— Dar colegul nostru Fermín?
— Dispărut în luptă.
— Presupun că punându-şi în aplicare talentele întru rezolvarea cazului Carax.
— Cu trup şi suflet. Ultima dată când l-am zărit purta sutană şi împărţea binecuvântarea urbi et orbi.
— Mda… Vina e a mea, că v-am aţâţat. În ce ceas bun mi-a mai venit şi mie să deschid pliscul.
— Vă văd un pic neliniştit. S-a întâmplat ceva?
— Nu tocmai. Sau da, într-un fel.
— Ce voiaţi să-mi spuneţi, don Gustavo?
Librarul îmi zâmbi cu blândeţe. Obişnuita sa atitudine semeaţă şi aroganţa de salon bătuseră în retragere. În locul lor, mi s-a părut că intuiesc o anumită gravitate, un pic de precauţie şi nu puţină îngrijorare.
— În dimineaţa asta l-am cunoscut pe don Manuel Gutierrez Fonseca, în vârstă de cincizeci şi nouă de ani, burlac, funcţionar la morga municipală a Barcelonei din anul 1924. Treizeci de ani de serviciu în pragul umbrelor. Fraza e a lui, nu a mea. Don Manuel e un domn din vechea şcoală, politicos, plăcut şi săritor. De cincisprezece ani are o locuinţă
închiriată pe strada Ceniza, pe care o împarte cu doisprezece papagali care au învăţat să fredoneze marşul funebru. Are abonament la balcon la Teatrul Liceo. Îi plac Verdi şi Donizetti. Mi-a zis că, în munca lui, important e să respecţi regulamentul. Regulamentul prevede totul, mai ales în situaţiile în care nu ştii ce să faci. În urmă cu cincisprezece ani, don Manuel a deschis un sac din foaie de cort adus de poliţişti şi s-a pomenit cu cel mai bun prieten al său din copilărie. Restul corpului venea într-o altă sacoşă. Don Manuel, înghiţindu-şi amarul, a urmat regulamentul.
— Vreţi o cafea, don Gustavo?
— Te rog.
M-am dus după termos şi i-am pregătit o ceaşcă cu opt cubuleţe de zahăr. O bău dintr-o sorbitură.
— E mai bine?
— Îmi revin. Cum spuneam, fapt este că don Manuel era de gardă în ziua când a fost adus trupul lui Julián Carax la serviciul de necropsii, în septembrie 1936. De bună seamă, don Manuel nu-şi amintea numele, însă o consultare a arhivelor şi o donaţie de douăzeci de duros pentru fondul său de pensie i-au împrospătat memoria în mod considerabil. Mă
urmăreşti?
Am încuviinţat, aproape în transă.
— Don Manuel îşi aminteşte amănuntele acelei zile fiindcă, după câte mi-a zis, a fost una din puţinele ocazii în care a încălcat regulamentul. Poliţia îi spusese că trupul neînsufleţit fusese găsit pe o străduţă din Raval cu puţin înaintea zorilor.
Trupul a ajuns la morgă în toiul dimineţii. Avea asupra sa doar o carte şi un paşaport care îl identifica drept Julián Fortuny Carax, născut la Barcelona în 1900. Paşaportul avea o ştampilă de la frontiera La Junquera, arătând că posesorul intrase în ţară cu o lună în urmă. Cauza morţii, pe cât se pare, era o rană de glonţ. Don Manuel nu e medic, însă cu timpul şi-a însuşit repertoriul. În opinia lui, împuşcătura, chiar în dreptul inimii, fusese executată cu ţeava lipită de corp. Graţie paşaportului, a putut fi localizat domnul Fortuny, tatăl lui Carax, care a venit chiar în seara aceea la morgă pentru identificarea cadavrului.
— Până aici, totul se potriveşte cu ce mi-a povestit Nuria Monfort.
Barcelo încuviinţă.
— Aşa e. Ceea ce nu ţi-a zis Nuria Monfort este că el, prietenul meu don Manuel, când a bănuit că poliţia nu era prea interesată de cazul ăsta şi a constatat că volumul găsit în buzunarul cadavrului purta numele răposatului, a decis să preia iniţiativa şi, chiar în după-amiaza aceea, în timp ce-l aştepta pe domnul Fortuny, a sunat la editură pentru a informa despre cele petrecute.
— Nuria Monfort mi-a spus că funcţionarul de la morgă a sunat după trei zile, când trupul fusese deja înmormântat într-o groapă comună.
— Don Manuel susţine că a sunat chiar el, în aceeaşi zi în care trupul a ajuns la morgă. Mi-a zis că a vorbit cu o domnişoară care i-a mulţumit că sunase. Don Manuel îşi aminteşte că l-a cam şocat atitudinea acelei domnişoare.
