— Ţi-a mai spus că nu, Fermín, am intervenit eu, nerăbdător să schimb subiectul.

— Nici tatăl dumitale? insistă Fermín, care se distra de minune.

— Nu. Dar s-a jurat să afle şi să-i rupă picioarele şi să-i boţească faţa când o să descopere cine-i.

Am pălit. Fermín îmi servi o ceaşcă din poşirca lui fără să

mă mai întrebe. Am golit-o dintr-o înghiţitură. Avea gust de benzină călduţă. Tomas mă observa în tăcere, cu privirea impenetrabilă şi întunecată.

— Aţi auzit domniile voastre? zise Fermín dintr-o dată. Ca un răpăit de tobe la un salt mortal.

— Nu.

— Maţele slugii dumneavoastră. Uitaţi-vă, deodată mi s-a făcut o foame… Vă supăraţi dacă vă las singuri un pic şi dau fuga până la cuptor să văd dacă pot să fac rost de niscaiva gogoşi? Ca să n-o mai pomenesc pe muncitoarea aia nou-venită de la Reus care stă acolo să umezească pâinea şi ce se mai nimereşte. O cheamă Maria Virtudes, însă are în ea un viciu copila… Aşa că vă las să vorbiţi de-ale voastre, bine?

În zece secunde, Fermín dispăruse deja ca prin farmec, îndreptându-se spre gustare şi spre întâlnirea cu tânăra nimfă. Tomas şi cu mine am rămas singuri, împresuraţi de o linişte care promitea mai multă stabilitate decât francul elveţian.

— Tomas, am început eu, cu gura uscată. Ieri noapte, sora ta a fost cu mine.

M-a privit fără să clipească. Am înghiţit în sec.

— Spune ceva, am zis eu.

— Tu nu eşti zdravăn la cap.

S-a scurs un minut de murmure venind din stradă. Tomas îşi ţinea cafeaua în mână, neatinsă.

— Vorbeşti serios? întrebă el.

— Nu m-am întâlnit cu ea decât o singură dată.

— Ăsta nu-i un răspuns.

— Te superi?

Ridică din umeri.

— Oi fi ştiind tu ce faci. Ai înceta să te mai întâlneşti cu ea numai pentru că te-aş ruga eu?

— Da, am minţit. Dar nu mă rogi.

Tomas îşi plecă fruntea.

— Tu n-o cunoşti pe Bea, şopti el.

Am tăcut. Am lăsat să treacă mai multe minute fără să

scoatem o vorbă, uitându-ne la figurile cenuşii care iscodeau de dincolo de vitrină, rugându-ne ca vreuna dintre ele să

prindă curaj şi să intre ca să ne salveze de tăcerea aceea otrăvită. După un timp, Tomas îşi abandonă ceaşca pe tejghea şi se îndreptă spre uşă.

— Pleci?

Dădu din cap afirmativ.

— Ne vedem mâine puţin? am întrebat. Am putea merge la un film cu Fermín, ca pe vremuri.

Se opri în uşă.

— N-am să-ţi spun decât o dată, Daniel. Să nu-i faci rău surorii mele.

Când ieşi, se încrucişă cu Fermín, care venea cu o sacoşă

cu plăcinte aburinde. Fermín se uită după el până când se pierdu în noapte, scuturând din cap. Lăsă plăcintele pe tejghea şi îmi oferi un rulou proaspăt. Am declinat oferta. N-aş fi fost în stare să înghit nicio aspirină.

— Are să-i treacă, Daniel. O să vezi. Lucrurile astea, între prieteni, sunt normale.

— Nu ştiu, am şoptit.

24

Ne-am întâlnit la şapte şi jumătate, în dimineaţa zilei de duminică, în cafeneaua Canaletas, unde Fermín m-a invitat la o cafea cu lapte şi nişte brioşe a căror textură, chiar dacă

erau unse cu unt, vădea o oarecare similitudine cu aceea a pietrei ponce. Veni să ne servească un ospătar care etala o emblemă a Falangei pe rever şi o mustaţă ca trasată cu penelul. Nu se mai oprea din fredonat şi, când l-am întrebat care era motivul excelentei sale dispoziţii, ne-a explicat că

devenise tată cu o zi în urmă. Când l-am felicitat, a insistat să ne dăruiască fiecăruia un trabuc Faria, ca să-l fumăm peste zi, în sănătatea primului său născut. Am zis că aşa vom face. Fermín îl privea pieziş, cu fruntea încreţită, şi am bănuit că urzea ceva.

În timpul dejunului, Fermín declară inaugurată ziua detectivistică, printr-o schiţă generală a enigmei.

— Totul începe cu prietenia sinceră dintre doi băieţi, Julián Carax şi Jorge Aldaya, colegi de clasă din copilărie, la fel ca don Tomas şi dumneata. Vreme de mai mulţi ani, totul merge bine. Prieteni nedespărţiţi, având o viaţă întreagă

înainte. Totuşi, la un moment dat, se produce un conflict care întrerupe această prietenie. Ca să-i parafrazez pe dramaturgii de salon, conflictul poartă nume de femeie şi se cheamă Penelope. Foarte homeric. Mă urmăreşti?

Singurul lucru care mi-a venit în minte au fost ultimele cuvinte ale lui Tomas Aguilar din seara anterioară, în librărie: „Să nu-i faci rău surorii mele‖. Am simţit cum mă

cuprinde ameţeala.

— În 1919, Julián Carax pleacă spre Paris, ca un nou Odiseu popular, continuă Fermín. Scrisoarea semnată de Penelope, pe care el n-a mai apucat s-o primească, stabileşte că, pe atunci, tânăra este închisă în propria casă, prizoniera familiei sale pentru nişte motive prea puţin clare, şi că

prietenia dintre Aldaya şi Carax s-a veştejit. Mai mult, după

cum ne povesteşte Penelope, fratele ei Jorge a jurat că, dacă

are să-l vadă pe vechiul său prieten Julián, o să-l ucidă.

Vorbe mari pentru sfârşitul unei prietenii. Nu-i nevoie să fii Pasteur ca să poţi deduce că acest conflict e consecinţa nemijlocită a relaţiei dintre Penelope şi Carax.

O sudoare rece îmi acoperea fruntea. Am simţit cum cafeaua cu lapte şi cele câteva îmbucături pe care le luasem îmi urcau înapoi pe gâtlej.