— Nu-i nevoie să-mi aminteşti, am replicat eu cu lacrimi în ochi.

Tata mă contemplă cu tristeţe, clătinând din cap.

— Doamne sfinte, nici nu vreau să mă gândesc ce-o fi simţind bietul Isaac, murmură tata ca pentru sine.

— Eu nu sunt vinovat că a murit, am zis cu un firicel de glas, crezând că, dacă o repetam de destule ori, aveam să

încep s-o cred şi eu.

Tata se retrase în spatele prăvăliei, tăgăduind în şoaptă.

— Vei fi ştiind tu pentru ce eşti răspunzător sau nu, Daniel. Uneori nu mai ştiu cine eşti.

Mi-am luat pardesiul şi am ieşit în stradă şi în ploaie, unde nimeni nu mă cunoştea şi nu-mi putea citi în suflet.

M-am lăsat în voia ploii îngheţate, umblând fără nicio ţintă. Mergeam cu privirea în pământ, purtând după mine imaginea Nuriei Monfort, neînsufleţită, întinsă pe o lespede

rece de marmură, cu trupul presărat cu lovituri de pumnal.

La fiecare pas, oraşul se destrăma în jurul meu. Când am ajuns la o răscruce de pe strada Fontanella, nu m-am oprit nici să mă uit la semafor. Când am simţit vântul izbindu-mă

în faţă, m-am întors spre un perete din metal şi lumină care se repezea către mine cu toată viteza. În ultima clipă, un trecător din spatele meu mă trase îndărăt şi mă smulse din calea autobuzului. Am contemplat fuzelajul scânteind la câţiva centimetri de faţa mea, o moarte sigură defilând la o zecime de secundă. Când mi-am dat seama de cele petrecute, trecătorul care îmi salvase viaţa se îndepărta pe o trecere de pietoni, o siluetă într-un pardesiu cenuşiu. Am rămas ţintuit locului, fără suflare. Prin mirajul ploii, am băgat de seamă că

salvatorul meu se oprise de cealaltă parte a străzii şi mă

privea. Era al treilea poliţist, Palacios. Zidul traficului alunecă printre noi, iar când m-am uitat din nou, agentul Palacios nu mai era acolo.

M-am îndreptat spre casa Beei, incapabil să mai aştept.

Aveam nevoie să-mi amintesc de puţinul bine care exista în mine, de ceea ce-mi oferise ea. M-am năpustit pe scări în goana mare şi m-am oprit în faţa uşii familiei Aguilar, aproape fără suflare. Am luat ciocănelul şi am lovit de trei ori, cu putere. În timp ce aşteptam, m-am înarmat cu mult curaj şi mi-am dat seama cum arătam: ud leoarcă. Mi-am dat deoparte părul de pe frunte şi mi-am zis că acum e-acum.

Dacă apărea domnul Aguilar, pregătit să-mi rupă picioarele şi să-mi stâlcească faţa, cu cât mai repede cu atât mai bine.

Am ciocănit din nou şi, în scurt timp, am auzit paşi apropiindu-se de uşă. Vizorul se întredeschise. O privire întunecată şi bănuitoare mă observa.

— Cine-i?

Am recunoscut glasul Ceciliei, una din fetele aflate în serviciul familiei Aguilar.

— Sunt Daniel Sempere, Cecilia.

Vizorul se închise şi, după câteva secunde, începu concertul de zăvoare şi ivăre care blindau intrarea în apartament. Uşa se deschise încet şi mă întâmpină Cecilia, purtând uniformă şi bonetă, cu o lumânare înfiptă într-un

sfeşnic. După expresia ei alarmată, am intuit că probabil aveam un aspect cadaveric.

— Bună seara, Cecilia. Bea e acasă?

Mă privi fără să priceapă. În protocolul cunoscut al casei, prezenţa mea, în ultima vreme un accident inuzual, era asociată numai cu Tomas, vechiul meu coleg de şcoală.

— Domnişoara Beatriz nu-i…

— A ieşit?

Cecilia, din care nu prea mai rămăsese decât o spaimă

cusută de un şorţ, încuviinţă.

— Ştii când o să se întoarcă?

Fata ridică din umeri.

— S-a dus cu stăpânii la doctor acum vreo două ore.

— La doctor? E bolnavă?

— Nu ştiu, domnişorule.

Am hotărât să n-o mai martirizez pe biata fată. Absenţa părinţilor Beei îmi deschidea alte căi de explorat.

— Dar Tomas e acasă?

— Da, domnişorule. Intraţi, că îl anunţ.

Am intrat în vestibul şi am aşteptat. Odinioară, m-aş fi dus direct în camera prietenului meu, însă de mult nu mai veneam în casa aceea, care mă percepea din nou ca pe un străin. Cecilia dispăru pe coridor, învăluită în aura de lumină, lăsându-mă pe întuneric. Mi se păru că aud glasul lui Tomas în depărtare, iar apoi nişte paşi care se apropiau.

Am improvizat un pretext cu care să-mi justific vizita neaşteptată în faţa prietenului. Silueta ce apăru în pragul vestibulului era tot a fetei. Cecilia îmi adresă o privire îndurerată, iar zâmbetul de mucava mi se risipi.

— Domnişorul Tomas mi-a zis că e foarte ocupat şi că nu vă poate primi acum.

— I-ai spus cine sunt? Daniel Sempere.

— Da, domnişorule. Mi-a spus să vă zic să plecaţi.

Am simţit o senzaţie de frig în stomac şi mi s-a uscat gura.

— Îmi pare rău, domnişorule, zise Cecilia.

Am dat din cap, neştiind ce să spun. Fata deschise uşa a ceea ce, nu cu mult timp în urmă, considerasem a fi a doua casă a mea.

— Domnişorul doreşte o umbrelă?

— Nu, mulţumesc, Cecilia.

— Îmi pare, rău, domnişorule Daniel, repetă fata.

I-am zâmbit fără vlagă.

— N-ai nicio grijă, Cecilia.