După propriile lui cuvinte, „parcă ştia deja‖.
— Şi domnul Fortuny? E adevărat că a refuzat să-şi recunoască fiul?
— Asta e partea care mă intrigă pe mine cel mai mult. Don Manuel susţine că, la lăsarea serii, un omuleţ tremurător a sosit în compania unor agenţi de poliţie. Era domnul
Fortuny. După el, ăsta e singurul lucru cu care nu te poţi obişnui niciodată, momentul când cei apropiaţi vin să
identifice trupul unei fiinţe iubite. Don Manuel zice că e o situaţie pe care n-o doreşte nimănui. După el, cel mai rău e atunci când mortul e tânăr şi părinţii ori soţul sau soţia sunt cei care trebuie să-l identifice. Don Manuel îşi aminteşte bine de domnul Fortuny. Zice că, atunci când a venit la morgă, abia se putea ţine pe picioare, că plângea ca un copil şi că cei doi poliţişti trebuiau să-l susţină de subsuori. Nu se oprea din gemut: „Ce i-au făcut copilului meu? Ce i-au făcut copilului meu?―
— A apucat să vadă trupul?
— Don Manuel mi-a zis că a fost cât pe ce să le sugereze agenţilor să sară peste etapa asta. A fost singura dată când i-a trecut prin cap să pună regulamentul sub semnul întrebării. Cadavrul era într-o stare proastă. Probabil că
murise de mai bine de douăzeci şi patru de ore când a ajuns la morgă, şi nu în zori, cum susţineau poliţiştii. Manuel se temea că, atunci când bătrânelul avea să-l vadă, urma să se facă ţăndări. Domnul Fortuny spunea întruna că nu se putea, că Julián al lui nu putea fi mort… Atunci don Manuel a tras deoparte linţoliul care acoperea trupul şi cei doi agenţi l-au întrebat, formal, dacă acela era fiul său Julián.
— Şi?
— Domnul Fortuny a rămas mut, contemplând cadavrul aproape un minut. Apoi s-a răsucit pe călcâie şi s-a tot dus.
— S-a tot dus?
— Cu toată viteza.
— Şi poliţiştii? Nu l-au oprit? Nu era acolo ca să identifice cadavrul?
Barcelo zâmbi maliţios.
— Teoretic. Însă don Manuel îşi aminteşte că mai era cineva în sală, un al treilea poliţist, care intrase pe nesimţite pe când cei doi agenţi îl pregăteau pe domnul Fortuny şi care asistase la scenă în tăcere, rezemat de perete, cu o ţigară în gură. Don Manuel şi-l aminteşte deoarece, când i-a spus că
regulamentul interzicea în mod expres fumatul în morgă, unul din cei doi agenţi i-a făcut semn să tacă. După don
Manuel, de îndată ce domnul Fortuny a plecat, al treilea poliţist s-a apropiat, a aruncat o privire spre cadavru şi l-a scuipat în faţă. Apoi a luat paşaportul şi a ordonat ca trupul să fie trimis la Can Tunis spre a fi înmormântat într-o groapă
comună chiar în dimineaţa aceea.
— N-are sens.
— Aşa s-a gândit şi don Manuel. Mai ales că toate astea nu se potriveau cu regulamentul. „Numai că nu ştim cine-i omul ăsta―, zicea el. Poliţiştii n-au spus nimic. Don Manuel, mânios, s-a răţoit la ei: „Sau ştiţi dumneavoastră prea bine?
Fiindcă oricine îşi dă seama că e mort de cel puţin o zi întreagă‖. Evident, don Manuel se raporta la regulament şi nu era câtuşi de puţin prost. După spusele lui, când i-a auzit protestele, al treilea poliţist s-a apropiat de el, l-a privit ţintă
în ochi şi l-a întrebat dacă avea chef să i se alăture defunctului în ultima sa călătorie. Don Manuel mi-a povestit că a fost îngrozit. Că omul acela avea o privire de nebun şi că
nu s-a îndoit nicio clipă că vorbea serios. A bâiguit că el doar încerca să respecte regulamentul, că nimeni nu ştia cine era omul acela şi că, prin urmare, încă nu putea fi îngropat.
„Omul ăsta este cine spun eu că este‖, i-a replicat poliţistul.
Apoi a luat fişa de înregistrare şi a semnat-o, închizând cazul. Don Manuel zice că nu va uita niciodată semnătura aceea, fiindcă în anii războiului, şi mult timp după aceea, avea s-o reîntâlnească pe zeci de fişe de înregistrare şi acte de deces pentru corpuri neînsufleţite care soseau nu se ştie de unde şi pe care nimeni nu izbutea să le identifice…
