Gara Francia era pustie; unduindu-se ca nişte nisipurilucitoare, peroanele ardeau în lumina zorilor, adâncindu-se înceaţă. Julián se aşeză pe o bancă, sub copertină, şi îşi scoasecartea. Lăsă ceasurile să se scurgă, pierdut în magiacuvintelor, schimbându-şi pielea şi numele, simţindu-sealtcineva. Se lăsă târât în umbră de visele unor personaje,convins că nu-i rămăsese alt sanctuar şi alt refugiu decâtacela. Ştia deja că Penelope nu va veni la întâlnire. Ştia că vaurca în tren fără altă companie decât amintirea ei. Când,imediat după ora douăsprezece, Miquel Moliner îşi făcuapariţia şi îi înmână biletul şi toţi banii pe care izbutise să-istrângă, cei doi prieteni se îmbrăţişară în tăcere. Julián nu-lvăzuse niciodată plângând pe Miquel Moliner. Orologiul îi luacu asalt, numărând minutele în goană.
— Încă mai e vreme, murmura Miquel cu privirea aţintită
spre intrarea gării.
La ora unu şi cinci, şeful gării făcu anunţul final pentrucălătorii cu destinaţia Paris. Trenul începuse deja să alunecepe şine când Julián se întoarse pentru a-şi lua rămas-bun dela prietenul său. Miquel Moliner îl privea de pe peron, cumâinile vârâte în buzunare.
— Să scrii, zise el.
— Am să-ţi scriu de cum ajung, îi răspunse Julián.
— Nu. Nu mie. Să scrii cărţi. Nu scrisori. Să le scrii pentrumine. Pentru Penelope.
Julián încuviinţă, dându-şi seama abia atunci cât de doravea să-i fie de prietenul său.
— Şi păstrează-ţi visele, spuse Miquel. Niciodată nu se ştiecând au să-ţi lipsească.
— Întotdeauna, murmură Julián, însă huruitul trenului îirăpise cuvintele.
— Penelope mi-a povestit ce s-a întâmplat în noaptea când doamna i-a surprins în dormitorul meu. A doua zi, stăpâna m-a chemat şi m-a întrebat ce ştiam despre Julián. I-am zis că nimic, că era un băiat bun, prieten cu Jorge… Mi-a
poruncit să o ţin pe Penelope în camera ei până când avea să-i îngăduie ea să iasă. Don Ricardo era plecat la Madrid şi nu s-a întors până vineri. De cum a sosit, doamna i-a povestit cele întâmplate. Eu eram de faţă. Don Ricardo a sărit din fotoliu şi i-a administrat doamnei o palmă care a trântit-o la pământ. Apoi, răcnind ca un nebun, i-a zis să repete ce spusese. Doamna era îngrozită. Nu-l văzuse niciodată aşa pe domnul. Niciodată. Parcă l-ar fi posedat toţi diavolii. Roşu de furie, a urcat în dormitorul Penelopei şi a dat-o jos din pat târând-o de păr. Eu am vrut să-l opresc şi m-a îndepărtat în şuturi. Chiar în seara aceea, a pus să fie chemat medicul familiei ca s-o consulte pe Penelope. Când medicul a terminat, a stat de vorbă cu stăpânul. Au închis-o pe Penelope sub cheie, în camera ei, iar doamna mi-a spus să-mi strâng lucrurile.
Nu m-au lăsat s-o văd pe Penelope şi nici să-mi iau rămas-bun de la ea. Don Ricardo m-a ameninţat că mă dă pe mâna poliţiei dacă o să dezvălui cuiva cele întâmplate. M-au azvârlit în şuturi chiar în noaptea aia, fără să am un loc unde să mă duc, după optsprezece ani de serviciu fără
întrerupere în casa lor. Două zile mai târziu, într-o pensiune de pe strada Muntaner, am primit vizita lui Miquel Moliner, care mi-a explicat că Julián plecase la Paris. Voia să-i povestesc ce se întâmplase cu Penelope şi să afle de ce nu venise la întâlnirea de la gară. Săptămâni la rând, m-am tot dus la vilă, rugându-mă de ei să mă lase s-o vizitez, dar nu m-au lăsat nici să trec de poartă. Uneori, mă postam la colţul străzii zile în şir, aşteptând să-i văd ieşind. N-am văzut-o niciodată. Nu ieşea din casă. Mai apoi, domnul Aldaya a chemat poliţia şi, cu ajutorul prietenilor lui sus-puşi, a pus să fiu internată la balamucul Horta, pretinzând că nimeni nu mă cunoştea şi că eram o dementă care îi pândea familia şi copiii. Am petrecut acolo doi ani, închisă ca un animal.
