M-am repezit pe scări în sus şi, ajungând la parter, am înşfăcat-o pe Bea de braţ şi am târât-o în goana mare spre ieşire. Pierdusem lumânarea şi alergam orbeşte. Bea, înspăimântată, nu-mi înţelegea alarmarea subită. Nu văzuse nimic. Nu auzise nimic. Nu m-am oprit să-i dau explicaţii. Mă

aşteptam ca, dintr-o clipă în alta, ceva să ţâşnească din întuneric şi să ne bareze drumul, însă uşa principală ne aştepta la capătul coridorului, cu crăpăturile proiectând un dreptunghi de lumină.

— E închisă, bâigui Bea.

Mi-am pipăit buzunarele, căutând cheia. M-am uitat o clipă în spate şi am avut certitudinea că două puncte strălucitoare înaintau încet-încet către noi, din fundul coridorului. Ochi. Degetele mele dădură peste cheie. Am introdus-o disperat în broască, am deschis şi am împins-o pe Bea afară, bruscând-o. Bea trebuie că îmi ghicise spaima în glas, fiindcă s-a grăbit spre poartă, prin grădină, şi nu s-a oprit până când nu ne-am pomenit amândoi, cu răsuflarea tăiată, acoperiţi de sudoare, pe trotuarul bulevardului Tibidabo.

— Ce s-a întâmplat acolo jos, Daniel? Era cineva?

— Nu.

— Eşti palid.

— Sunt palid. Hai, să mergem.

— Dar cheia?

O lăsasem înăuntru, înfiptă în broască. N-aveam niciun chef să mă întorc după ea.

— Cred că am pierdut-o când am ieşit. O s-o căutăm altă

dată.

Ne-am îndepărtat în josul bulevardului cu paşi repezi. Am trecut pe trotuarul celălalt şi n-am slăbit pasul până când n-am ajuns la vreo sută de metri de vilă, iar silueta ei abia se mai ghicea în noapte. Atunci am descoperit că mâna îmi era încă pătată de cenuşă şi am mulţumit în sinea mea mantiei de întuneric a nopţii, care ascundea ochilor Beei lacrimile de groază care îmi alunecau pe obraji.

Am apucat-o în josul străzii Balmes, până la piaţa Nunez de Arce, unde am găsit un taxi solitar. Am mers pe Balmes până la Consejo de Ciento, aproape fără să rostim o vorbă.

Bea mi-a luat mâna şi de vreo două ori am surprins-o fixându-mă cu o privire sticloasă, de nepătruns. M-am aplecat s-o sărut, însă nu şi-a întredeschis buzele.

— Când o să ne mai vedem?

— Am să te sun mâine sau poimâine, zise ea.

— Îmi promiţi?

Dădu din cap afirmativ.

— Poţi să suni acasă sau la librărie. E acelaşi număr. Îl ai, nu-i aşa?

Încuviinţă din nou. L-am rugat pe şofer să oprească un moment la răscrucea dintre Muntaner şi Diputacion. M-am oferit să o conduc până la poartă, însă ea a refuzat şi s-a îndepărtat fără să mă lase s-o sărut încă o dată şi nici măcar să-i ating mâna. A luat-o la goană şi am văzut-o din taxi cum se îndepărta. Luminile din apartamentul familiei Aguilar erau aprinse şi l-am putut vedea clar pe prietenul meu Tomas cum mă privea de la fereastra camerei sale, unde petrecuserăm împreună atâtea după-amiezi, stând de vorbă

sau jucând şah. L-am salutat cu mâna, forţând un zâmbet pe care probabil că nu-l putea vedea. Nu mi-a răspuns la salut.

Silueta lui rămase nemişcată, lipită de geam, contemplându-

mă cu răceală. Câteva secunde mai târziu se retrase, iar ferestrele se întunecară. Ne aştepta, m-am gândit eu.

