Fermín îmi aruncă o privire cu coada ochiului, ca şi cum s-ar fi gândit la acelaşi lucru ca şi mine. Jacinta Coronado era, evident, mai lucidă decât o sugerau aparenţele. Trupul se stingea, însă mintea şi sufletul încă se mai mistuiau în acel puţ de mizerie. M-am întrebat câţi alţii asemenea ei, asemenea bătrânelului licenţios care ne arătase cum s-o găsim zăceau împotmoliţi acolo.
— Vine fiindcă te iubeşte mult pe dumneata, Jacinta.
Fiindcă îşi aminteşte cât de bine îl îngrijeai şi îl hrăneai când
era flăcău. Ne-a povestit totul. Îţi aduci aminte, Jacinta? Îţi aduci aminte de vremea când te duceai să-l iei pe Jorge de la colegiu, de Fernando şi de Julián?
— Julián…
Vocea ei era o şoaptă stinsă, însă zâmbetul o trăda.
— Îţi aminteşti de Julián Carax, Jacinta?
— Îmi amintesc de ziua când Penelope mi-a spus că are să
se mărite cu el…
Fermín şi cu mine ne-am privit, uluiţi.
— Să se mărite? Când a fost asta, Jacinta?
— În ziua când l-a văzut pentru prima oară. Avea treisprezece ani şi nu ştia nici cine era, nici cum îl chema.
— Atunci, de unde ştia că o să se mărite cu el?
— Pentru că îl văzuse. În vis.
În copilărie, Maria Jacinta Coronado era convinsă că lumease sfârşea la periferia oraşului Toledo şi că dincolo de acelehotare nu existau decât ceţuri şi oceane de foc. Scosese ideeaasta dintr-un vis pe care-l avusese la patru ani, în timpul uneifebre care mai c-o dăduse gata. Visele începuseră cu aceafebră misterioasă, pentru care unii învinuiau muşcătura unuienorm scorpion roşu ce apăruse într-o zi în casă şi apoidispăruse pentru vecie, iar alţii invocau vrăjile unei călugăriţenebune care pătrundea noaptea prin case pentru a otrăvi copiiişi care, după ani, avea să moară executată prin gâtuire,recitind Tatăl Nostru pe dos şi cu ochii ieşiţi din orbite, în timpce un nor roşu se întindea peste oraş, declanşând o ploaie degândaci morţi. În visele ei, Jacinta vedea trecutul, viitorul şi,uneori, întrezărea secrete şi mistere ale vechilor străzi dinToledo. Unul din personajele obişnuite ale viselor sale eraZacanas, un înger îmbrăcat întotdeauna în negru, ce umblaînsoţit de un motan negru cu ochi galbeni, a cărui răsuflareduhnea a sulf. Zacanas ştia totul: îi profeţise ziua şi ora lacare urma să moară unchiul ei Venancio, marchitanul deunguente şi agheasmă. Îi dezvăluise locul unde mama ei, oevlavioasă de ispravă, ascundea un teanc de scrisori primitede la un înflăcărat student la medicină, posesor al unor slaberesurse financiare, însă al unor solide cunoştinţe de anatomie,
în al cărui dormitor de pe străduţa Santa Maria descoperise cuanticipaţie porţile raiului. O anunţase că exista ceva rău pironitîn măruntaiele ei, un spirit mort care îi voia răul, şi că nu aveasă cunoască decât dragostea unui singur bărbat, o iubirepustie şi egoistă care avea să-i frângă inima. Îi menise că aveasă vadă pierind tot ce iubea şi că, înainte să ajungă în cer,avea să viziteze infernul. În ziua primei menstruaţii, Zacanasşi motanul său sulfuric dispărură din visele ei, însă peste aniJacinta avea să-şi amintească de vizitele îngerului îmbrăcat înnegru cu lacrimi în ochi, fiindcă toate profeţiile lui seadeveriseră.
Astfel, atunci când medicii au diagnosticat că nu putea aveacopii, Jacinta nu fu surprinsă. Cum nu fu surprinsă, cu toatecă aproape că muri de durere, atunci când bărbatul cu careera căsătorită de trei ani de zile o anunţă că o părăsea pentrualta, fiindcă ea era ca un câmp părăginit şi sterp care nurodea, fiindcă nu era femeie. În absenţa lui Zacanas (pe care îlluase drept un emisar al cerului, căci, îmbrăcat sau nu înnegru, era un înger luminos – şi cel mai frumos bărbat pe careîl văzuse ori îl visase vreodată), Jacinta vorbea cu Dumnezeude una singură, pe la colţuri, fără să-l vadă şi fără să spere că
El se va deranja să-i răspundă, pentru că pe lume exista multă
suferinţă şi, la urma urmei, problemele ei erau nişte fleacuri.
Toate monologurile sale cu
Dumnezeu sfârşeau cu acelaşi subiect: nu-şi dorea în viaţă
decât un singur lucru, să fie mamă, să fie femeie.
Într-o zi ca atâtea altele, pe când se ruga în catedrală, seapropie de ea un bărbat pe care îl recunoscu ca fiind Zacanas.