Primul lucru pe care l-am făcut când am ieşit a fost să mă
duc la casa de pe bulevardul Tibidabo ca s-o văd pe Penelope.
— Ai izbutit s-o vezi? întrebă Fermín.
— Casa era închisă, de vânzare. Nu mai locuia nimeni
acolo. Mi s-a spus că familia Aldaya plecase în Argentina. Am scris la adresa pe care o primisem. Scrisorile s-au întors neatinse…
— Ce s-a ales de Penelope? Ai aflat?
Jacinta scutură din cap, prăbuşindu-se.
— N-am mai văzut-o niciodată.
Bătrâna gemea, plângând în hohote. Fermín o luă în braţe şi o legănă. Trupul Jacintei Coronado se redusese la dimensiunile unei copile, iar Fermín, lângă ea, părea un gigant. Îmi clocoteau în minte o mie de întrebări, însă
prietenul meu îmi făcu un semn care arăta în mod limpede că întrevederea se isprăvise. L-am văzut contemplând acea gaură murdară şi rece unde Jacinta Coronado îşi petrecea ultimele zile de viaţă.
— Hai, Daniel. Plecăm. Ia-o dumneata înainte.
Am făcut cum îmi spunea. Când am plecat, m-am întors o clipă şi am văzut cum Fermín îngenunchea în faţa bătrânei şi o săruta pe frunte. Ea îşi dezveli zâmbetul ştirb.
— Spune-mi, Jacinta, l-am auzit. Dumitale îţi plac bomboanele Sugus, nu-i aşa?
În periplul nostru spre ieşire, ne-am încrucişat cu antreprenorul de pompe funebre cel legitim, însoţit de două
ajutoare cu aspect de simian, echipaţi cu un coşciug din lemn de pin, sfoară şi mai multe cearşafuri vechi, de o aplicaţie incertă. Alaiul emana o funestă aromă de formol şi de colonie de talcioc, componenţii săi etalând obraji străvezii ce încadrau nişte zâmbete gălbejite şi câineşti. Fermín se mărgini să arate spre celula unde aştepta defunctul şi binecuvântă tripleta, care răspunse încuviinţând şi făcându-şi respectuos semnul crucii.
— Umblaţi în pace, murmură Fermín, târându-mă spre ieşire, unde o călugăriţă cu un opaiţ ne salută cu o privire funebră, de condamnare.
Ajunşi în afara incintei, lugubrul canion de piatră şi de umbră al străzii Moncada mi se păru o vale a slavei şi a speranţei. Lângă mine, Fermín respira adânc, uşurat, şi am ştiut că nu eram singurul bucuros că lăsasem în urmă acel
bazar de neguri. Povestea relatată de Jacinta ne apăsa conştiinţele mai mult decât ne-ar fi plăcut să recunoaştem.
— Ascultă, Daniel. Ce-ar fi să dăm gata nişte crochete de şuncă şi nişte spumoase aici, la Xampanet, ca să ne alungăm gustul amar din gură?
— Adevărul e că n-aş zice nu.
— N-ai stabilit pe azi cu fătuca?
— Pe mâine.
— Ah, ştrengarule. Te laşi rugat, nu? Cum mai învăţăm…
Nu făcuserăm nici zece paşi spre zgomotoasa bodegă, aflată la câteva numere mai în josul străzii, când trei siluete spectrale se desprinseră din întuneric şi ne ieşiră în cale. Doi bătăuşi se postară în spatele nostru, atât de aproape încât le -
am putut simţi suflarea în ceafă. Al treilea, mai mărunt, însă
infinit mai lugubru, ne tăie calea. Purta acelaşi pardesiu şi zâmbetul lui unsuros părea să debordeze de plăcere pe la colţurile gurii.