35

Când am ajuns acasă, am găsit pe masă resturile unei cine pentru două persoane. Tata se dusese la culcare şi m-am întrebat dacă nu cumva îşi făcuse curaj s-o invite pe Merceditas să ia cina în casă. M-am strecurat până în camera mea, fără să aprind lumina. De cum m-am aşezat pe marginea patului, am băgat de seamă că mai era cineva în încăpere, întins în întuneric pe pat, ca un răposat, cu mâinile împreunate pe piept. Am simţit o şfichiuire rece în stomac, însă de îndată am recunoscut sforăiturile şi profilul acelui nas fără de pereche. Am aprins veioza şi l-am văzut pe Fermín Romero de Torres pierdut într-un zâmbet fermecat şi emiţând scurte gemete de plăcere. Am oftat, iar adormitul deschise ochii. Când mă văzu, păru mirat. Evident, se aştepta la altă companie. Îşi frecă ochii şi se uită în jur, făcându-şi o mai justă idee asupra locului.

— Sper că nu te-am speriat. Bernarda zice că, atunci când dorm, parcă sunt un Boris Karloff spaniol.

— Ce faci în patul meu, Fermín?

Îşi miji ochii cu oarecare nostalgie.

— O visam pe Carole Lombard. Eram la Tanger, în nişte băi turceşti, iar eu o ungeam toată cu ulei din ăla pentru curuleţul bebeluşilor. Dumneata ai uns vreodată o femeie cu ulei, de jos şi până sus, aşa cum trebuie?

— Fermín, e douăşpe jumate noaptea şi nu mă mai ţin pe picioare de somn.

— Iartă-mă, Daniel. Tatăl dumitale a insistat să vin la cină, iar apoi a dat peste mine o blegeală, fiindcă asupra mea carnea de vânat are un efect narcotic. Tatăl dumitale mi-a sugerat să mă întind aici un pic, adăugând că n-ai avea nimic împotrivă…

— Şi nici n-am, Fermín. Numai că m-ai luat prin surprindere. Rămâi în pat şi întoarce-te la Carole Lombard, care pesemne că te aşteaptă. Şi înveleşte-te, că afară e o noapte câinească şi te mai pricopseşti cu vreo boală. Eu am să mă duc în sufragerie.

Fermín încuviinţă cu blândeţe. Vânătăile de pe faţă i se umflau, iar capul, garnisit cu o barbă de două zile şi cu părul acela rar, părea un fruct copt, căzut dintr-un copac. Am luat o pătură de pe comodă şi i-am întins alta lui Fermín. Am stins lumina şi m-am dus în sufragerie, unde mă aştepta fotoliul preferat al tatei. M-am înfăşurat în pled şi m-am ghemuit cum am putut, convins că n-aveam să închid un ochi. Imaginea raclelor albe în semiîntuneric îmi sângera în minte. Am închis ochii şi m-am străduit din răsputeri să

alung acea viziune. În locul ei, am invocat imaginea Beei, goală pe pleduri, în baia aceea, la lumina lumânărilor.

Lăsându-mă în voia acestor gânduri fericite, mi s-a părut că

aud murmurul mării şi m-am întrebat dacă nu cumva somnul mă răpusese fără să-mi dau seama. Poate că

navigam spre Tanger. În scurt timp, am înţeles că erau doar sforăiturile lui Fermín, iar o clipă mai târziu lumea se stinse.

În viaţa mea n-am mai dormit vreodată atât de adânc şi de bine ca în noaptea aceea.

Când se crăpă de ziuă, turna cu găleata, străzile erau înecate, iar ploaia biciuia geamurile cu furie. Telefonul sună

la ora şapte şi jumătate. Am sărit din fotoliu să răspund, cu inima cât un purice. Fermín, în halat de baie şi papuci, şi tata, cu cafetiera în mână, schimbară acea privire care începea să devină obişnuită.

— Bea? am şoptit eu în receptor, întorcându-le spatele.

Mi s-a părut că aud un oftat pe fir.

— Bea, tu eşti?

N-am primit niciun răspuns şi, câteva secunde mai târziu, legătura se întrerupse. Am rămas uitându-mă la telefon vreme de un minut, aşteptând să sune din nou.

— O să sune din nou, Daniel. Acum vino să luăm micul dejun, zise tata.

Va suna mai târziu, mi-am zis în sinea mea. O fi surprins-o careva. Trebuie că nu-i tocmai uşor să fentezi stingerea dată de domnul Aguilar. Nu exista niciun motiv să mă

alarmez. Cu pretextul acesta şi cu altele m-am târât până la masă, pentru a mă preface că eram alături de tata şi de

Fermín la micul dejun. Poate că era din pricina ploii, însă

mâncarea îşi pierduse orice gust.