Era îmbrăcat ca întotdeauna şi îşi ţinea în poală motanulnegru. Nu îmbătrânise nici măcar cu o zi şi avea aceleaşiunghii magnifice, de ducesă, lungi şi ascuţite. Îngerul îimărturisi că venea el întrucât Dumnezeu nu avea de gând să-irăspundă la rugi. Zacanas îi spuse să n-aibă nicio grijă
fiindcă, într-un fel sau altul, avea să-i trimită el o odraslă. Seaplecă asupra ei, rosti cuvântul Tibidabo şi o sărută pe buzecu multă tandreţe. La atingerea acelor buze delicate, decaramea, Jacinta avu o viziune: urma să aibă o fetiţă fără a finevoie să cunoască bărbatul (ceea ce, judecând după
experienţa de trei ani în dormitor cu soţul care insista să-şifacă nevoile pe ea în timp ce îi acoperea capul cu o pernă şi îişoptea „nu te uita, scroafo―, fu o alinare pentru ea). Aceacopilă avea să vină la ea într-un oraş foarte îndepărtat, prinsîntre o lună de munţi şi o mare de lumină, un oraş plăsmuitdin clădiri ce nu puteau exista decât în vise. Ulterior, Jacintanu mai ştiu să spună dacă vizita lui Zacanas fusese unul dinvisele ei sau dacă, realmente, îngerul venise la ea în catedraladin Toledo, cu motanul şi cu unghiile lui stacojii, proaspătvopsite. Nu se îndoi nicio clipă de veridicitatea acelor predicţii.
Chiar în după-amiaza aceea vorbi cu diaconul parohiei, careera un bărbat citit şi cutreierase mări şi ţări (se spunea că
ajunsese până în Andorra şi că o rupea pe limba bască).
Diaconul, care preciza că nu cunoştea vreun înger cu acestnume în rândurile legiunilor cerului, ascultă cu atenţie viziuneaJacintei şi, după ce cântări bine subiectul, bizuindu-se pedescrierea unui soi de catedrală care, în cuvintele văzătoarei,părea un mare pieptene de podoabă făcut din ciocolată topită,îi zise: „Jacinta, ceea ce ai văzut tu e cetatea Barcelonei,marea fermecătoare şi templul ispăşitor al Sfintei Familii…‖
Două săptămâni mai târziu, Jacinta o pornea spre Barcelona,convinsă că tot ce îi descrisese îngerul avea să devină
realitate.
Trecură luni de grele vicisitudini până când Jacinta îşi găsio slujbă fixă într-unul din magazinele „Aldaya şi fiii‖, înapropiere de pavilioanele fostei Expoziţii Universale aCitadelei. Barcelona din visele sale se transformase într-unoraş ostil şi tenebros, cu palate închise şi fabrici care suflauceţuri ce otrăveau pielea cu cărbune şi sulf. Jacinta ştiu dinprima zi că oraşul acela era o femeie vanitoasă şi crudă şiînvăţă să se teamă de ea şi să n-o privească niciodată în ochi.
Trăia singură, într-o pensiune din cartierul Ribera, undesalariul abia dacă îi permitea să plătească o cameră
mizerabilă, fără ferestre şi fără altă lumină decât aceea alumânărilor pe care le fura din catedrală şi pe care le lăsaaprinse toată noaptea, ca să sperie şobolanii care mâncaseră
urechile şi degetele pruncului de şase luni al Ramonetei, oprostituată ce locuia în odaia alăturată, singura prietenă pe
care izbutise să şi-o facă în unsprezece luni la Barcelona. Îniarna aceea plouă aproape zi de zi, o ploaie neagră, defuningine şi arsenic. În curând, Jacinta începu să se teamă că
Zacanas se înşelase, că venise în oraşul acela îngrozitor ca să
moară de frig, de mizerie şi de uitare.
Hotărâtă să supravieţuiască, Jacinta mergea în fiecaredimineaţă, încă din zori, la magazin, de unde nu mai ieşeapână în toiul nopţii. Acolo avea s-o găsească, în modîntâmplător, don Ricardo Aldaya, îngrijind-o pe fiica unuiadintre şefii de lucrări care căzuse bolnavă de tuberculoză, şi,văzând zelul şi tandreţea emanate de fată, hotărâse s-o ia lael acasă, pentru a se ocupa de soţia lui, însărcinată cu cel ceurma să fie întâiul său născut. Rugile ei fuseseră ascultate. Înnoaptea aceea, Jacinta îl văzu din nou în vis pe Zacanas.
Îngerul nu mai era înveşmântat în negru. Era gol şi avea pieleaacoperită de solzi. Nu-l mai însoţea motanul, ci un şarpe albîncolăcit în jurul torsului. Părul îi crescuse până la brâu, iarzâmbetul, acel zâmbet de caramea pe care îl sărutase încatedrala din Toledo, era brăzdat de dinţi triunghiulari şi deşi,ca aceia pe care îi văzuse la unii peşti din largul mării care sezvârcoleau în plasele pescarilor. Peste ani, Jacinta avea să-idescrie această viziune unui Julián Carax în vârstă deoptsprezece ani, precizând că, în ziua când urma să plece dinpensiunea din cartierul Ribera pentru a se muta în vilaAldaya, află că prietena ei Ramoneta fusese ucisă cu lovituride cuţit în faţa porţii, chiar în acea noapte, iar copilaşul murisede frig în braţele cadavrului. Când se află vestea, locatariipensiunii se luară la ceartă cu răcnete, pumni şi zgârieturipentru a-şi disputa puţinul ce rămăsese de pe urma moartei.
