— Tocmai îi spuneam mamei tale cât de mult îţi place noultău colegiu.
La despărţire, don Ricardo le făcu din ochi şi se îndepărtă
râzând cu poftă. Pe tot drumul de întoarcere, mama lui rămasetăcută, evident jignită de vorbele lui don Ricardo.
Nu numai Sophie privea cu îngrijorare legătura lui din ce înce mai strânsă cu familia Aldaya şi felul în care Julián îşiabandonase vechii prieteni din cartier şi familia. Iar dacă
mama lui arăta tristeţe şi tăcere, pălărierul arăta ranchiună şi
dispreţ. Entuziasmul iniţial de a-şi extinde clientela la floareasocietăţii barceloneze se evaporase rapid. Aproape că nu-şimai vedea fiul, iar în curând fu nevoit să-l angajeze pe Quimet,un băiat din cartier, fost prieten al lui Julián, ca ajutor şiucenic în prăvălie. Antoni Fortuny era un om care nu se simţeaîn stare să vorbească deschis decât despre pălării. Îşi închideasentimentele în temniţa sufletului luni în şir, până când seotrăveau fără putinţă de lecuire. De la o zi la alta devenea totmai prost dispus şi mai iritabil. Nimic nu-i convenea, de lastrădaniile bietului Quimet, care îşi dădea sufletul ca să înveţemeserie, la tertipurile soţiei lui, Sophie, care încerca să
îndulcească evidenta uitare la care îi condamnase Julián.
— Fiu-tău se crede cineva fiindcă bogătanii ăia îl ţin pe postde maimuţă de circ, spunea el cu un aer sumbru, înveninat deranchiună.
Într-o bună zi, când urmau să se împlinească trei ani de laprima vizită a lui don Ricardo Aldaya la magazinul de pălării
„Fortuny şi fiii―, pălărierul îl lăsă pe Quimet la cârma prăvăliei,zicându-i că avea să se întoarcă la prânz. Fără să mai stea pegânduri, se prezentă la birourile pe care consorţiul Aldaya leavea pe Paseo de Gracia şi ceru să-l vadă pe don Ricardo.
— Şi pe cine am onoarea să anunţ? întrebă un lacheu cu omină trufaşă.
— Pe pălărierul său personal.
Don Ricardo îl primi, oarecum surprins, însă bine dispus,crezând că Fortuny îi aducea o factură. Micii comercianţi nuajung niciodată să priceapă cum e cu protocolul banilor.
— Spune-mi, ce pot face pentru dumneata, prieteneFortunato?
Fără s-o mai lungească, Antoni Fortuny îi explică de îndată
lui don Ricardo că se înşelase mult în privinţa fiului său,Julián.
— Feciorul meu, don Ricardo, nu e aşa cum credeţidumneavoastră. Dimpotrivă, e un băiat ignorant, leneş şi fără
alt talent decât ifosele pe care maică-sa i le-a vârât în cap. Nuse va alege niciodată nimic de el, credeţi-mă. Îi lipseşteambiţia, caracterul. Dumneavoastră nu-l cunoaşteţi, iar elpoate fi destul de abil ca să înşele un străin, să-l facă să
creadă că le ştie pe toate, dar el nu ştie nici cit negru subunghie. E un mediocru. Însă eu îl cunosc mai bine decât oricineşi mi s-a părut necesar să vă previn.
Don Ricardo Aldaya ascultase acest discurs în tăcere,aproape fără să clipească.
— Asta-i tot, Fortunato?
Industriaşul apăsă un buton de pe birou şi, în câteva clipe,în uşa biroului apăru secretarul care îl întâmpinase.
— Prietenul Fortunato tocmai pleca, Balcells, anunţă el. Fiibun şi însoţeşte-l până la ieşire.
Tonul îngheţat al industriaşului nu fu pe placul pălărierului.
— Dacă-mi permiteţi, don Ricardo: Fortuny, nu Fortunato.
