— Soţul dumneavoastră e plecat într-o călătorie?
— Miquel e la închisoare.
— Iertaţi-mă, nu ştiam…
— Nu aveaţi cum să ştiţi. Nu mi-e ruşine să v-o spun, pentru că soţul meu nu e un criminal. Acum, ultima oară, l-au luat fiindcă a tipărit manifeste pentru sindicatul metalurgiştilor. S-au împlinit deja doi ani. Vecinii cred că e în America, într-o călătorie. Nici tata nu ştie, şi nici nu mi-ar plăcea să afle.
— Fiţi liniştită. De la mine nu va afla nimic, am zis eu.
Se aşternu o tăcere încordată şi am presupus că ea vedea în mine o iscoadă a lui Isaac.
— Probabil că vă vine tare greu să aveţi grijă de casă de una singură, am zis eu prosteşte, ca să umplu acel gol.
— Nu-i uşor. Câştig cât pot cu traducerile, dar, cu soţul în închisoare, nu prea mă descurc. Avocaţii m-au stors şi sunt îngropată în datorii până-n gât. Cu tradusul se câştigă
aproape la fel de puţin ca şi cu scrisul.
Mă privi ca şi când ar fi aşteptat un răspuns. M-am limitat să-i surâd docil.
— Dumneavoastră traduceţi cărţi?
— Nu numai. Acum am început să traduc formulare, contracte şi documente de vamă, fiindcă se plăteşte mult mai bine. Ca să traduci literatură eşti plătit mizerabil, deşi, la drept vorbind, ceva mai bine decât ca s-o scrii. Asociaţia locatarilor a încercat deja să mă dea afară în două rânduri.
Cel mai puţin grav e că întârzii cu plăţile la cheltuielile asociaţiei. Închipuiţi-vă, vorbesc limbi străine şi port pantaloni… Nu puţini mă acuză că ţin în apartamentul ăsta o casă de toleranţă. Altfel ar sta lucrurile…
M-am bizuit că semiîntunericul îmi ascundea roşeaţa.
— Iertaţi-mă. Nu ştiu de ce vă povestesc toate astea. Vă fac să roşiţi.
— E vina mea. Eu am întrebat.
Râse, nervoasă. Singurătatea emanată de femeia aceea ardea.
— Dumneavoastră semănaţi un pic cu Julián, spuse ea dintr-o dată. La felul de a privi şi la gesturi. Şi el făcea ca şi dumneavoastră. Rămânea tăcut, privindu-te fără să poţi şti ce gândea, şi te duceai ca o toantă şi-i povesteai lucruri pe care era mai bine să le treci sub tăcere… Vă pot oferi ceva?
Cafea cu lapte?
— Nimic, mulţumesc. Nu vă deranjaţi.
— Nu-i niciun deranj. Urma să-mi fac şi eu una.
Ceva mă făcu să bănuiesc că acea cafea cu lapte e ra toată
masa ei de prânz. Am declinat încă o dată invitaţia şi am văzut-o că se retrage într-un ungher al sufrageriei unde avea o plită electrică.
— Faceţi-vă comod, zise ea întorcându-mi spatele.
M-am uitat împrejur şi m-am întrebat cum. Nuria Monfort îşi avea biroul pe o masă de scris ce ocupa colţul de lângă
balcon. O maşină de scris Underwood trona lângă o lampă cu petrol şi un raft ticsit cu dicţionare şi manuale. Nu existau fotografii de familie, însă peretele din faţa biroului era acoperit cu cărţi poştale, toate imagini ale unui pod despre care îmi aduceam aminte că îl văzusem undeva, însă pe care nu l-am putut identifica, poate că era la Paris sau la Roma.
La baza acestei picturi murale, masa de scris vădea o
curăţenie şi o meticulozitate aproape obsesivă. Creioanele erau ascuţite şi aliniate la perfecţie. Foile şi mapele erau ordonate şi dispuse pe trei rânduri simetrice. Când m-am întors, mi-am dat seama că Nuria Monfort mă privea din pragul holului. Mă observa în tăcere, aşa cum te uiţi la străinii de pe stradă sau din metrou. Îşi aprinse o ţigară şi rămase pe loc, cu chipul estompat în volutele de fum albastru. M-am gândit că Nuria Monfort avea, fără să vrea, înfăţişarea unei femei fatale, din acelea care îl aţâţau pe Fermín atunci când se iveau din ceţurile unei gări din Berlin, învăluite în halouri de lumini imposibile, şi că, poate, propriul său aspect o plictisea.
— Nu-s prea multe de zis, începu ea. L-am cunoscut pe Julián acum mai bine de douăzeci de ani, la Paris. Pe atunci, eu lucram la Editura Cabestany. Domnul Cabestany cumpărase drepturile de editare pentru romanele lui Julián Carax cu doi duros. Eu începusem să lucrez în departamentul administrativ, însă, când domnul Cabestany a aflat că vorbeam franceză, italiană şi ceva germană, m-a pus pe postul de la achiziţii şi m-a făcut secretara lui personală.
Una dintre atribuţiile mele era să redactez corespondenţa cu autorii şi editorii din străinătate cu care editura avea contracte, şi astfel am intrat în legătură cu Julián Carax.
— Tatăl dumneavoastră mi-a povestit că eraţi prieteni buni.
— Tata v-ar spune că am avut o aventură sau ceva de genul ăsta. Nu-i aşa? În opinia lui, eu o iau la goană după
orice pereche de pantaloni, ca o căţea în călduri.
Sinceritatea şi dezinvoltura acelei femei mă lăsau fără
cuvinte. A durat mult până să urzesc un răspuns. În timpul ăsta, Nuria Monfort zâmbea ca pentru sine şi tăgăduia din cap.
— Nu-l băgaţi în seamă. Tata a venit cu ideea asta din cauza unei călătorii pe care a trebuit s-o fac la Paris în 1933
ca să rezolv câteva chestiuni de-ale domnului Cabestany cu Gallimard. Am rămas în oraş o săptămână şi am locuit în apartamentul lui Julián, pentru simplul motiv că domnul Cabestany prefera să economisească banii de hotel. Vedeţi
acum cât e de romantic. Până atunci, menţinusem relaţia cu Julián Carax exclusiv prin scrisori, abordând îndeobşte subiecte legate de drepturile de autor, şpalturi şi probleme de editare. Ceea ce ştiam despre el, sau îmi închipuiam că ştiu, scosesem din lectura manuscriselor pe care ni le trimitea.
— Vă povestea ceva despre viaţa lui la Paris?
— Nu. Lui Julián nu-i plăcea să vorbească despre cărţile lui sau despre sine. Nu mi s-a părut că era fericit la Paris, deşi mi-a lăsat impresia că se număra printre acei oameni care nu pot fi fericiţi nicăieri. Adevărul e că n-am ajuns să-l cunosc în profunzime. Nu lăsa pe nimeni s-o facă. Era un bărbat foarte rezervat şi, uneori, mi se părea că nu-l mai interesau lumea şi oamenii. Domnul Cabestany îl considera foarte timid şi un pic lunatic, însă mie mi s-a părut că Julián trăia în trecut, ferecat cu amintirile lui. Julián trăia închis în sinea lui, pentru cărţile lui şi înlăuntrul acestora, ca un prizonier de lux.
