am crezut că o să mă pocnească îndată, că îmi venise rândul. Nu ştiu de ce, dar m-am bucurat. Am vrut să cred că
loviturile aveau să mă vindece de ruşinea de a nu fi fost în stare să mişc un deget pentru a-l ajuta pe Fermín, când
singurul lucru pe care el îl făcea, ca întotdeauna, era să
încerce să mă protejeze.
Însă nu veni nicio lovitură. Numai biciuirea acelor ochi plini de dispreţ. Fumero se mărgini să mă bată peste obraz.
— Fii liniştit, copile. Eu nu-mi murdăresc mâna cu laşii.
Cei doi poliţişti râseră de poantă, mai relaxaţi când constatară că spectacolul luase sfârşit. Dorinţa lor de a părăsi scena era evidentă. Se îndepărtară râzând în întuneric. Când am dat fuga să-l ajut, Fermín se lupta zadarnic să se ridice şi să-şi găsească dinţii pe care îi pierduse în apa murdară a bălţii. Îi sângerau gura, nasul, urechile şi pleoapele. Când m-a văzut teafăr, a schiţat un zâmbet şi am crezut că o să moară pe loc. Am îngenuncheat lângă el şi l-am luat în braţe. Primul gând ce mi-a trecut prin minte a fost că era mai uşor ca Bea.
— Fermín, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să te duc la spital chiar acum.
Fermín scutură energic din cap.
— Du-mă la ea.