— Mă rog. Dumneata eşti un om tare jalnic, Fortuny. Am să-ţi fiu recunoscător dacă n-ai să mai treci pe-aici.
Când Fortuny se pomeni din nou în stradă, se simţi maisingur ca oricând, convins că toată lumea era împotriva lui.
Câteva zile mai târziu, clienţii înstăriţi pe care-i câştigasedatorită relaţiei sale cu Aldaya începură să trimită mesaje deanulare a comenzilor şi de încheiere a conturilor. În câtevasăptămâni, fu nevoit să-l concedieze pe Quimet, fiindcă înprăvălie nu mai era de lucru pentru amândoi. La urma urmei,băiatul nu făcea nici cât o ceapă degerată. Era mediocru şileneş, ca toţi ceilalţi.
Atunci începu lumea din cartier să comenteze că domnulFortuny părea tot mai bătrân, tot mai singur, tot mai acrit. Numai vorbea aproape cu nimeni şi petrecea ore în şir închis înprăvălie, fără să facă nimic, uitându-se cum oamenii treceauprin faţa vitrinei cu un sentiment de dispreţ şi, în acelaşi timp,cu jind. Apoi îşi spuse că moda se schimbă, că tinerii nu maipoartă pălărie şi că cei care, totuşi, o fac preferă să apeleze laalte ateliere unde se vând făcute de-a gata, pe mărimi, maiieftine şi cu un aspect mai actual. Magazinul de pălării
„Fortuny şi fiii‖ se cufundă, încetul cu încetul, într-o letargie deumbre şi tăceri.
— Tot aşteptaţi să mor, zicea el în sinea lui. Păi, poate chiaro să vă fac pe plac.
El nu ştia, însă de mult începuse să moară.
După acel incident, Julián se dedică în întregime familiei
Aldaya, Penelopei şi singurului viitor pe care îl putea concepe.
Astfel trecură aproape doi ani, scăldând-o în două ape, trăindîn taină. În felul său, Zacanas o prevenise cu mulţi ani înurmă. Umbrele se împrăştiau în jurul ei, iar în curând aveau să
strângă cercul. Primul semn veni într-o zi de aprilie a anului1918. Jorge Aldaya împlinea optsprezece ani şi don Ricardo,oficiind ca mare patriarh, hotărâse să organizeze (sau, maibine zis, să dea ordine să se organizeze) o petreceremonumentală de ziua lui, pe care fiul său nu şi-o dorea şi de lacare el, invocând raţiuni de afaceri, urma să lipsească, pentrua se întâlni, în apartamentul albastru al hotelului Colon, cu odelicioasă damă de companie, proaspăt sosită de la SanktPetersburg. Pentru eveniment, casa de pe bulevardul Tibidabofu transformată într-un pavilion de circ: sute de felinare,steguleţe şi gherete amplasate prin grădini pentru a-i delectape invitaţi.
Fuseseră invitaţi aproape toţi colegii lui Jorge Aldaya de lacolegiul San Gabriel. La sugestia lui Julián, Jorge îl indusese şipe Francisco Javier Fumero. Miquel Moliner îi avertiză că
feciorul portarului de la San Gabriel nu avea să se simtă înlargul său în mediul acela infatuat şi pompos al feciorilor debani gata, proveniţi din familii înstărite. Francisco Javier primiinvitaţia, însă, intuind acelaşi lucru pe care îl anticipa MiquelMoliner, hotărî să decline oferta. Când dona Yvonne, maică-sa,află că fiu-său intenţiona să refuze o invitaţie la fastuoasareşedinţă a familiei Aldaya, fu pe punctul să-l jupoaie de viu.
Ce altceva era asta, dacă nu semnul că, în curând, ea avea să
pătrundă în societate? Următorul pas nu putea fi decât oinvitaţie de a lua un ceai şi prăjituri împreună cu doamnaAldaya şi cu alte dame de o neîndoielnică distincţie. Prinurmare, dona Yvonne luă economiile pe care le tot puneadeoparte, cu zgârcenie, din salariul bărbatului ei şi îi cumpără
